Traian Ungureanu

Reacția lumii politice occidentale e, în continuare, neclară. Toată lumea pare să fi fost luată prin surprindere. De departe, cea mai serioasă deficiență, e vizibilă în răspunsul american. Administrația Obama e "intelectual" nepregătită pentru desfășurările din Egipt. Președintele O bama s-a introdus voluntar într-o situație imposibilă.

Ambiguitatea Președintelui, blocat între ideologia pro-arabistă și obiectivele practice ale politicii externe americane, a produs un impas pe care retorica nu-l mai poate ascunde multă vreme. Aripa majoritar obamistă a Partidului Democrat american s-a grăbit să denunțe doctrina Bush ("democrația ca drept al popoarelor arabe"), a cochetat cu iluzia unui islamism "moderat" și constată acum că trebuie să aleagă între o forță populară necunoscută și o autocrație cheie pentru Orientul Mijlociu. Președintele Obama a început cu faimosul discurs de la Univeristatea Cairo, a întins o mînă către lumea arabă, s-a trezit ignorat, a ignorat la rîndu-i revoltele iraniene din 2009 și e redus, acum, la recomandări pioase de bună creștere către regimul Mubarak. E greu de crezut că administrația americană nu știe cum va reacționa Mubarak.

Adevărat, Președintele Hosni Mubarak, dinastul matusalemic al Egiptului, a făcut cîteva erori tipice pentru autocrații clasici. Mubarak s-a eternizat și, încurajat, de stagnarea constantă a regimului pe care l-a condus cu mînă de fier și abilitate, nu și-a fixat succesiunea. Pe de altă parte, Mubarak are, încă, destui ași în mînecă și nu pare să-și fi spus ultimul cuvînt. Fidelitatea armatei, a poliției și a serviciilor secrete nu pare în dubiu. În plus, importanța strategică a Egiptului e, evident, clară pentru toată lumea. Statele Unite au continuat să verse anual asistență de peste 1 milard de dolari.

Israelul e îngrijorat pentru că, la fel de evident, căderea lui Mubarak ar putea pune capăt acordului de pace care rezistă din 1979. Însă Israelul e în situația ironică în care aproape nu poate influența o situație vitală pentru propriile interese. Marele cîștigător al scenariului egiptean e, deocamdată, Iranul. Dealfel, de acolo vine și singura declarație oficială de sprijin pentru insurgenți. Celelalte state islamice sau arabe s-au abținut. Ipoteza iraniană mizează pe desăvîrșirea, la Cairo, a unui proces care a adus deja la putere forțe aliate sau favorabile, la Bagdad și la Beirut (unde Hezbollah a preluat controlul guvernamental). Avantajul moral iranian a fost enorm suplimentat de recentele scurgeri de documente girat de Al-Jazzera, în care Mahmoud Abbas și conducerea Autorității Palestiniene, fac figură de pekinezi serviabili în negocierile cu Israelul. Autoritatea și credibilitatea Hammas, aliatul Iranului, au fost enorm amplificate între palestinieni și în statele din zonă.

Mișcările din Egipt și, mai înainte, Tunisia, nu au și nu au avut, o agendă religioasă sau inter-arabă. Chestiunea palestinaiană a fost - în mod jenant pentru adepții occidentali ai mitului palestinian panarab - complet ignorată de demonstranți. Necazurile demonstranilor se află în altă parte: progres social, asistență economică și libertăți civile. Problema acestei realități e tocmai utilitatea ei ideologică pentru mișcări de tip radical. Fără excepții, militantismul islamic a știut să joace cu mare abilitate propagandistică aria justiției sociale și o va face, dacă dorește asta, și acum.

Însumînd, dislocările din Tunisia și, eventual, Egipt, pot produce o recalibrare dramatică pentru Orientul Mijlociu și pentru Europa. Semicercul de pe Mediterana de Sud și de Est se poate transforma cu ușurință într-o rampă încărcată de riscuri sub pîntecul moale al Europei. Tunisia și Egipt pot deveni rapid state nu neapărat ostile dar imprevizibile. Siria e, oricum, o sursă de probleme. Libanul e capturat de Hamas (și, deci, de interesele siriene). Libia n-a fost niciodată un partener stabil. Turcia trece printr-o febră pro-islamică sau, mai curînd, o mini-paranoia care joacă pe statutul de putere regională. Maroc și Algeria sînt ultrasensibile la evoluțiile de pe arcul arabo-islamic al Mediteranei și pot bascula pe neașteptate. Certitudinile parțiale dar vizibile dispar, una cîte una. Flancul de sud al Europei e expus unei febre pentru care nu există nici analiză, nici antidot.

Revoluțiile arabe sînt, așadar, un caz de agitație istorică previzibilă dar și o dilemă pentru care occidentul n-a dezvoltat un răspuns. În plan general istoric, revoluțiile arabe sînt a doua mare restructurare geopolitică pe care occidentul trebuie să o absoarbă, în utlimii 20 de ani. Paralelismul cu valul de Revoluții din Europa de Est a anului 1989 e frapant. În primul rînd, prin calitatea distinctă și diversă a consecințelor, în funcție de istoria, tradiția și realitatea socială a statelor atinse. Pînă și detaliile pitorești ale scenariului revoluționar sînt similare: dictatori fugiți, palate cutreierate de mulțimi mute în fața bogăției clanului conducător, rezistența camuflată a structurilor politice vechi, guverne schițate în pripă și înlăturate imediat, fraternizarea cu armata și ura față de serviciile de Securitate.

Însă paralela spune și altceva. Au trebuit să treacă 20 de ani pentru ca lumea arabă să înregistreze impulsul și să se miște în direcția imprimată de Europa de Est. Și chiar în sînul fluxului revoluționar est european, decantările sînt evidente: unele state au reușit, altele continuă cu inerție enormă sau nici măcar nu mai continuă procesele reformiste. După 20 de ani, avem în față, totuși, o ierarhie istorică discernabilă. Ea stabilește credibil, calitatea sau lipsa de calitate, sănătatea relativă sau regresia gravă a societăților. Blocul esteuropean s-a mișcat primul iar în interiorul lui, statele cu germen occidental încă viu, au reușit mai mult și mai repede. Celelalte state și societăți, marcate de un regres care le-a alterat valorile de bază, urmăresc pasiv obiective care s-au transformat, de cele mai multe ori, în realități fără conținut. Activată abia la 20 de ani de la această primă suită de transformări variabile, reforma lumii arabe dezvăluie un segment istoric mult rămas în urmă, tarat de o civilizație politică și socială care face, abia acum, bilanțul propriului dezastru.

O evolutie extrem de importanta pentru mersul evenimentelor din Egipt: declaratia liderilor militari care anunta ca armata nu va folosi violenta impotriva demonstrantilor. Pozitia armatei egiptene e cruciala. Cu un agregat enorm, 500000 oameni sub arme, armata e arbitrul echbilibrului de putere in Egipt. Anuntul de noninterventie al militarilor il lipseste pe Presedintele Mubarak de un atu extem de important, poate decisiv. Egiptul e, de luni seara, dupa anuntul militarilor, in mina armatei. Care poate dicta distributia puterii politice. Mai poate oferi Mubarak armatei ceva atractiv? Tot mai greu de crezut. Mubarak a creat o aristocratie militara pe care a inzestrat-o cu privilegii complete, de la salarii la imperii imobiliare. Altceva? Poate plecarea lui Mubarak, o miscare care ar da armatei calea de iesire din impasul moral al indelungatei sale asocieri cu autocratia.

Revolta din Tunisia și, cu atît mai mult, demonstrațiile din Egipt au pus în mișcare consecințe politice și istorice formidabile. Relatările de presă care rămîn, justificabil, la schema „revoltă populară contra autocrație” rețin ceva important. Însă lucrurile cu adevărat esențiale depășesc limpede atît percepția corespondenților de reflecție imediată cît și - din nou de înțeles - puterea de previziune a demonstranților.

Cadrul istoric general al șocurilor din Tunisia și Egipt e mult mai bine cunoscut decît ar fi de crezut. Comentatorii de primă linie au subliniat în mod repetat „noutatea absolută” a revoltei din Tunisia (și, poate, curînd, din Egipt) pe care au rezumat-o ca „primă răsturnare populară de regim autocrat în lumea arabă”. Nu e deloc așa. Sigur, succesul revoltei tunisiene vine după o încremenire interminabilă a autocrațiilor arabe dar concluzia care proclamă premiera tunisiană omite Revoluția Iraniană din 1979.

În fond, și atunci, răsturnarea regimului autoritar al Șahului Mohammad Reza Pahlavi a venit la capătul unei revolte populare enorme. Transformarea rapidă a revoluției populare iraniene într-un vehicol de promovare a noii autocrații religioase a dat capitolul final al mișcării, demonstrînd, la fel de fundamentat istoric, două lucruri: ezitarea unei mișcări populare animată de dorința de libertate dar lipsită de un program clar și - doi - capacitatea mișcărilor extremiste de a infiltra și prelua frisonul revoluționar. Acest precedent destul de neglijat în primele analize ale fermentului din Nordul Africii dă cadrul istoric fix al dilemelor care frămîntă atitudinea politică occidentală. Pe scurt: occidentul a sprijinit regimuri autoritare nondemocratice dar anti-anti-democratice.

Paradoxul e relativ simplu dar greu rezolvabil. El aduce decizia politică occidentală în fața unei duble impoziții. Pe de o parte, nevoia de stabilitate și securitate au condus la concluzia după care un autocrat capabil să înăbușe insurecțiile fundamentaliste e un autocrat util în care trebuie investit (Algeria și, mai înainte, Chile au făcut demonstrația). Pe de altă parte, doctrina democratică a occidentului nu poate refuza accesul la libertate individuală și pluralism politic al societăților.

Rezultatul acestei dileme s-a văzut, într-o serie istorică prelungă și sîngeroasă de succesiuni de la autoritarism la un nou autoritarism, în numele principiului democratic. Iranul e însoțit de exemple, astăzi, uitate sau reinterpretate: Cuba, Vietnam, Algeria, Chile, teritoriile Palestiniene și, într-o situație cu totul specială, Turcia. Însă precedentul imediat e apariția administrației Hamas în teritoriile Palestiniene, sub suflu popular și învestitură democratică. Vor intra Tunisia și Egipt în aceași buclă istorică?

Cazul Tunisiei e cel mai puțin alarmant. O țară mică, relativ bine educată cu un venit pe cap de locuitor în jur de 9000 de dolari, e mult mai bine pregătită să reziste în fața infiltrării radicale a islamismului politic doctrinar. Egiptul e într-o situație mult mai complicată. Cu 80 de milioane de locuitori și cu un standard de viață deplorabil, Egiptul e un stat urmărit de probleme interne fără sfîrșit. În definiția cea mai strictă, conflictul intern de bază al societății egiptene contemporane e războiul civil nedeclarat între autoritatea laică, reprezentată de Liderul autocrat plus aparatul militar, și mișcările islamice radicale. Polul islamic egiptean are o tradiție bine fixată, încă din epoca interbelică.

Frăția Musulmană, fondată în 1929, a devenit rapid o armată politică, socială și militară redutabilă. De altfel, ramura palestinană a Frăției a generat, după o suită de transformări secundare, mișcarea Hamas. În orice caz, de 80 de ani încoace, conflictul Stat Laic - Islam Organizat a trecut prin stadii mai mult sau mai puțin violente: statul a reprimat masiv sau, alternativ, a folosit insurgența muslmană ca forță anti-comunistă iar Frăția Muslumană (cunoscută sub numele de Ikhwan) a reacționat cu campanii de asasinate care au eliminat un Președinte (Anwar El Sadat, în 1981).

Deloc surprinzător, Egiptul e, politic vorbind, leagănul islamismului revoluționar. Sayyid Qutb, ideologul primordial al islamismului extremist, s-a născut în Egipt și a fost executat în Egipt. Osama Bin Laden și Ayman Zawahiri, lideri Al Qaida, au gravitat și s-au format în jurul Frăției Musulmane egiptene. Spectrul islamic e bine așezat în Egipt, mai ales în situația în care corupția oficială a favorizat intervenția Frăției Muslmane ca furnizor de securitate socială și educație, prin acțiunea energică a unei rețele paralele de școli, spitale și forme de într-ajutorare care a penetrat profund lumea numeroasă a dezmoșteniților egipteni. Pe scurt, dacă există cu adevărat o structură care poate da program, poate orienta și chiar prelua mișcarea de stradă, atunci Frăția Muslmană e unicul candidat.

Revenind la problema cadrului istoric, Frăția Musulamnă poate juca, în Egipt, schema Bolșevică care a reformulat Revoluția Rusă sau, pentru amatorii de istorie mai recentă, schema khomeinistă din Iranul anului 1979. Mulți reporteri au relatat entuziast despte apariția în scenă a lui Mohammad El Baradei, fostul Director al Agenției pentru Energie Atomică de la Viena. Baradei e un moderat obișnuit cu diplomația tăcută a negocierilor nucleare dar și un personaj politic fără bază populară acasă, în Egipt. Din acest punct de vedere, apropierea lui Baradei de Frăția Musulmană (cu care pare să fi încheiat un pact semi-oficial) e o mișcare de oportunism logic. În plan general, mișcarea lui Baradei dovedește, însă, o naivitate intactă: Frăția are, desigur, nevoie, de fețe onorabile și portabile în drumul spre putere.