Traian Ungureanu

În aparență, răspunsul e simplu: democrație. Așa spun manualele și buna cuvință civică. Însă simplitatea nu e chiar la ea acasă în societăți care au devenit, dintr-un motiv sau altul, cu totul și cu totul altceva decît era de așteptat la viteză istorică nomală.

Acum 20 de ani, imediat după independență, Azerbaijanul a trecut cu greu pirn criza clasică a statelor post-sovietice. Mai precis, renașterea independenței azere a fost urmată imediat de perspectiva cît se poate de reală a dispariției. Conflicltele etnice interne și conflictele istorice externe au explodat simultan și Azerbaijanul a ajuns, în cîteva luni, la un pas de dezintegrare. A urmat un alt episod clasic. Nevoia de autoritate a adus în scenă un regim forte și națiunea s-a regrupat în jurul unui patriotism agresiv. În sfîrșit, noul regim politic a jucat energic și fără excepții cartea deschiderii economice.

Petrolul și gazele au fost scoase pe piață iar regimul investițiilor străine a fost curățat de bariere. O nouă clasă de antreprenori locali s-a îmbogățit feroce, fără să-și cîștige însă autonomia. Controlul politic a rămas intact și a impus o chirie de fidelitate care cere afacerilor să își respecte stăpînul. Dezvoltarea politică a rămas mult în urma boom-ului economic, dacă nu cumva a rămas pe loc, fără să primească dreptul la cea mai firavă evoluție.

Conflictul nerezolvat și, foarte posibil, perpetuu cu Armenia vecină a asigurat cadrul de urgență și datorie națională pe care un regim sever știe să îl folosească foarte bine. E, totuși, greu de imaginat pe ce alt drum ar fi putut înainta Azerbaijanul. Energiile interne, atîtea cîte erau, au fost încolonate și absorbite de suveranitatea în pericol. Virtutea, sau mai degrabă cumințenia cetățenească, au fost premiate de un nivel de viață și de subvenții de stat la care nimeni nu putea visa. Presiunile democratic-occidentale n-au trecut nicodată de teorii pînă la urmă atenuate de exporturile de petrol și gaze azere. Ceea ce nu înseamnă că o situație explicabilă e totuna cu o soluție cîștigătoare.

În fond, modelul azer conține marea întrebare a viitorului global: e suficient succesul economic plenar sau societățile au nevoie și de alte ingredinete pentru a se consolida? Căci, în vreme ce limitele politice ale vieții publice azere sînt explicabile, nimic nu garantează reușita istorică a episodului opulent de astăzi. Multă lume se va declara mulțumită de viața într-un stat care acceptă șansa la prosperitate și elimină nesiguranța proprie realității nealterate. Nimeni nu se poate declara împotriva prosperității și a ordinii stabile. Însă viitorul pune la încercare calități, forme de comportament și de gîndire pe care asemenea state nu le stimulează ci le evită sau le elimină cu totul.

Viitorul naște imprevizibilul și îl așază în fața colectivităților. În asemenea situații, societățile rezistă în măsura în care au încredere, și autonomie, adică exact calitățile care adorm în societăți propsere, controlate autoritar și scutite de gimnastică politică. În acest caz, e mai ușor de văzut de ce anume democrația nu e o complicație gratuită ci un anternament național solid. State ca Azerbaijanul și, în proporții diverse, numeroase state asiatice și sud-americane, cred că au găsit în capitalismul autoritar o soluție durabilă. Formula are din ce în ce mai mulți admiratori în Europa de Vest, nemaivorbind de Europa de Est, unde tentația autorității n-a dispărut niciodată. Direcția e tentantă dar nu tocmai înțeleaptă. Democrația e marginalizată prea ușor, pentru că e rău înțeleasă și, în orice caz, neconvenabilă.

Cumulul de autoritate pe care îl cere modelul azer e, în primul rînd, succesul grupurilor care dețin autoritatea și n-o folosesc pentru a stimula participarea publică la viața publică. Un stat bine condus e un stat care investește în lărgirea libertății, cu atît mai mult dacă are norocul să stea pe un munte de aur, petrol sau gaze. Altfel, resursele devin, un blestem care se va întoarce, nu foarte tîrziu, împotriva statului. Sau s-a întors, de la bun început, așa cum se vede în cazul Rusiei. Și nu se vede în cazul statelor sărace lipite la sol și subsol ca Elveția sau Olanda.

Prima impresie despre Azerbaijan e deruta. Senzația de dislocare e completă. Nimic nu spune unde anume pe hartă te afli. Strada strigă, la Baku, unde aproape nimic nu mai are voie să se înalțe la mai puțin de 25 de etaje, că ai ajuns într-o zonă recent construită a New York-ului. Interioarele oficiale și hotelurile au o opulență liberă de grija gustului.

Arhitectura e practic o continuare a Dubaiului sau, în genere, a esteticii petroliere arabe. Magazinele centrale nu au voie să cadă sub Ferragamo, Dior sau Versace. Armani expune un sediu de 6-7 etaje. Prăvăliile comune și banale există dar, poate, altundeva. Rezultatul e o impresie de Paris sau Milano comercial forțat pînă dincolo lux.

Șoselele au o densitate, o lungime și o uniformitate fără cusur și fug spre presimțirea unui centru spațial apropiat. Baku e covîrșit de febra paroxistă a construcțiilor radicale și aproape nu admite semnele patrimoniale ale vechiului Orient. Moscheele sînt puse în paranteze gigantice de un modernism sfidător iar sugestiile islamului practicant sînt reduse de un secularism extrem de bine afișat și păzit.

Adevărata religie a locului e investiția. Deschiderea spre proiecte și investitori e aproape o obsesie. Azerbaijanul are bani și nu suportă să îi vadă stînd. Uriașele cîmpuri petroliere și zăcăminte gazoase produc zeci de miliarde anual care produc, aproape imediat, încă un rînd de șosele, megabuilding-uri și iluminații nocturne.

Cum arată lucrurile în afara marelui Baku e mai greu de știut, pentru că miracolul capitalei e o referință obligatorie pentru vizitatori iar zonele de provincie rămîn un detaliu secundar. Întîmplarea și prietenii care s-au plimbat mai mult îți suflă discret că în afara erupției spectaculoase din Baku, lucrurile stau destul de mult altfel. Dar asta se poate afla numai în șoaptă. Poate e mai ușor de înțeles de ce în șoaptă, dacă notezi două alte date fixe ale capitalei.

Mai întîi numărul impresionant de bărbați în uniformă sau fără uniformă dar activi într-un aparat de securitate foarte vizibil. Nemișcarea uniformelor care se țin strîns de modelul sovietic rimează cu a doua constantă a vieții publice azere. Un cult naționalist al eroilor e la tot locul prins în monumente și spații comemorative foarte locale și, în același timp, foarte datoare vremurilor sovietice. Pe deasupra străzilor sufocate de parada mașinilor de mare calibru și marcă, atmosfera publică e mult în urma standardelor occidentale. Ordinea și disciplina se strîng într-o discreție care targe tot timpul spre respectul autoirtății și al puterii politice fixe. Amablitatea e prezentă dar indiscreția și relaxarea critică lipsesc.

Viața curge prin matca strîmtă a conformismului și e gîtuită de restricții invizibile. Totul e accesibil dacă e de cumpărat și mai puțin accesibil sau inaccesibil dacă face parte din ceea e se numește, prin alte părți, „libertăți". Senzația e contradictorie pentru că aduce la un loc dreptul la confort și îngrădirea strictă a diferenței. Oficial, viața are tot ce îi trebuie: produse, bani, informație pe net, acces la servicii. Neoficial, viața pare, de la prima privire, un fel de a petrece timp și bani cheltuind bani.

Modelul azer seamănă mult, deși nu cu complet, cu opțiunile prescrise societății în China, Singapore sau Emiratele Arabe. Dar comparația e mai complicată și duce direct la dilema pe care lumea o trăiește astăzi mult mai intens decît era de crezut acum nu mai mult de 10-15 ani: capitalism autoritar sau democrație?