Traian Ungureanu

Turcia va fi tot mai interesantă. Iar cine știe puțină istorie a învățat, deja, să citească în acest gen de promisiuni o amenințare. Statele care înaintează în salturi nu au timp de tact și nu obșnuiesc să țină seama de vecini.

În cazul Turciei, transformarea care a născut un stat nervos și imprevizibil s-a petrecut rapid, ca o erupție, în numai cîțiva ani. Noutatea spectaculoasă a prezentului și calitaea explozivă a viitorului turc au două surse. Înainte de toate, apariția lui Regep Erdogan, un lider politic remarcabil și radical.

Erdogan e promotorul popular al unei revoluții interne care a readus încrederea și certitudinea identitară orgolioasă în sînul societății, măturînd atît vechile alianțe cît și reverența față de Europa. Erdogan e un islamist modern care știe să lucreze mulțimile dar nu face doctrină. Un islamist care islamizează fără să se decupleze de economia, business-ul și confortul modern. Sub Erdogan, Turcia a devenit fără să își programeze și teoretizeze mișcările, un stat puternic, productiv și arogant. Legătura cu Europa nu s-a rupt dar nu mai contează în maniera respectuoasă de pînă acum cîțiva ani.

A doua sursă de mîndrie și euforie națională turcă e economia. În vreme ce platoul euro-american pierde energie și încredere sub asalturile repetate ale unei crize care nu cedează, economia turcă urcă și se descurcă totalmente separat de implozia de la vest.

Combinația a produs un puseu de naționalism ușor revanșard, ușor paranoic și încărcat de surprize potențiale. Recent, două episoade au tradus această stare explozivă în incidente remarcabile. Mai întîi, un film prea îndrăzneț a fost urmat de demonstrații național-islamice care au protestat împotriva vulgarizării istoriei otomane. Una din tendințele culturale febrile ale epocii lansate de Erdogan e iluzia otomană. Un val de nostalgii idealizante a transformat epoca istorică a Imperiului Otoman într-o ficțiune impecabilă. Regăsirea Imperiului a pus capăt zecilor de ani de occidentalizare mentală.

În măsura în care a acceptat, după Ataturk, joncțiunea mimetică și tutela Occidentului, Turcia se îndepărtase, fără să se dezică total, de reperul istoric otoman. Acum, era sultanilor și proiecția puterii lor contienentale au revenit. Statul energizat de Erdogan începe, chiar, să tatoneze cu postura de putere regională, ca reeditare limitată a fostei puteri imperiale.

A doua întîmplare plină de sens, s-a petrecut la Kars, orașul turcesc în care ar fi urmat să fie plasat un monument statuar menit să evoce revenirea la relații normale cu Armenia. Primul Ministru turc a vizitat zona și a avut o ișeire nervoase în fața monumentului în care a văzut o „bazaconie”. E foarte posibil ca Erdogan, să fi curtat, în acest fel, cu abilitatea politicanului de mase, votul naționalist din zonă.

Însă lepădarea de cea mai firavă intenție reparatorie în relațiile cu Armenia e un fapt trist și, în ordine psihologică, încă un act de certitudine furioasă. Episodul statuii va fi uitat. Însă pulsul tot mai intens al Tuiciei a început, deja, să modifice zona. Placa de siguranță care făcea legătura Europa-Asia se clatină și e greu de văzut cine va putea tempera o Turcie cuprinsă de beția resentimentară a revenirii în istorie.

Justiția vest și est-europeană promite, justiția britanică și americană nu iartă. O diferență clară și abruptă separă sistemul continental de practica anlgo-saxonă. Nimic nu măsoară mai bine această ruptură totală decît contactul cu sistemele parlamentare și demnitarii politici aleși.

Oricît ar promite altceva și oricît s-ar încărca de prevederi, garanții și asigurări, justiția vest- și est-europeană nu poate sau nu vrea să se atingă de demnitarii în culpă. Iar imunitatea parlamentară nu explică nimic. Imunitate există și în Anglia și în Statele Unite dar limitele ei sînt clare și reversibile.

Catalogul demnitarilor englezi și americani trimiși, din sala de tribunal la pușcărie, e mereu deschis și mereu la zi. Marele scandal al decontărilor frauduloase care a zguduit Parlamentul britanic, acum doi ani, nu s-a stins, fără urmări, ca orice bun scandal politic. Primul Parlamentar condamant, ca urmare a scandalului decontărilor flase, e, de o săptămînă, la închisoare. Următorul se pregătește, după ce și-a recunoscut vinovăția. În afara scandalului decontărilor, un alt parlamentar își va conduce fiul la închisoare și îl va aștepta alături de o soție care s-a ales cu cazier penal. Influența și relațiile politice n-au salvat și n-au scutit. În Statele Unite, fostul lider al majoritășii Republicane, un parlamentar de prim rang și un personaj public extrem de influent, a pierdut procesul intentat sub acuzația de trafic de fonduri și își va încheia cariera politică în închisoare.

Recenta suită de condamnări anglo-americane nu e accidentală. Justiția anglo-americană nu oscilează. Între obiceiurile ei fixe e de găsit și lipsa totală de sensiblitate la poziția și reputația personajelor politice. În genere, poziția publică nu apără și nu garantează nimic. Foști miniștri, magnați de presă, vedete uitate sau staruri adorate, lideri sindicali, polițiști sau militari veterani se pot trezi la închisoare, mai devreme sau mai tîrziu. Un lucru rămîne clar: delictul e pedepsit fără rețineri și tratamente speciale.

Justiția vest- și est-europeană n-a atins niciodată acest soi de ferocitate care poate da impresia, nu tocmai neîntemeiată, că demnitarii și persoanele publice sînt pedepsite riguros și exemplar, cu o anume intenție menită să transmită lecții dure. În genere, personajele politice și publice vest- și est-europene care ajung în sala de tribunal întind, îndoaie și transformă întîlnirea cu justiția, pînă la deformarea completă. Termenele se lungesc, cauzele se complică, procesele își pierd direcția și publicul uită sau se satură de cazuri labirintice care își pierd înțelesul și bat în longevitate telenovelele. De unde diferența?

Ce trebuie spus de la început e că această deosebire frapantă de tratament nu ține de regimul politic sau de alte date imediate. Diferența vine din calapod, din modul diferit în are au fost turnate și fixate relațiile cu legea, puterea justiției și răspunderea publică.
Legea are în continuare în Anglia și Statele Unite o anume calitate concretă și o anume amenințare brutală pe care Europa de Vest și de Est nu le-a dezvoltat niciodată.

Puterea justiției e un alt capitol divergent. Condiționările complicate ale justiției vest- și est-europene, mania procedurală și oratorică, excesul de circumstanțe excepționale și jocul derutant de instanțe și recursuri sînt complet necunoscute tradiției juridice anglo-americane. În vreme ce justiția europeană se ilustrează prin producția de dosare, justiția anglo-americană are un instinct pragmatic și carnivor care o face să lovească îndată ce știe că are dreptul să se pronunțe definitiv. Procesele cu jurați încurajază această manieră iar judecătorii au o putere enormă și o independență pe care au transformat-o în fetiș, armă de luptă și obiect sacru.

Mai departe, însăși ideea de răspundere publică presupune, în lumea anglo-americană, o seriozitate fatală. Gangsterul care jefuiește o bancă e vinovat sută la sută dar funcționarul public sau politicianul ales care fac abuz de poziția lor sînt încă mai vinovați. Nimci nu e mai odios, în societățile engleză și americană decît încrederea înșelată. Instituțiile publice și așteptările societății de la instiuțiile publice rețin un radicalism agresiv, aproape tribal. Cu timpul, datele prime ale acestor tradiții s-au erodat dar diferența între anglo-americani și europeni e, în continuare, uriașă. Sistemele juridice anglo-americane conțin o doză de violență transferată în rigoare legală pe care Europa o deplînge și acuză de lipsă de nuanțe. Nemulțuimirea europeană are argumentele ei. Însă efectele asupra vieții publice sînt evidente pentru toată lumea. Corectitudinea vieții publice americane și engleze are fracturi și excepții. Dar e un fapt incontestabil. Spre deosebire de linia vieții publice europene care permite compromisul, uitarea, scutirea și, în cele din urmă, conviețuirea elastică a abaterilor mari și mici.