Traian Ungureanu

Revolta din Tunisia și, cu atît mai mult, demonstrațiile din Egipt au pus în mișcare consecințe politice și istorice formidabile. Relatările de presă care rămîn, justificabil, la schema „revoltă populară contra autocrație” rețin ceva important. Însă lucrurile cu adevărat esențiale depășesc limpede atît percepția corespondenților de reflecție imediată cît și - din nou de înțeles - puterea de previziune a demonstranților.

Cadrul istoric general al șocurilor din Tunisia și Egipt e mult mai bine cunoscut decît ar fi de crezut. Comentatorii de primă linie au subliniat în mod repetat „noutatea absolută” a revoltei din Tunisia (și, poate, curînd, din Egipt) pe care au rezumat-o ca „primă răsturnare populară de regim autocrat în lumea arabă”. Nu e deloc așa. Sigur, succesul revoltei tunisiene vine după o încremenire interminabilă a autocrațiilor arabe dar concluzia care proclamă premiera tunisiană omite Revoluția Iraniană din 1979.

În fond, și atunci, răsturnarea regimului autoritar al Șahului Mohammad Reza Pahlavi a venit la capătul unei revolte populare enorme. Transformarea rapidă a revoluției populare iraniene într-un vehicol de promovare a noii autocrații religioase a dat capitolul final al mișcării, demonstrînd, la fel de fundamentat istoric, două lucruri: ezitarea unei mișcări populare animată de dorința de libertate dar lipsită de un program clar și - doi - capacitatea mișcărilor extremiste de a infiltra și prelua frisonul revoluționar. Acest precedent destul de neglijat în primele analize ale fermentului din Nordul Africii dă cadrul istoric fix al dilemelor care frămîntă atitudinea politică occidentală. Pe scurt: occidentul a sprijinit regimuri autoritare nondemocratice dar anti-anti-democratice.

Paradoxul e relativ simplu dar greu rezolvabil. El aduce decizia politică occidentală în fața unei duble impoziții. Pe de o parte, nevoia de stabilitate și securitate au condus la concluzia după care un autocrat capabil să înăbușe insurecțiile fundamentaliste e un autocrat util în care trebuie investit (Algeria și, mai înainte, Chile au făcut demonstrația). Pe de altă parte, doctrina democratică a occidentului nu poate refuza accesul la libertate individuală și pluralism politic al societăților.

Rezultatul acestei dileme s-a văzut, într-o serie istorică prelungă și sîngeroasă de succesiuni de la autoritarism la un nou autoritarism, în numele principiului democratic. Iranul e însoțit de exemple, astăzi, uitate sau reinterpretate: Cuba, Vietnam, Algeria, Chile, teritoriile Palestiniene și, într-o situație cu totul specială, Turcia. Însă precedentul imediat e apariția administrației Hamas în teritoriile Palestiniene, sub suflu popular și învestitură democratică. Vor intra Tunisia și Egipt în aceași buclă istorică?

Cazul Tunisiei e cel mai puțin alarmant. O țară mică, relativ bine educată cu un venit pe cap de locuitor în jur de 9000 de dolari, e mult mai bine pregătită să reziste în fața infiltrării radicale a islamismului politic doctrinar. Egiptul e într-o situație mult mai complicată. Cu 80 de milioane de locuitori și cu un standard de viață deplorabil, Egiptul e un stat urmărit de probleme interne fără sfîrșit. În definiția cea mai strictă, conflictul intern de bază al societății egiptene contemporane e războiul civil nedeclarat între autoritatea laică, reprezentată de Liderul autocrat plus aparatul militar, și mișcările islamice radicale. Polul islamic egiptean are o tradiție bine fixată, încă din epoca interbelică.

Frăția Musulmană, fondată în 1929, a devenit rapid o armată politică, socială și militară redutabilă. De altfel, ramura palestinană a Frăției a generat, după o suită de transformări secundare, mișcarea Hamas. În orice caz, de 80 de ani încoace, conflictul Stat Laic - Islam Organizat a trecut prin stadii mai mult sau mai puțin violente: statul a reprimat masiv sau, alternativ, a folosit insurgența muslmană ca forță anti-comunistă iar Frăția Muslumană (cunoscută sub numele de Ikhwan) a reacționat cu campanii de asasinate care au eliminat un Președinte (Anwar El Sadat, în 1981).

Deloc surprinzător, Egiptul e, politic vorbind, leagănul islamismului revoluționar. Sayyid Qutb, ideologul primordial al islamismului extremist, s-a născut în Egipt și a fost executat în Egipt. Osama Bin Laden și Ayman Zawahiri, lideri Al Qaida, au gravitat și s-au format în jurul Frăției Musulmane egiptene. Spectrul islamic e bine așezat în Egipt, mai ales în situația în care corupția oficială a favorizat intervenția Frăției Muslmane ca furnizor de securitate socială și educație, prin acțiunea energică a unei rețele paralele de școli, spitale și forme de într-ajutorare care a penetrat profund lumea numeroasă a dezmoșteniților egipteni. Pe scurt, dacă există cu adevărat o structură care poate da program, poate orienta și chiar prelua mișcarea de stradă, atunci Frăția Muslmană e unicul candidat.

Revenind la problema cadrului istoric, Frăția Musulamnă poate juca, în Egipt, schema Bolșevică care a reformulat Revoluția Rusă sau, pentru amatorii de istorie mai recentă, schema khomeinistă din Iranul anului 1979. Mulți reporteri au relatat entuziast despte apariția în scenă a lui Mohammad El Baradei, fostul Director al Agenției pentru Energie Atomică de la Viena. Baradei e un moderat obișnuit cu diplomația tăcută a negocierilor nucleare dar și un personaj politic fără bază populară acasă, în Egipt. Din acest punct de vedere, apropierea lui Baradei de Frăția Musulmană (cu care pare să fi încheiat un pact semi-oficial) e o mișcare de oportunism logic. În plan general, mișcarea lui Baradei dovedește, însă, o naivitate intactă: Frăția are, desigur, nevoie, de fețe onorabile și portabile în drumul spre putere.

După ce a rezolvat problema culturii, absolvindu-și enoriașii de răspunderea educației sistematice, Internetul a fost promovat și a devenit, mai nou, producător de istorie. O vogă recentă și tot mai intensă vîntură ideea după care marile evenimente politico-istorice ale vremurilor noi sînt generate, reglate și impuse de intenet sau, mai larg, de așa numita „Social Media”.

Cea mai nouă dovadă ar fi Revoluția din Tunisia, animată de mase de tineri conectați digital. Înainte, s-a vorbit cu mare convingere și entuziasm de insurecția digitală care a stat în spatele demonstrațiilor de la Chișinău. Același tip de mobilizare tehnologică ar fi marcat originile Revoluției Portocalii din Ucraina sau protestele violente din Grecia.

Teoria care pune evenimente politice majore în contul operațiilor digitale e atrăgătoare și convenabilă. Dar, înainnte de orice ajustare critică , trebuie recunoscut că punctul de plecare al acestei teorii de ultimă oră e real și consistent. Internetul, facebook-ul, mesajele pe mobil, blogging-ul și twitter-ul au jucat un rol formidabil în informarea și coordonarea manifestanților.

Noua realitate multiplă a mediilor digitale aduce cu sine cîteva avantaje evidente: comunicare instantanee, diseminare masivă, actualizare în timp real. Toate aceste caracteristici pot da rețelelor de grup o coerență remarcabilă și pot elimina confuzia și dezordinea care marchează îndeobște mișcările de masă. Pînă aici avantajele și argumentele pro.

Pe cît de clare avantajele patinoarului digital pe atît de clare și dezavantajele. În ciuda noutății lor epatante și seducătoare, mediile digitale nu fac, totuși, excepție de la regula care impune limitele clasice ale comunicării. În primul rînd, controlul. Cu alte cuvinte, și mediile digitale pot fi limitate sau blocate complet de adversar. Semnalul telefonic poate fi „stins” în suprafețele de protest, așa cum s-a văzut la recentele demonstrații din Belarus.

În plus, avantajele mediilor digitale joacă și pentru adversar, devenind astfel dezavantaje pentru protestatar. Instituțiile adverse pot detecta și scoate din joc sursele primare - operație în care autoritățile chineze s-au specializat. Mai mult, mediile digitale pot fi cu totul eliminate și, aici, autoritățile chineze au demonstrat deja cum anume poate fi limitat accesul la site-urile de net neconvenabile.

În sfîrșit, și autoritățile de stat pot folosi mediile digitale pentru a lansa contra campanii de dezinformare sau pentru a de-politiza, prin escapism, secțiuni mari ale societății (mai exact, tolerînd sau încurajînd site-uri de divertisment, pornografie sau jocuri on line). Realitatea pe care prea puțini analiști acceptă să o așeze în balanță e, așadar, ambivalentă: mediile digitale dau putere dar, în democrația lor neselectivă, dau putere ambelor părți.

Din acest punct de vedere, entuziasmul care descoperă în avalanșa digitală o revoluție socială fără precedent e naiv. Mediile digitale sînt un pas înainte de dimensiuni incalculabile dar asta nu schimbă cu nimic sensul și esența istoriei, așa cum apariția revoluționară a telefoniei n-a ferit omenirea de tragediile în serie ale secolului XX.

De unde, atunci, acordul entuziast care profețește dizolvarea lumii politice vechi și apariția unei politici de structură complet diferită? În mod cert, nu din observarea directă a realității politice. Exemplele de contra-reacție reușită la avalanșa digitală abundă. Regimurile autoritare trăiesc sau au învățat să trăiască foarte bine în regim digital. Adaptarea n-a fost o problemă, tocmai pentru că digitalizarea nu pune, de fapt, problema unei rupturi ci repetă la un nivel mult amplificat problemele pe care le-a pus, în trecut, orice nou sistem de comunicații.

Mult timp, critica noii manii digitale nu s-a făcut auzită. Emoția inițială era prea puternică, într-o lume care absoarbe, încă, noutatea labirintică a noului mediu comunicaținal. Vocile critice încep, totuși, să recupereze teren. Un remarcabil cercetător american (Evgheny Morozov, născut în Belarus) a reușit chiar să întemeieze o literatură de temperare și să creeze un mic cult anti-cult digital.

Eseurile lui Morozov nu fac nici o descoperire. Ele pleacă, pur și simplu, de la observația directă a realității și refuză să aproximeze sau să se lase îmbătate de propriile premize. E exact ce nu mai pot face adepții digitalizării ca agent istoric suprem. Aici e diferența și, abia aici, putem vorbi, cu adevărat, de influența covîrșitoare a lumii virtuale. Cu alte cuvinte, lumea virtuală tinde să își înghită actorii și să îi recalibreze virtual, în afara realității.

Confuzia real-virtual e una din iluziiile cele mai răspîndite ale lumii noastre și nimic nu a stimulat-o și nu a legitimat-o mai mult decît întabularea online. Problema vine din adîncimea și din capacitatea incomparabilă de reformulare a lumii reale pe care viața în sistem digital o demonstraeză în variante tot mai convingătoare. Tentația transferului personal din real în virtual e imbatabilă și tot mai mulți „copii ai net-ului” decid că granița a dispărut, că lumea reală e, de fapt, un apendice al lumii reale și că adevăratul centru de decizie și comandă se află în virtual. De aici, „impresia” că puterea virtuală și excelența digitală organizează lumea exterioară, lansează revoluții sau schimbă istoria. Impresia nu e complet greșită.

Numai că ea anunță, mai degrabă, o schimbare de regim mental, în care interacțiunea cu alte persoane e mediată de net și scapă de asperitățile realității. Totul devine posibil, deși nu e real sau tocmai pentru că nu e real. În consecință, realitatea devine secundară și, în cele din urmă, inutilă. Ea nu mai poate confirma, din moment ce lumea digitală se poate confirma singură. Lumea digitală însăși e un univers paralel și suficient. O lume nelimitată și, în același timp, închisă.

Partizanii revoluției digitale se definesc, mult mai mult decît ar fi dispuși să accepte, ca absențe din lumea reală. În sfîrșit ordinea naturală e inversată, într-un proces care folosește lumea reală pentru a confirma lumea virtuală. În această logică, Revoluția din Tunisia nu mai e o realitate decît în măsura în care confirmă ascensiunea lumii virtuale.
Consecințele trebuie tratate cu grijă.

Falsa metamorfoză digitală a lumii nu trebuie să ducă la concluzia după care internetul e inutil sau reacționar (deși așa numita social media poate fi judecată mult mai aspru). Marea halucinație internă pe care lumea digitală o poate hrăni nu trebuie întîmpinată cu o retragere în pre-digital. Dar diferențele trebuie făcute iar confuziile trebuie clarificate.

Digitalizarea și virtualizarea au și vor avea consecințe fundamentale. Ele se pot măsura, însă, numai în ordine practică. Virusologia armată a misteriosului Stuxnet care a lovit grav instalațiile nucleare iraniene e un exemplu clasic de realitate virtuală concretă. Da, accesul la informație totală și capacitatea de distribuție instantanee (WikiLeaks e un alt exemplu clasic) fac politică dar numai în măsura în care au susținerea unui public real și activ. Altfel, toate aceste mari furnizoare de operații digitale sînt sau pot deveni mecanisme de sustragere din realitate. Politica nu poate fi redefinită digital, pentru lumea digitală e neutră din punct de vedere valoric. Ea mijlocește, fără să producă mutații de conștiință. Iar dacă le produce, o face doar pentru a-și izola și dematerializa captivii.

Internet-mania e un proces explicabil. Extensia filozofică a acestei febre e, însă, un fals intelectual pe care îl datorăm, unei lumi ce își adoră tehnologia, în măsura în care descoperă că realitatea virtuală e infinit mai comodă decît lumea reală.