Traian Ungureanu

Revoluția tunisiană e, după tiparul repetat cu fiecare mișcare populară, în ultimii 20 de ani, un generator de emoție sinceră și reflexe condițioante. După 23 de ani de regim autocratic și după izgonirea Autocrațeiei Sale, Președintele Zine El Abidine Ben Ali, emoțiile sînt totalmente de înțeles.

Euforia și libertarea eruptivă a acestor momente dau un fior destul de bine cunoscut celor ce au și-au susținut idealurile în stradă, de pildă, la București sau la Chișinău. Însă, din acest punct, lucrurile se complică. Rigoarea și logica pierd mult sub presiunea impresiilor imediate. Prima victimă în asemenea situații e presa, ca furnizor de date și interpretări. Istoria Revoluțiilor succesive ale ultimilor 20 e ani a creat o mică tradiție. Mai întîi, Revoluțiile trebuie să poarte un nume. Regula spune că trebuie găsită o etichetă poetică, un soi de pansament purificator și poetic.

Tunisienii s-au ales cu Revoluția Iasomiei. Nu e nimic rău în acest mic obicei onomastic dar, de regulă, de aici începe un sentimentalism suficient și ignorant care blochează mult timp realitatea. Cazul Tunisiei nu e o excepție. Astfel, o mare parte a ziariștilor sosiți spre a „relata live” evenimentele, nu cunosc limba, n-au mai văzut țara și nu înțeleg mare lucru din ce văd. Corespondențele lor sînt un amestec de informații preluate din surse nesigure și adevăruri de moment.

Rezultatul e o confuzie excitantă dar nu mai puțin confuză. Urmează, negreșit, reflexele condiționate, în asemenea situații: poporul răstoarnă dictatorul, cutreieră palatele opulente, vine democrația spontană iar simpatia e garantată.
Un număr de mișcări populare confirmă rețeta dar multe eșuează și generează regimuri anarhice sau mafii pseudo-democratice.

România s-a înscris cu o relevanță usturătoare în a doua categorie. În sfîrșit, cel mai frecvent clișeu e presupunerea imediată a contagiunii. Astăzi în Tunisia, mîine în toată lumea islamică sau arabă. Cazul Tunisiei e mai compliat decît pare acum, sub presiunea emoțională a răsturnărilor.

Alături de Algeria, Egipt, și, mai puțin, Maroc, Tunisia e unul din statele maghrebiene care a oscilat mereu între varianta autoritară și varianta capturii islamice. Algeria, de pildă, a trecut printr-un război civil cumplit și a pierdut peste 10000 de oameni, înainte ca amenințarea islamică imediată să fie înlăturată de un stat redus la funcția militară. Presiunea islamică a forțat mereu zona maghrebiană să consolideze state non-democratice. În același timp, armata și serviciile de securitate au știut să folosească pretextul islamic pentru a restrînge participarea politică și a-și asigura poziția.

Din acest punct de vedere, Tunisia a fost o reușită deplină și, în mare, nonviolentă. Adevărat, bătălia pentru laicitate a permis construcția unui stat autoritar și, apoi, a unui stat personal. În același timp, acest program politic dur a provocat și consecințe pozitive. Economia de comandă a înlocuită de o economie liberă sau aproape liberă, tocmai pentru a asigura un standard de viață decent și, mai departe pacea socială.

Tunisia e marele și singurul succes economic al lumii afro-arabe. Creșterea economică de 5% și cheltuielile cu educația care ating 7% din buget nu au comparație în Africa și în lumea arabă. Cu timpul, această deschidere a fost strangulată de corupție și nemulțumirile au explodat.

Programele guvernamentale au căutat, deasmenea, să împiedice virajul islamic prin suplimentarea masivă a educației laice. Așa au apărut , în Tunisia, aproximativ 30 de Universități și o producție totală de 300.000 de studenți. Laicitatea Tunisiei a fost și este exemplară. O scenă curentă la Tunis e apariția poliției care obligă femeile cu văl islamic să se descopere. Efortul a dus la rezultatul așeptat și la rezultatul neașteptat, în același timp. Astfel, tinererul tunisian a fost imunizat și penetrația islamică a fost menținută sub control.

În același timp, proletariatul universitar a dat o masă cu adevărat critică de tineri educați și bine conectați la valorile, tehnologia și informațiile occidentale. Tocmai acest segment, clar supradimensionat și, prin urmare, absorbit de șomaj, a reacționat in corpore și a dat regimului Ben Ali lovitura de grație.

În ce privește teoria reflexă a contagiunii, lucrurile sînt mult mai puțin fluide și iminente decît s-ar putea crede. Adevărat, lumea arabă a văzut pe rețelele de tv satelit, tot ce s-a întîmplat în Tunisia. Această noutate inimaginabilă acum 5 sau 10 ani e, neîndoios, importantă. Nu și hotărîtoare. Tunisia e primul caz de stat arab în care o revoltă populară răstoarnă o dictatură dar modelul s-ar putea opri, înainte de a deveni o serie. Controlul politic e mult mai strict în alte state arabe care dau, în fond, o colecție integrală de dictaturi. Gradul de educație și influență occidentală e mult mai mic în state extrem de dure ca Siria sau penetrate de islamism ca Iordania. Algeria și Libia au resurse suficiente pentru a calma o nervozitate fără program și pentru a satisface cererile sociale. Asia Centrală e mult mai ferită de valul informațional și, deci, de monitorizarea occidentală. Tunisia a fixat un precedent pozitiv dar nu poate forța consecințe inevitabile.

Acum cîteva luni, după gesturile festive și cooperante ale autorităților poloneze și ruse, lumea bună a presei (cu precădere stîngiste) proclama relansarea relațiilor polono-ruse și dispariția in corpore a unei lungi istorii de suspiciuni, crime și tragedie. Evident, schimbarea era trecută în contul de imagine al autorităților ruse și îmbogățea aureola ineranțională a lui Vladimir Putin. Rusia proceda, în acele momente, exemplar și promitea o anchetă completă și deschisă a accidentului de la Smolensk, soldat cu moartea Președintelui Poloniei și a aproape alți o sută de demnitari.

Premierul polonez Tusk se simțea confirmat: politica „fundamentalistă” și revendicările istorice reluate insistent de așa zișii radicali, între care și defunctul Președinte, erau contrazise și scoase din joc de reușita politicii de deschidere față de Rusia. Bilanțul acestei presupuneri promovate masiv pe toate canalele e o iluzie iar încoronarea o insultă, încă o insultă pe obrazul Poloniei.

Comisia de Anchetă formată și pusă la lucru de Guvernul rus și-a încheiat Raportul și l-a dat publicității. Concluzia de bază e simplă și complet lipsită de bun simț. Singurul vinovat pentru accidentul de la Smolensk e partea poloneză. Comisia a stabilit că avionul prezidențial s-a prăbușit în urma insistențelor oficialilor polonezi de la bord care au cerut piloților să aterizeze în orice condiții. Dovezile lipsesc. Comisia a citat stenogramele convorbirilor de la bord dar a refuzat să facă publice înregistrările propriu zise. Raportul Comisiei nu spune nimic despre condițiile tehnice de pe aeroportul Smolensk și nu dă nici un detaliu despre instrucțiunile controlorilor de zbor. În viziunea Comisiei, delegația poloneză s-a deplasat la Smolensk într-o misiune sinucigașă sau, în orice caz, n-a știut să folosească facilitățile impcabile ale aeroportului.

Problema degajată de raportul Comisiei era previzibilă. Ea are un trecut edificator. Încă din vară, autorităile poloneze, sesizate de participanții polonezi la ancheta Comisiei Ruse au înaintat autorităilor ruse un memoriu-sesizare de mai mult de 100 de pagini. Documentul își exprima nemulțumirea față de metodele de lucru ale Comisiei și punea cîteva zeci de întrebări suplimentare. Memoriul a rămas fără răspuns.

Această prima insultă o pregătea pe a doua. În ciuda așteptărilor poloneze, Raportul Comisiei n-a corijat nimic și n-a ținut cont de nici una din sesizările poloneze. Mai mult, Comisia condusă de Tatyana Anodyna, a procedat la o prezentare seacă și nu a răspuns întrebărilor din sală. Pentru dna. Anodina, soția fostului Ministru de Externe Primakov, procedura nu e o noutate. Tot ea a elaborat un Raport care exonera partea rusă și dădea vina pe partea armeană, după prăbușirea unui avion armean, la Sochi, în 2006.

Efectele politice sînt considerabile. Deschiderea dar și naivitatea Premierului Tusk au primit o corecție regretabilă. Tot ce părea cîștigat e pierdut iar sentimentul public a fost dirijat spre resentiment plenar. Reconciliera polono-rusă rămîne pe agendă dar are o greutate strict iluzorie. Temeiurile de neîncredere au fost reconfirmate de autoritățile ruse, cu un cinism desăvîrșit. Polonia și, alături de ea, alte state est-euroepene, au fost, din nou, silite să constate că paradigma rusă nu se schimbă, nu se pierde și nici nu se transformă prea mult.