Traian Ungureanu

Această situație flagrantă deschide obligatoriu o discuție despre agenda și comportamrentul presei - instituția care nu încetează să-și enunțe și autocomenteze independența și caracterul sacru-democratic.

Prima întrebare privește motivele. De ce a decis presa că oroarea de la Toulouse e produsul direct sau indirect al dreptei? Ipoteza extremismului de dreapta nu era, bineînțeles, exclusă dar nici singura de neexclus. Atunci, de ce n-a așteptat presa primele indicii de anchetă? Pentru că decizia presei fusese dinainte luată: dreapta e întotdeauna de vină. De ce nu e stînga niciodată de vină? Pentru că e curată din oficiu. De ce e stînga mereu pură în relatările de presă? Pentru că presa însăși e majoritar de stînga și nu se va auto-incrimina. Dar ce va face? Va ataca, fără jenă și scrupule, sub orice pretext, dreapta, pentru a pune mai bine în valoare caracterul umanitar și progresist al stîngii aflată întotdeauna lîngă și nu contra obidiților de tot felul; săraci, muncitori, imigranți.

Însă apelul mediatic al stîngii e un ansamblu mult mai complicat decît o presupune simpla emisie de lozinci. Cazul Toulouse e o lecție exemplară. Sistemul stăpînește subilități extrase din repertoriul consacrat al propagandei comuniste. Așa de pildă, ideea după care un neadevăr nu trebuie analizat ci repetat. Pînă la urmă, minciuna va convinge sau va lăsa, pînă și în mințile echilibrate, o îndoială. În cazul Toulouse, operațiunea a pornit de la declarațiile ucigașului care crede că răzbună copii palestinieni uciși în ciocnirile cu forțele israeliene. Paralelismul e aberant. El presupune că soldații israelieni dau buzna în școli și case palestiniene unde execută, rînd pe rînd, copii. În enorma lor majoritate, copiii palestineini sînt uciși de foc de armă sau de proiectile israeliene dar asta pentru că sînt ținuți cu bună știință de palestinieni în casele de unde pornesc tirurile anti-israeliene. Această manevră respingătoare e demult documenată și cunoscută. Ea e tot un calcul propagandistic în care cîștigul e dublu: copiii-ostatec pot fi motivul pentru care israelienii nu trag și tot copiii-ostatec devin, în cazul în care au fost uciși de proiectile israeliene, un atu devastator împotriva israelienilor. Era sau nu era datoare presa să aducă aceste lămuriri în fața justificării prezentate de ucigașul din Toulouse? Evident, rolul presei e să informeze, ceea ce nu e totuna cu a reproduce și repeta.

Or presa nu a făcut altceva decît să repete afirmațiile ucigașului, pretinzînd ipocrit că relatează faptele și atît. Efectul acestei repetiții necorectate e sigur. Intoxicare pentru acea parte a publicului care nu e neapărat pro-palestiniană și alibi pentru acea parte a publicului care e pro-palestiniană. În acest fel, cercul se închide în jurul faimosului procedeu propagandistic al așa numitei „echivalențe moale" care spune că nimeni nu e mai bun decît altcineva și că, în definitiv, cei ce par mai buni sînt mai răi. Acest procedeu a fost folosit cu deosebit succes de propaganda clasică sovietică, în cele mai diverse variante, pentru a justifica sau înobila operațiuni comuniste. În fond, pretenția fundamentală a comuniștilor a fost, de la bun început, că au fost nevoiți să anexeze statele comuniste pentru a le apăra de pericolul permanent al agresiunii imperialiste.

Dezumanizarea e populară. În epoca mulțimilor coagulate de internet și dezarticulate de paranoia, accesul la dezumanizare a devenit intim și, în același timp, popular. Furia gîlgîie și trece în crimă cu o rapiditate și cu o eficiență care fărîmă pragul ce despărțea, în vremuri trecute, lucrurile grave de banalități. Un oarecare hotărăște că el e cel ce va schimba istoria, urcă pe motocicletă și pleacă la omorît copii evrei, în curtea unei școli din Toulouse. Ceva mai înainte, același motociclist apocaliptic elimină, în plină stradă, soldați surpinși în fața unui bancomat. Cîteva focuri de armă bine țintite, un demaraj nervos de motocicletă și totul s-a sfîrșit. Istoria a fost îmbrîncită și eroul exterminator își simte pe deplin importanța cosmică. Nu, crima nu și-a pierdut monstruozitatea. Copii de 3 ani, de 6 ani și de opt ani, zac cu un glonț în cap pe caldarîm. Însă comoditatea tehnică și accesul neîngrădit la crimă au ceva încă mai monstruos: o simplitate imediat mortuară care ne readuce la banalitatea răului, la execuția fără recurs și limite. În cele din urmă, la execuția sumară a umanității. De aici, din acest apetit neîngrădit pentru anihilarea umanității răsare dezumanizarea: a victimelor și, deopotrivă, a călăilor sezonieri, în tranzit, plictisiți, furioși sau iluminați.

S-a vorbit, după seria de asasinate de la Toluouse, de radicalizare ideologică. Nu e un diagnostic tocmai greșit. E un diagnostic neatent și profund greșit. Stînga și dreapta își închipuie că mai au vreo importanță, cînd, de fapt, efectul suveran al acestei crime e erodarea adîncă a umanității. Poate cel mai greu de suportat, îndată după cadavrele de copii, e minciuna sau, mai degrabă, orbirea programată în jurul acestei tragedii luată la întrebuințare pe ecranele media și între politicieni. Ce s-a întîmplat și se întîmplă după asasinatele din Toulouse e neîngăduit de vătămător. O enormă mașină de fabricat nevăzători s-a dezlănțuit și produce cu fiecare ceas o orbire mai socială decît faimoasele medii sociale. Crima a fost, deja, falsificată iar asta nu spune altceva decît că oroarea de la Toulouse a fost, din prima clipă, uitată. Mai întîi, prin comportamentul de perfectă articulație fanatică al presei.

La mai puțin de 48 de ore de la asasinarea copiilor evrei din Toulouse o formidabilă majoritate de presă hotărîse, deja, cine e ucigașul și cine e instigatorul. Cu un raționament de aparență impecabilă, reporteri și comentatori francezi și, odată cu ei, nenumărați jurnaliști europeni, au făcut legătura între originea magrebină a soldaților și evreitatea copiilor uciși. Ce însemna asta mai departe? Neîndoios, că ucigașul e un dușamn de moarte al minorităților. Și, mai departe, că ucigașul e un extremist de dreapta. Pînă aici, ucigașul înuși părea să se fi străduit, după puteri, să se încadreze în portretul robot al delincventului ideologic de dreapta. În acest punct, gîndirea jurnalistică a stabilit o a doua conexiune. Extremistul de dreapta a trecut la fapte pentru că a simțit un moment favorabil. Și, după aceași judecată, nimic nu a încurajat mai mult crima de la Toulouse decît discursurile anti-imigrație rostite în ultimele săptămîni de Președintele Sarkozy.

Acest raționament a făcut turul televiziunilor și presei scrise europene, cu o siguranță care a transformat orice sugestie diferită într-un act scandalos. Asasinatele de la școala evreiască din Toulouse s-au produs luni. Marți, spre seară, presa pusese ultima tușă pe portretul asasinului, stabilise motivațiile, demascase autorul moral și finalizase actul de acuzare. Miercuri, dimineață, la capătul unei operații extraordinare a serviciilor secrete franceze, autorul asasinatelor era identificat și izolat de forțe speciale. Datele reale spun că e vorba de un francez de origine algeriană care se consideră sau e afiliat mișcării teroriste Al Qaida. După propriile declarații, ucigașul a asasinat soldații francezi pentru a pedepsi preznța militară franceză în Afghanistan și a măcelărit copiii evrei pentru a răzbuna asasinarea de copii palestinieni sub tirurile aramtei israeliene. Rezumînd, un caz clasic de terorism islamic. Și, totdată, o realitate complet diferită de adevărul decretat în presă. ucigașul nu e extremist de dreapta sau sarkozist, ci adversar al politicii externe a Franței sub Sarkozy. Ideea după care Sarkozy a „instrumentalizat" sau a favorizat o persoană care îi e adversar declarat e complet absurdă. Dar asta nu e o problemă pentru presă.