Alegerile prezidențiale din Franța vor hotărî foarte mult. Numele noului Președinte va fi cunoscut după două tururi, primul duminică și al doilea, după două săptămîni, pe 6 mai. De numele noului Președinte atîrnă un lanț de consecințe care depășesc net problemele naționale franceze. Semnalul trimis de rezultatul alegerilor nu va rămîne mult timp o chestiune de politică internă franceză.
Contextul european unificat de problemele comune ale crizei comune va da o cameră de ecou în care decizia alegătorilor francezi va reverbera îndelung. Altfel spus, numele noului Președinte al Franței va fi totuna cu un impuls spre păstrarea sau spre reconsiderarea raporturilor politice în fiecare capitală europeană.
E sigur că disputa finală se va da între Nicolas Sarkozy, președintele în funcție, candidat al dreptei, și François Hollande, președintele Partidului Socialist, candidat al stîngii. Ceilalți opt candidați nu au șanse de victorie dar pot influența masiv rezultatul final.
Tabloul outsiderilor influenți a suferit, însă, o schimbare dramatică. Pentru prima oară în ultimii 10 ani, a treia forță în alegeri nu mai e candidatul Frontului Național, partidul dreptei radicale. Pe aceași poziție, a apărut candidatul stîngii radicale, Jean-Luc Melenchon, un fost socialist sprijinit de comuniști, care a trecut la un program marxist de contestație a capitalismului, bazat pe limitarea autonomiei băncilor, egalizarea veniturilor și impozitarea severă a persoanelor cu venituri mari. Cu acest program, Melenchon a atras în jur de 15%, adică o proporție egală cu voturile atrase de Marine Le Pen, candidată a dreptei radicale. Mai simplu spus, radicalii de stînga și de dreapta au fiecare în jur de 15% din voturi.
Asta înseamnă că aproape o treime a alegătorilor francezi s-au deplasat spre extreme, unde găsesc ideologii diferite pentru un fond comun de sloganuri și propuneri anti-capitaliste, anti-bancare, protecționiste și naționaliste. Aici e cea mai importantă tendință în preferințele francezilor. Ea e dată de presiunea crizei și se concretizează într-o neliniște care cere măsuri radicale de apărare a intereselor franceze, prin care mai toată lumea înțelege drepturile și nivelul de viață ale salariaților. Așadar, o treime a electoratului nu acceptă starea de lucruri actuală și își dorește revenirea la vremuri de siguranță. Ceea de înseamnă, mai departe, că pentru suficient de mult francezi, alegerile prezidențiale nu sînt legate de candidați ci de viitorul imediat al vieții și al economiei.
Problema e că această treime de electorat plasează viitorul imediat în trecut, pentru că, pur și simplu, nu poate înțelege sau accepta noua realitate economică europeană. Efectul acestei presiuni nu va da Franței un Președinte radical dar va decide, foarte probabil, atît numele finalistului cîștigător - Sarkozy sau Hollande - cît și cursul viitor al politicii franceze și europene.