Traian Ungureanu

Prima impresie despre Azerbaijan e deruta. Senzația de dislocare e completă. Nimic nu spune unde anume pe hartă te afli. Strada strigă, la Baku, unde aproape nimic nu mai are voie să se înalțe la mai puțin de 25 de etaje, că ai ajuns într-o zonă recent construită a New York-ului. Interioarele oficiale și hotelurile au o opulență liberă de grija gustului.

Arhitectura e practic o continuare a Dubaiului sau, în genere, a esteticii petroliere arabe. Magazinele centrale nu au voie să cadă sub Ferragamo, Dior sau Versace. Armani expune un sediu de 6-7 etaje. Prăvăliile comune și banale există dar, poate, altundeva. Rezultatul e o impresie de Paris sau Milano comercial forțat pînă dincolo lux.

Șoselele au o densitate, o lungime și o uniformitate fără cusur și fug spre presimțirea unui centru spațial apropiat. Baku e covîrșit de febra paroxistă a construcțiilor radicale și aproape nu admite semnele patrimoniale ale vechiului Orient. Moscheele sînt puse în paranteze gigantice de un modernism sfidător iar sugestiile islamului practicant sînt reduse de un secularism extrem de bine afișat și păzit.

Adevărata religie a locului e investiția. Deschiderea spre proiecte și investitori e aproape o obsesie. Azerbaijanul are bani și nu suportă să îi vadă stînd. Uriașele cîmpuri petroliere și zăcăminte gazoase produc zeci de miliarde anual care produc, aproape imediat, încă un rînd de șosele, megabuilding-uri și iluminații nocturne.

Cum arată lucrurile în afara marelui Baku e mai greu de știut, pentru că miracolul capitalei e o referință obligatorie pentru vizitatori iar zonele de provincie rămîn un detaliu secundar. Întîmplarea și prietenii care s-au plimbat mai mult îți suflă discret că în afara erupției spectaculoase din Baku, lucrurile stau destul de mult altfel. Dar asta se poate afla numai în șoaptă. Poate e mai ușor de înțeles de ce în șoaptă, dacă notezi două alte date fixe ale capitalei.

Mai întîi numărul impresionant de bărbați în uniformă sau fără uniformă dar activi într-un aparat de securitate foarte vizibil. Nemișcarea uniformelor care se țin strîns de modelul sovietic rimează cu a doua constantă a vieții publice azere. Un cult naționalist al eroilor e la tot locul prins în monumente și spații comemorative foarte locale și, în același timp, foarte datoare vremurilor sovietice. Pe deasupra străzilor sufocate de parada mașinilor de mare calibru și marcă, atmosfera publică e mult în urma standardelor occidentale. Ordinea și disciplina se strîng într-o discreție care targe tot timpul spre respectul autoirtății și al puterii politice fixe. Amablitatea e prezentă dar indiscreția și relaxarea critică lipsesc.

Viața curge prin matca strîmtă a conformismului și e gîtuită de restricții invizibile. Totul e accesibil dacă e de cumpărat și mai puțin accesibil sau inaccesibil dacă face parte din ceea e se numește, prin alte părți, „libertăți". Senzația e contradictorie pentru că aduce la un loc dreptul la confort și îngrădirea strictă a diferenței. Oficial, viața are tot ce îi trebuie: produse, bani, informație pe net, acces la servicii. Neoficial, viața pare, de la prima privire, un fel de a petrece timp și bani cheltuind bani.

Modelul azer seamănă mult, deși nu cu complet, cu opțiunile prescrise societății în China, Singapore sau Emiratele Arabe. Dar comparația e mai complicată și duce direct la dilema pe care lumea o trăiește astăzi mult mai intens decît era de crezut acum nu mai mult de 10-15 ani: capitalism autoritar sau democrație?

Lucrurile încep să se schimbe abia odată cu desprinderea acestei lumi de normele și îndatoririle vechi. Descoperirea libertății - a acelei libertăți care proclamă independența de constrîngerile religioase și de tradiția socială - e fatală. Bogăția trece între drepturile de care persoana dispune după plac, aproape demonstrativ, cu o înverșunare menită să facă diferența între autonomie și superstiție. Burghezia își pierde treptat direcția și devine un grup profesional care urmărește să facă bani fără să-și mai aducă aminte de nimeni și de nimic altceva. Binefacerea se restrînge, caritatea ajunge o bizarerie iar cercul profesional se închide ermetic într-un spațiu fără acces.

Vîrful acestei tendințe e grupul supraprofesional al sectorului bancar care profesează un nihilism sprijinit în cifre și străin de orice ieșire spre realitatea umană. Speculația financiară devine ininteligibilă, un spoi de sport la marginea misticii matematice. Schimbarea nu s-a produs dintr-o dată. Elemente ale burgheziei clasice supraviețuiesc și astăzi însă direcția e dată clar de evadarea în bogăția agresivă, la purtător. Am ajuns aici, după o preschimbare complexă în care presiunea anti-tradiție a jucat rolul de gropar al normelor. Odată impusă libertatea de a dori și de a avea orice, jocul era decis. Puțini din cei ce demonizează astăzi, bogăția în numele echității știu că susțin tradiția din care s-a născut abuzul.

Nici sărăcia n-a avut o soartă mai bună. Contrar unei interpretări larg răspîndite, lumea creștină n-a recomandat și n-a lăudat sărăcia. Referințele creștine la sărăcie sînt, cel mai adesea, legate de simplitate, onestitate și moderație. Sărăcia nu putea fi nici culpă nici virtute într-o lume care urmărea buna așezare în viață și acordul cu ordinea naturală. Omul creștin sărac nu se plînge de sărăcie pentru că nu are percepția modernă a sărăciei și nu dispune de teoria exploatării. Într-un fel, oamenii nu se simt săraci pentru că nu doresc cu pasiune lucruile altora și, prin urmare, nu se simt învinși.

Revolta vine abia odată cu epoca burgheză și, din nou, odată cu lansarea unei competiții fără arbitru. Din clipa în care săracul e liber să impute absența bogăției, resentimentul e copt. Războiul claselor și dorințelor frustrate, face din sărac un om care a învățat să se simtă sărac. Aceiași avocați ai eliberării de tradiții declamă dezrobirea nevoiașilor și transformă sărăcia într-o virtute umilită. Evident, nimic nu putea fi mai util unei forțe în căutare de mase și armate de susținere politică. Această schimbare a produs, în ultima sută de ani, o denaturare extraordinară.

Săracii se simt, deodată, partea bună a lumii, încep să îi urască pe bogați și țin să devină bogați fără să piardă ceva din nimbul de puritate al săracului. Acest tip de raționament aduce pe piedestal un personaj nou: victima care are întotdeauna dreptate și va fi întotdeauna victimă. Filozofia vieții în comunitate se schimbă radical. Etica muncii și a moderației sînt zdrobite.

Revendicările se unesc într-o dorință care spune „vreau să am ce ai tu" și trece în "vreau să am ce e al tău". Am ajuns, astfel, într-o situație fără ieșire. Susținătorii noului discurs nu mai pot concepe o lume integrală. Ideile lor au o singură consecință posibilă: eliminarea bogaților și înlocuirea lor cu săracii. Bineînțeles, operația va fi întotdeauna administrată și motivată de un grup sau o clasă de îndrumători care vor avea grijă să confiște, adevărul, puterea și privilegiile dar asta e o poveste de care nimeni nu vrea să știe acum și aici.

Situația extremă în care am ajuns e definită de o aglomerație oarbă de cereri, pretenții, invidii, imagini răsturnate, resentimente, gelozii și dorințe goale. Știința care permitea viața în comun fără să condamne la sărăcie și fără să țină partea bogăției s-a stins. Economia și politica s-au suprapus lipsindu-se cu desăvîrșire de toate bunurile morale construite de tradiția umană. În lipsa lor, rătăcirea cuvintelor și, odată cu ea, tulburarea colectivă continuă.