Prezentare punctului de vedere „moldovenist” în contextul apariției RASSM nu este lipsită de importanță, mai ales că aceste teorii vor reapare de curând și în Basarabia după anexarea ei în anul 1940, dar ele vor fi constant vehiculate de arhitecții lui Homo Moldovanus Sovietic până în anul 1991 și după aceasta.

Dezbaterile privind limba și identitatea moldovenilor din stânga Nistrului au apărut inițial chiar în sânul Comisiei organizatorice a RASSM, Gr. Starîi, adeptul liniei de „românizare” fiind contrat de A. Grinștein și I. Badeev, care susțineau cursul spre „moldovenizare”. În raportul prezentat pe 22 august 1924 în cadrul Comisiei, I. Badeev prezintă una din primele versiuni ale teoriei „moldovenismului primitiv”, care ulterior va căpăta aderență printre liderii comuniști ucraineni și sovietici. Acesta susținea în pledoaria sa că „Moldovenii, cu excepția unui grupuleț de politicaștri cumpărați de români, nu se consideră români și nu manifestă dragoste față de patria română. Moldoveanul se consideră moldovean și numai atât”. Badeev se arăta nedumerit de ce „cuvintele franceze românizate de intelectualitatea română trebuie impuse cu orice preț maselor populare moldovenești care au moldovenizat aceleași cuvinte, preluând rădăcinile rusești”. El era împotriva latinizării, pe motiv că „limba moldovenească folosește alfabetul rusesc de 500-600 de ani”, iar românizarea limbii moldoveniști putea fi acceptată doar atunci când „vom adopta punctul de vedere potrivit căruia moldovenii nu există ca naționalitate aparte”.

La rândul său, A. Grinștein se solidariza cu Badeev împotriva lui Starîi, și invoca argumentul că „întrucât moldovenii vorbesc o limbă aparte și au particularitățile lor de trai este absolut firesc că aceste stări sufletești și-au găsit expresie în cerințele privind delimitarea lor în cadrul unei republici autonome”.

Observând impasul în problema identității RASSM dintre linia „românistă” a emigranților comuniști români, susținuți de Gr. Starîi pe de o parte și linia „moldovenistă” promovată de Grinștein și Badeev, F. Korniușin, secretarul comitetului Gubernial Odessa, adresa la 22 august o scrisoare către Gr. Petrovski, secretarul CC al PCU, în care constata mai multe dificultăți în organizarea noi republici: panglica îngustă de teritoriu pe care se întinde populația moldovenească de-a lungul Nistrului; intersectarea acestei linii cu localitățile ruse, ucrainene, bulgare și germane; prezența orașelor Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari cu o populație mic-burgheză predominant evreiască; populația amestecată, în care o jumătate de populație este rusă, iar alta moldovenească, fapt ce determină existența a două soviete sătești (se invoca cazul satului Slobozia); izolarea unor sate moldovenești din districtul Balta pe panglica de-a lungul Nistrului de către satele germane, ucrainești și rusești: lipsa unei industrii anume și a unor organisme independente economice; numărul moldovenilor se micșorează din cauza împrăștierii și încadrării unor sate aparte în masa generală a satelor guberniale; lipsa aproape cu desăvârșire a forțelor culturale moldovenești; pătura subțire a comuniștilor moldoveni și slaba cunoaștere a limbii în care vorbește populația moldovenească. Prin urmare, se observă pe de o parte că decizia privind crearea noii republici era în contradicție cu realitățile din teren, iar raționamentele propagandistice și interesele imperiale au prevalat asupra situației din teritoriu, unde încropirea unei identități statale s-a dovedit o adevărată provocare pentru comuniștii ucraineni.

Pentru a pune capăt polemicilor din jurul problemei limbii și identității viitoarei republici, la 19 septembrie 1924 Biroul Politic al PCU adopta o hotărâre în care decidea tranșant că „la promovarea politicii naționale în RSSM să se ia cursul spre dezvoltarea limbii populare moldovenești în baza alfabetului rusesc (chirilic)”. Această decizie a puterii comuniste de la Harkov va fi contestată de Grupul de Inițiativă de la Moldova, reprezentat de emigranții români cominterniști, fapt ce a născut o dispută aprigă din conducerea de vârf a Partidului Comunist din România și a celui din Ucraina Sovietică.

Arbitrul suprem în această dispută a fost Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste, care convoca două ședințe ale „Comisiei Basarabene” la 3 aprilie 1925, unde urmau să se discute mai multe chestiuni legate de viitorul RASSM, Basarabiei și României. Dezbaterile din aceste ședințe au scos la iveală două puncte diametral opuse. Emigrația română, reprezentată de Al. Bădulescu, dar având ca ideolog principal pe Dic Dicescu, refuza recunoașterea existenței limbii și a poporului moldovenesc, pledând pentru românizarea RASSM, încadrarea Basarabiei în lupta comunistă din România și folosirea RASSM pentru acest scop. Pe de altă parte, liderii comuniști ucraineni considerau că în Basarabia există două popoare și două limbi – moldovenească și română, că moldovenii nu doresc să fie parte a României, prin urmare pleda pentru „moldovenizarea” RASSM, ruperea Basarabiei de la România și alipirea ei la republica moldovenească.

Deși sugerau ideea diferenței dintre moldoveni și români și pledau pentru „dreptul Basarabiei la autodeterminare până la secesiune”, comuniștii ucraineni erau în același timp susținătorii unei idei pan-ucrainene, de unitate a tuturor ucrainenilor din statele vecine RSS Ucrainene. Astfel, în rezoluția Congresului al V-lea Mondial al Internaționalei Comuniste „Problemele naționale ale Europei Centrale și ale Balcanilor” stipula la capitolul „Chestiunea ucraineană” necesitatea „proclamării de către partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia și România a lozincii unirii regiunilor ucrainene, rupte în bucăți de către imperialism, în cadrul unei republici sovietice muncitorești-țărănești”. Pe de altă parte, Congresul aproba „afișarea de către partidul comunist din România a lozincii separării de stat a Transilvaniei și Dobrogei din cadrul României într-o regiune independentă”.

Rolul principal în susținerea tezei „moldoveniste” l-a jucat N. Skrîpnik, Comisarul ucrainean pentru educație, care a propus tranșant drept primă chestiune pentru ordinea de zi a Comisiei problema „moldovenizării” sau „românizării” muncii de partid în Basarabia și implicit în RASSM. Premisa de la care pornea Skrîpnik era că „țăranii moldoveni își consideră limba ca ceva aparte (de română)...trebuie să luăm limba care este și să facem propagandă în această limbă”. Oficialul ucrainean considera că „poporul moldovenesc atât din Basarabia, cât și din România se consideră un popor aparte , cu o limbă aparte și care duce o luptă energică împotriva oligarhiei române”. În cea de-a doua sesiune, Skrîpnik sugera comuniștilor români următoarele lozinci de acțiune: să susțină prin toate mijloacele mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte, care are o limbă aparte; dezlipirea Basarabiei de la România; Basarabia sovietică; Republică Sovietică Moldovenească unică. În același context, „în raport cu România, Bucovina trebuie tratată la fel ca Basarabia”, conchidea oficialul de la Harkov.

I. Badeev, Secretarul Regional de Partid din RASSM, a susținut punctul de vedere privind „moldovenizarea”, sugerând că „în ciuda a opt ani de ocupație a României și Basarabiei, cultura basarabeană, economia și altele rămân în afara influenței economiei și culturii române. Țărănimea basarabeană și lucrătorii sunt tipul de populație care este și în RASSM. Aproximativ 47 % sunt moldoveni, o mare parte ucraineni. În RASSM populația până în prezent nu înțelege limba română. Națiunea română s-a constituit atunci când Basarabia trăia sub puterea țarului rus”. Pentru a deveni și mai explicit în chestiunea limbii ca ingredient de modelare a moldovenilor sovietici, Badeev consideră că „limba este un instrument de luptă, un focar unde se concentrează idealurile unei clase sau alteia. În lupta pentru emancipare chiar și un dialect capătă o importanță uriașă”.

Punctul de vedere al comuniștilor români a fost prezentat de A. Bădulescu și E. Arbore-Rally. Ultima, într-un discurs care ar fi putut cu ușurință intra în orice manual de istorie a românilor, considera că poporul moldovenesc prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitatea distinctă. „A existat poporul moldovenesc în teritoriul actual al României...a existat și limba moldovenească care a avut literatura sa cu alfabetul slavei vechi. Din acest alfabet ulterior s-a dezvoltat limba literară română. Limba română se deosebește puțin de limba moldovenească. Chestiunea de substanță nu rezidă în limbă. Nu putem spune că exploatarea Basarabiei înseamnă exploatarea moldovenilor ca națiune. Noi recunoaștem mișcarea din Basarabia pentru alipirea la RASSM și pentru eliberarea de sub jugul imperialismului român ca o mișcare națională a Basarabiei, în ansamblu, și nu ca o mișcare națională a poporului moldovenesc”.

În luarea sa de cuvânt, Gheorghi Dmitrov, unul din principalii lideri ai Kominternului va susține ideea „moldovenizării” în Basarabia și RASSM, considerând că „în privința Moldovei, există națiunea moldovenească, aceasta nu este o chestiune de geografie, nici academică, aceasta este o chestiune politică, o chestiune a luptei de clasă. Națiunea moldovenească există și moldovenii au dreptul la autodeterminare națională, la unitate națională, la republica lor independentă”. În încheierea dezbaterilor, Comisia a cerut Partidului Comunist din România acceptarea rezoluției prin care să susțină „mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte cu o limbă aparte”, la care reprezentantul emigrației române Al. Bădulescu a replicat că „națiunea moldovenească nu există, nu există nici mișcarea național-revoluționară și noi nu putem susține ceea ce nu există”.

Batalioanele revoluționare românești, ianuarie-aprilie 1918

Unitățile constituite de Comitetul Militar Revoluționar Român aveau să fie denumite „gărzi roșii române” sau „batalioane revoluționare”. Au existat două asemenea unități, una de infanterie, alta de marină.

Potrivit unor relatări ale celor direct implicați, ideea constituirii unui batalion revoluționar românesc a fost luată la sfârșitul lunii decembrie 1917, la Odesa, în contextul acutizării conflictului între diverse grupuri politice – bolșevici, menșevici, naționaliști ucraineni etc. – care își disputau orașul și zona înconjurătoare. În vederea organizării, aprovizionării și înarmării, radicalii români au fost ajutați de statul-major al forțelor bolșevice din oraș.

Cazarma batalionului românesc de infanterie era într-un fost liceu din Odesa, ulterior adăugându-se și alte localuri, aflate în apropiere. Alimentele și armamentul pe care autoritățile române le aveau în depozitele din Odesa au fost confiscate – „rechiziționate”, din perspectivă bolșevică – de membrii Comitetului Militar Revoluționar Român și ai batalioanelor românești revoluționare, în folosul gărzilor roșii.

Primul batalion revoluționar român era structurat pe patru companii și 14 plutoane. În primele zile ale existenței sale, în acest batalion au intrat circa 700-800 de voluntari, pentru ca în total în această unitate să fie înscriși 1.082 (sau 1.083) de oameni.

Unele surse îl indică drept comandant al batalionului pe Vasile Popovici, în vreme ce Anatol Crețeanu ocupa poziția de agitator politic. În schimb, unele mărturii arată existența unei conduceri colective a batalionului românesc, cei trei comandanți de companii având drepturi egale. Compania I-a era condusă de H. Cogan, a II-a de locotenentul Ion Munteanu, iar a III-a – compusă îndeosebi din dobrogeni – de Buzino.

Membrii batalionului au fost recrutați – fără o selecție riguroasă – în primul rând dintre muncitorii din fabricile, atelierele și șantierele navale românești dislocate la Odesa sau în alte localități din zonă. Sursele comuniste aveau să facă referire și la țărani ca făcând parte din nucleul inițial al unității. De asemenea, au aderat și soldați din regimentele 10 obuziere și 14 artilerie, evacuați la Odesa, respectiv Novorossiisk, din parcul de aviație evacuat la Odesa, alți militari și marinari români ajunși în sudul Rusiei pentru paza depozitelor românești, pe navele evacuate în porturile rusești, în spitale ca răniți. În același timp erau înregistrați și militari care dezertaseră din Armata Română.

Dintre ofițerii români aflați la Odesa, doar „vreo doi-trei” s-au alăturat batalionului, astfel încât era evidentă lipsa de oameni experimentați, capabili să instruiască și să conducă formațiuni militare pe câmpul de luptă. Batalionul a avut și doi medici, Constantin Dimitriu și Ghiță Pârlea, care ajunseseră la Odesa în 1917, ca însoțitori ai unui tren sanitar, după care rămăseseră la un spital românesc din oraș.

Pentru a crește atractivitatea, a fost înființată și o fanfară a batalionului, condusă de locotenentul Marcel Popa, fost șef al fanfarei Regimentului 6 „Mihai Viteazul”, din București. În total, 86 de oameni au urmat timp de câteva săptămâni cursuri pentru a putea cânta în această fanfară. Rolul mobilizator al muzicii era înțeles de conducerea politică, constituirea fanfarei fiind aprobată chiar de Racovski.

Soldații și marinarii aveau uniforme, inclusiv rusești, în vreme ce muncitorii erau în hine civile. Pentru a nu fi confundați cu rușii, românii aveau o banderolă albă la mână. Oamenii erau slab pregătiți. De altfel, nu s-a făcut instrucție în prima lună de existență a unității, nici măcar o ședință de tragere. Nici în privința armamentului lucrurile nu stăteau mai bine, chiar dacă statul major bolșevic din Odesa a pus la dispoziție unele materiale. Fiecare om avea câte o pușcă – Manlicher sau Winchester – și un sac de cartușe. Câteva mitraliere completau puterea de foc a unității.

Cel de-al doilea batalion revoluționar românesc a fost cel de marină (desemnat uneori drept „detașamentul de marină”), în care au intrat mai ales marinari, și s-a constituit în ianuarie 1918. Efectivele au fost mult mai mici, între 200 și 300 de oameni. Și această unitate avea un comitet de conducere, al cărui președinte era Dragomir Spiridon, fost în marina militară română, sau Gheorghe Stroiciu (datele disponibile sunt contradictorii). Comandamentul batalionului revoluționar român de marină avea să se instaleze pe vasul „Durostor”.

În prima fază, gărzile roșii românești au luat parte alături de cele rusești la organizarea de patrule în orașul Odesa, confiscarea alimentelor de la negustori, păzirea depozitelor de armament și a sediilor bolșevice etc. Primul batalion revoluționar s-a implicat în luptele duse de bolșevici contra adversarilor acestora, în special a ucrainenilor, pentru preluarea controlului asupra orașului Odesa, între 13/26-18/31 ianuarie 1918. În timpul acestor confruntări au murit 19 sau 20 de membri ai batalionului românesc, în vreme ce alții au fost răniți. Ulterior românii au luat parte la menținerea controlului asupra orașului, la urmărirea și reținerea celor considerați „contrarevoluționari”, precum și la extinderea controlului bolșevic în împrejurimile Odesei.

Alte grupuri mici de voluntari români au participat la luptele de la Bahmaci și Darnița, împtrova ucrainenilor, inclusiv la ocuparea Kievului. Subunități din batalioanele revoluționare românești au luat parte, la sfârșitul lunii ianuarie/începutul lunii februarie 1918, alături de forțele bolșevice ruse, la luptele împotriva trupelor române la Tighina/Bender și în zona Vâlcov. De asemenea, 150 de oameni din batalionul de marină au fost trimiși la un moment dat la Sevastopol, unde au fost îmbarcați pe vasele rusești care aveau echipajele descompletate.

Trei companii din batalionul revoluționar românesc de infanterie, totalizând 300 de oameni, au fost trimise pe front la sfârșitul lunii februarie-începutul lunii martie 1918, sub comanda lui Jean Marinescu, împotriva trupele germane și austro-ungare, care avansau în Ucraina. Trupele au mărșăluit mai întâi pe străzile Odesa, cu fanfara în frunte, însoțite de Cristian Rakovski și de alți lideri bolșevici. Încrederea acestora în propriile trupe era scăzută. Forțele bolșevice din zonă se remarcau prin amatorism și dezorganizare, nu exista o comandă eficientă, diversele structuri nu colaborau între ele, nu se știa unde se aflau unitățile. De asemenea, bolșevicii nu cunoșteau puterea inamicului cu care se confruntau.

Cea mai cunoscută luptă între bolșevici și trupele Centralilor, la care au participat și voluntarii români, a avut loc la Slobodka, la 25 februarie/10 martie 1918. Gărzile roșii au fost copleșite, astfel încât s-au retras. Batalionul românesc a suferit pierderi grele în timpul acestei lupte, având circa 60 de morți, între ei numărându-se și I. Munteanu, comandantul celei de-a doua companii. Alte lupte la care a participat unitatea românească s-au desfășurat la Bârzula, Razdelnaia etc., soldate cu noi pierderi.