Traian Ungureanu

De regulă nimic nu pare mai simplu decît politica. Dacă ești deștept, frumos, integru, bun vorbitor, muncitor, priceput la oameni dar și la economie, administrație, legislație, istorie, geografie, limbi străine și fotbal, lumea te alege. După care te duci la treabă, faci legi, dai bani, îi pedepsești pe dușmani, în special dacă sînt ai poporului, te întîlnești cu alți politicieni pe care îi farmeci cu atuurile tale, ești iubit de propriul partid, birui în dezbaterile televizate, lumea te iubește și te alege iar.

Pentru o ilustrare cît mai fidelă a vieții de politician, putem lua ca exemplu un caz proaspăt din Franța, o țară mare și rodată în politică. Duminică are loc turul doi al alegerilor, în care va fi decis numele noului Președinte. Se bat un conservator, președintele în exercițiu Nicolas Sarkozy, și François Hollande, șeful Partidului Socialist. Toate sondajele și calculele spun că Hollande va cîștiga.

Nimic nu e sigur dar Hollande e favorit. Mai interesant e cum s-a ajuns aici. Criza economică europeană a mîncat destule procente de la Sarkozy și l-a împins în față pe Hollande, un socialist care promite ca orice socialist ajutoare mai mari și locuri de muncă mai sigure. Dar cheia e la Marine Le Pen, președinta Frontului Național, un partid de dreapta radical care s-a mai cumințit, a răscolit patriotismul francez și a adunat aproape 20% în primul tur. Marine Le Pen a ieșit din cursă dar a devenit arbitrul turului doi. Dacă cei ce i-au dat votul în primul tur votează în turul doi cu Sarkozy sau cu Hollande, atunci Sarkozy sau Hollande devine Președinte. Problema unui vot pentru socialistul Hollande nu se pune. Toată lumea știe că susținătorii dnei Le Pen ar trebui să voteze cu Sarkozy care e, măcar în teorie, de dreapta sau, mai sigur, nu e în nici un caz de stînga. Aici începe problema.

Marine Le Pen a anunțat că va da consemnul de vot la mitingul organizat la Paris, de 1 Mai. Simplu și automat? Recomandare logică de sprijin de la extrema dreaptă pentru dreapta? Da, dar numai în ordinea aparentă care spune că politica e un joc ordonat iar politicienii au în față decizii elementare pe care le pot rezolva folosindu-și fondul de cinste, caracterul și alegătorii. Decizia aflată în fața dnei Le Pen pînă în dimineața zilei de 1 Mai e o dramă politică tipică. Asta nu înseamnă că soluția aleasă e corectă sau că dna Le Pen e, deodată, de simpatizat suplimentar. Dar înseamnă că opinia comună despre politică e, de multe ori, greșită, pentru că simplifică, subestimează sau chiar nesocotește o dificultate fundamentală.

Hollande și Sarkozy sînt doi candidați fără puncte de legătură. Politic, Sarkozy e omul reformelor atît cît și cum sînt ele de conceput într-o Franță foarte puțin obișnuită cu rigoarea anglo-saxonă. Hollande e, dimpotrivă, adversarul deschis al restrîngerilor și constrîngerilor. Sarkozy e angajat alături de atotputernica Angela Merkel în planul de redresare prin austeritate a Europei. Hollande a anunțat deja că va renegocia toate angajamentele fiscale de inspirație germană.

Diferența între cei doi finaliști continuă în plan personal și temperamental. Sarkozy e un hiperactiv aventuros, cu o retorică bazată pe proiecția puterii. Hollande un individ aproape lipsit de panașul liderului și un vorbitor mult mai șters. În plan profesional, diferențele sînt, iar, enorme. Sarkozy e un politician de aparat, fost reputat ministru de Interne. Hollande n-are nici un fel de experiență guvernamental-administrativă și și-a condus Partidul la cîteva eșecuri electorale destul de serioase.

Relieful politic îl recomandă pe Sarkozy. Însă temperatura electoratului și atmosfera imprimată de criză promit alegeri în care tocmai relieful politic nu va conta prea mult. Lipsa de atu-uri a lui Hollande ar putea deveni un atu. Sondajele spun, dealtfel, că Hollande conduce convingător, în ciuda eforturilor extraordinare ale lui Sarkozy. Sigur, intervalul de două săptămîni între cele două tururi ar putea schimba procentajele. Retorica și evenimentele neprevăzute pot răsturna situația. Însă, dacă datele din sondaje sînt serioase și dacă următoarele săptămîni nu vor aduce evenimente explozive, raporturile de astăzi vor rezista.

Hollande e marele favorit. Posibila victorie a socialiștilor la prezidențialele din Franța ar fi un eveniment plin de semnificații.
Mai întîi, revenirea socialiștilor la putere ar contrazice tendința generală care a adus dreapta la guvernare aproape peste tot în Europa. O victorie socialistă ar putea fi începutul unui balans contrar spre stînga. Astfel, prima mișcare care a favorizat dreapta la declanșarea crizei, ar fi urmată de o a doua mișcare favorabilă stîngii, după doi ani și ceva de impact economic direct al crizei. Mobilizarea anticriză ar fi urmată, astfel, de refugiul în promisiuni generoase. Această schimbare de atitudine n-ar fi o surpriză, după ce, în ultimii doi-trei ani, mulți europeni au ajuns la convingerea că au în față o criză de lungă durată. Resemenarea publică a luat locul energiei și a condus la concluzia după care fiecare trebuie să salveze acum ce mai e de salvat, pe timpul vieții lui.

A doua mare consecință a unei victorii socialiste în Franța ar putea atinge centrul politic al Uniunii Europene. Un președinte socialist se va situa, aproape automat, pe poziții contrare sau foarte diferite de poziția germană, administrată acum de cancelarul Merkel. Cum Germania trece printr-o perioadă economică pozitivă iar alegătorii germani nu au fost demoralizați de criză, Angela Merkel are șanse mari să cîștige un nou mandat la alegerile din 2013.

În aceste condiții, divorțul franco-german s-ar putea prelungi pe o perioadă apreciabilă. Coerența deciziilor europene și voința politică necesară pentru abordarea crizei ar putea fi serios diminuate. Preferința aproape obsesivă a Germaniei pentru austeritate ca formulă de ieșire din criză nu va mai găsi, în Franța, un partener fundamental. Cultul german al austerității nu e nicidecum popular printre politicienii europeni dar problema nu e aici.

Problema e lipsa alternativei, în măsura în care o Franță reorientată spre socialiști va refuza austeritatea fără să propună o variantă credibilă. Tot ce știm despre programul candidatului socialist Hollande spune că austeritatea e inacceptabilă și că economia trebuie să facă dreptate angajaților. Cum și prin ce mijloace e mai puțin clar, dacă lăsăm la o parte obișnuitele promisiuni de campanie care schițează planuri de regenerare industrială și garanții salariale. Blocajul european promis de dezagregarea axei franco-germane e o probabilitae gravă și riscantă. Asta nu înseamnă că rezultatul alegerilor din Franța trebuie dirijat sau contestat. Alegătorii francezi vor decide singuri. Atîta doar că nu vor decide numai pentru ei. Democrația își va face datoria pînă la capăt dar asta nu e suficient.

Uităm prea des, într-o epocă dominată de cultul nediferențiat al democrației, că alegerile nu rezolvă întotdeauna și reușesc, uneori, să complice lucrurile. În măsura în care vor transfera la putere o stare de spirit și nu o atitudine rațională, alegerile prezidențiale din Franța vor complica enorm vremuri oricum complicate. Dincolo de aceste considerații aplicabile unui viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, prezentul spune ceva neliniștitor despre Franța și politicienii francezi. Succesul extremiștilor, care au la un loc mai multe procente decît cei doi candidați principali, e eșecul candidaților principali. Atît Hollande cît și Sarkozy au refuzat să își pună alegătorii în fața realității. Spunîndu-le, de pildă, că tot ce știau despre lumea veche nu mai stă în picioare. Că nu mai e cale de întors și că singura alternativă e angajamentul realist. Hollande și Sarkozy, au căutat, fiecare în felul lui, să mențină iluzia după care Franța poate merge mai departe fără să sufere o schimbare de mentalitate. Unul din ei va cîștiga Președinția Franței. Amîndoi voi pierde viitorul.