Teritoriul actual al R. Moldova a cunoscut efectele regimului totalitar comunist de tip sovietic în două dimensiuni diferite, dar în acelaşi timp conexe. Acest fapt a determinat şi determină o atitudine neomogenă faţă de istoria sovietică în actuala configurație politică. Regiunea din stânga râului Nistru (la acel moment parte a Ucrainei), cunoscută ca Transnistria (varianta rusă „Pridnestrovie”), a fost terenul experienţelor comunismului sovietic încă din anul 1917. Haosul revoluţiei ruse şi al războiului civil care a urmat, a făcut ca populaţia acestui teritoriu să fie expusă la mai multe invazii succesive ale bolşevicilor, albgardiştilor, cazacilor sau diferitelor bande, generând numeroase atrocităţi, cu impact de lungă durată asupra mentalității colective locale. Spre exemplu, după lovitura bolșevică din octombrie 1917 noul guvern leninist a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive existente pe teritoriul Rusiei imperiale și la sfârșitul lunii decembrie 1917 a înființat o „republică” ucraineană rivală celei proclamate la Kiev, denumită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov.

Ostilitățile dintre cele două republici ucrainene au izbucnit imediat. Date fiind aceste circumstanțe, Rada Centrală a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918 și a rupt toate legăturile cu Rusia. Pe acest fundal, bolșevicii locali au creat în Ucraina „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno (Batika Mahno) a pus bazele unui entități proto-statale – Teritoriul Liber - și s-a aliat cu bolșevicii.

Până la momentul când regimul sovietic a intrat într-o fază de stabilizare (1922-1924), acest teritoriul a fost folosit de multe ori de statul sovietic pentru organizarea unor incursiuni şi intervenții în vederea destabilizării României și administrației românești în Basarabia, aşa cum a fost cazul de la Hotin (1919), Tighina (1919) sau Tatarbunar (1924). La 12 octombrie 1924, conducerea statului sovietic a dispus crearea pe teritoriul Ucrainei Sovietice a unei Republicii Autonome Moldovenești (RASSM), care a existat până la 2 august 1940.

Crearea RASSM, anexarea Basarabiei şi formarea RSS Moldovenească a făcut ca teritoriul actual al R. Moldova să fie parte peste jumătate de secol din Uniunea Sovietică, un stat întemeiat în baza unităţilor politice etnice, care, confruntat cu ascensiunea naţionalismului în interiorul său, a promovat sistematic conştiinţa naţională a naţionalităţilor şi a creat pentru multe dintre ele forme naţionale specifice statului-naţiune. Logica şi conţinutul acestei politici, denumită convențional, „acțiune afirmativă” a fost axată pe patru elemente „naţionale”: crearea teritoriilor naţionale; indigenizarea lingvistică, crearea şi promovarea elitelor locale; susţinerea culturii naţionale şi promovarea unui federalism unional (pentru detalii a se vedea aici).

RASSM și RSSM au fost entități formate de Uniunea Sovietică după aceste principii, care datorau în mare parte politicilor sovietice de construcție a „națiunilor” forma lor fizică, statutul politic şi identitatea etnoculturală.

„Moldovenismul” și „moldovenii sovietici”

„Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia R(A)SSM şi cea din restul României. Potrivit acestei politici „moldovenii” şi românii erau considerați parte a două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite. Fenomenul „moldovenismului” a constituit esenţa, elementul central al politicilor totalitare sovietice, el fiind mai mult decât o politică de deznaţionalizare a populaţiei majoritare. Prin felul în care a fost promovat de la Moscova, iar ulterior de către organele de partid de la Chişinău, „moldovenismul” trece ca un „fir roşu” prin toate aspectele vieţii social-politice şi economice a RSSM. Putem identifica trei perioade distincte, dar în acelaşi timp interdependente în evoluţia „moldovenismului sovietic”. Prima perioadă este din timpul RASSM (1924-1940), cea de-a doua se referă la momentul anexării Basarabiei și creării RSSM (1940-1941), iar cea de-a treia cuprinde perioada „clasică” a „moldovenismului sovietic” din perioada 1944-1989.

Istoria „moldovenilor sovietici” ca un proiect al ingineriilor sociale sovietice, trebuie privită într-un context extins al construcției lui Homo Sovieticus, ambii în esență fiind niște „oameni noi”. Fiecare epocă de prefaceri radicale şi-a dorit, din unghiul său, o nouă paradigmă, îndeosebi aceea a omului transformat şi/sau transformator. Pentru romanii de după căderea republicii, homo novus (după Cicero) desemna omul ridicat de curând, omul fără trecut, fără ascendență familială notorie (în sensul nostru de azi - parvenit). Revoluţiile şi răscoalele de-a lungul istoriei au ridicat din anonimat „oameni noi”. Desigur nu e vorba de personalităţile impuse public ca indivizi de excepţie, iluştri prin inteligenţă, operă sau curaj, ca lideri de opinie, ca eroi sau măcar ca vedete, ci numai de o tipologie nouă de inşi anonimi scoşi la iveală de refluxul proceselor istorice.

Singura tendinţă de a fetişiza „omul nou” ca produs insolit al noului tip de societate s-a manifestat în statul totalitar comunist, al cărui om nou era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat până la capăt printr-o educaţie artificială după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost deopotrivă Homo Sovieticus și „moldovenii sovietici”. Acest om nou mitic urma să fie, ca un şurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăţi viitoare finale, adică a societăţii comuniste care va fi extirpat toate rădăcinile autentice ale tradiţiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăţi utopice.

Aşa s-a format în secolul 20, scenarizat în secolul precedent de K. Marx (dar şi de F. Nietsche), mitul „omului nou”. În revoluţia rusă şi „dictatura proletariatului” putem sesiza un caz particular al „trecerii maselor la puterea nelimitată în societate” despre care vorbeşte Ortega-y-Gasset în cunoscuta sa lucrare: „Astfel de crize au mai avut loc în istoria umanităţii... numele lor este revolta maselor”. Noul tip uman - „noii oameni” – sunt barbarii care au sărit pe scena istoriei, care agresiv şi insistent au invadat totalitatea spaţiului istoric. „Două exemple cele mai relevante ale acestei regresiuni esenţiale sunt fascismul şi bolşevismul, două creaţii a „noii politici”, care au apărut în Europa şi la periferiile acesteia”.

Reflectând la acest fapt, N. Berdeaev afirma „comunismul nu pretinde numai crearea unei societăți noi, dar chiar a unui om nou. Se vorbeşte fără încetare în Rusia despre omul nou, despre o structură a unui nou suflet, iar străinii care călătoresc în Rusia reiau la rândul lor această temă. Însă un om nou nu poate apărea decât acolo unde omul e considerat drept cea mai înaltă dintre valori. În orice alte circumstanţe el nu este decât o cărămidă în edificiul societăţii, decât un mijloc în procesul economic, iar atunci vom asista nu la înnoirea omului, ci la dispariţia lui, la adâncirea acestui proces de dezumanizare”.

Pentru structurarea sa şi angajarea în procesul gigant de transformare a societății sovieticii, bolșevicii au mizat nu pe „individul autonom”, ci pe „individul atomizat”, încadrat într-o nouă formă de colectivitate, care corespundea epocii industriale şi urbane. În forma sa ideală această colectivitate nu permitea o particularizare a individului, acesta devenind o piesă a mașinii sociale şi care era identic cu celelalte piese.

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în URSS. Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”. Paradoxal, dar reperele de constituire ale „moldovenilor sovietic”, care urmau să „umple” R(A)SS Moldovenească și să joace un nou rol istoric, a urmat aceleași tipare ca și cele ale lui Homo Sovieticus, doar că de această dată, la fel ca și în cazul altor „homos” croiți din neantul zecilor de identități ale imperiului sovietic, a avut o fază de deconstrucție a unor identități anterioare, considerate nocive pentru regimul sovietic și de modelare a unui „nou moldovan”, adecvat cerințelor regimului totalitar.

Apariția RASSM: concept și artizani

Republica Autonomă Moldovenească a fost concepută ideologic pe coridoarele Internaționalei Comuniste (Komintern) la 4 februarie 1924, iar nașterea sa oficială a fost anunțată la 12 octombrie 1924, când printr-o decizie a Biroului Politic al Partidului Comunist din Ucraina (PCdU) era creată ca entitate în cadrul RSS Ucraineană. Între aceste date au existat acerbe dezbateri politice și ideologice în jurul identității sale, dintre cei care au conceput-o și cei care au realizat-o în practică.

La începutul lunii februarie 1924, în apartamentul din Moscova a unui comunist român kominternist, Ion Dic-Dicescu (Isidor Canton sau Cantor), apare ideea constituirii unei republici moldovenești în stânga Nistrului. Pentru realizarea acestui proiect identitar a fost întocmit un „Grup de Inițiativă cu privire la formarea Republicii Moldovenești”, care s-a consfătuit la 4 februarie 1924 într-o ședință, la care s-au dezbătut două probleme: a. organizarea unei regiuni autonome a moldovenilor de lângă Nistru în limitele RSSU; b. colonizarea malului stâng al Nistrului cu refugiați basarabeni și cu ostași roșii demobilizați la vatră.

Alături de comuniștii români kominterniști - Dic, Bădulescu (Moscu), Nicolau, Zalic, Diamandescu, Chioran, Popovici – la ședința de constituire au participat și reprezentanții mișcării comuniste din Basarabia (Kotovski, Tcacenco, Tinkelman), care împreună vor elabora un „Memoriu cu privire la necesitatea formării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”. După ce constata rolul „trădător” al Sfatului Țării, care a alipit Basarabia la România, dar și condamna statul român și puterile aliate pentru intervenția din Basarabia, memoriul „demasca” regimul de românizare forțată a ținutului și de „asuprire națională”, deplângând „decăderea sa până la provincie, supusă despotismului unui cârmuitor absolut”. Constatând faptul că în stânga Nistrului, în fostele gubernii Herson și Kameneț-Podolsk locuiesc mase compacte de circa 500-800 mii de moldoveni, iar după afirmațiile „românilor până la 2 milioane de moldoveni care vorbesc un dialect românesc – limba moldovenească”, autorii sugerau formarea unei entități autonome social-politice moldovenești în frontierele RSSU sau URSS.

Potrivit grupului de inițiativă, „Republica Moldovenească va putea juca același rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă față de Polonia și cea Carelă – față de Finlanda. Ea va focaliza atenția și simpatia populației basarabene și va crea pretexte evidente pentru pretențiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”. Astfel, era pusă „temelia” moldovenismului sovietic...

De la Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român la Comitetul Militar Revoluționar Român, ianuarie 1918

La Petrograd a început să funcționeze, din ianuarie 1918, un Comitet Revoluționar Social-Democrat Român. Se observă faptul că această structură avea o denumire aproape identică celei de la Odesa, înființată încă din iunie 1917, însă accentul era pus în mod evident pe ideea de revoluție (bolșevică). Comitetul de la Petrograd s-a remarcat în ianuarie-februarie 1918 prin publicarea unor materiale propagandistice – broșuri și manifeste – favorabile noului regim din Rusia, care apoi au fost expediate și în România.

Acest comitet a realizat în februarie 1918, tot la Petrograd, o broșură în limba română, intitulată Cum s-a prăpădit țara. Ce spun documentele diplomatice secrete. Lucrarea de 36 de pagini a fost întocmită și tipărită în capitala rusă, însă pe coperta interioară a fost trecută o tipografie din Iași („N.P. Ionescu”), probabil din dorința de a dezorienta autoritățile române, eventual de a transmite populației că un curent antiguvernamental era activ în țară.

Sub același titlu, însă cu un subtitlu conținând mai multe elemente explicative – Cum s’a prăpădit ţara! Acte şi documente oficiale din arhivele diplomaţiei ruseşti. Relative la intrarea noastră în acţiune publicate de ziarul „Pravda” din Petrograd – broșura avea să primească elemente de identificare legate de București (Tipografia „Dim. C. Ionescu”, 1918). Această din urmă versiune ar fi fost chiar publicată în capitala abandonată în contextul războiului, conform unor aprecieri, fapt posibil, având în vedere că orașul era controlat de germani, iar în diverse cercuri politice românești național-liberalii și guvernul Brătianu erau detestați, considerați responsabili de dezastrul României. Unele dintre materialele cuprinse în broșură fuseseră publicate și în ziarul Lupta, încă din noiembrie 1917.

Pe scurt, în Cum s-a prăpădit țara erau avute în vedere evenimentele petrecute în anii 1916-1917, pe baza unor documente din arhivele țariste sau din presa vremii, cu intenția „demascării” scopurilor și caracterului marii conflagrații mondiale. A fost publicat tratatul secret dintre România și puterile Antantei, din august 1916, scoțându-se în evidență că guvernul român nu avea în vedere doar revendicarea teritoriilor din Austro-Ungaria în care românii erau majoritari, ci și a unora în care alte grupuri etno-culturale predominau, precum zona cu majoritate maghiară de lângă Tisa, partea cu majoritate sârbească în Banat sau spațiul populat de ruteni în Bucovina. Era redată și înțelegerea secretă dintre guvernele francez și rus, tot din august 1916, cu privire la obligarea ulterioară a Bucureștiului de a accepta condițiile de pace impuse de guvernele marilor puteri, cu ignorarea tratatului de alianță dintre România și Antantă. De asemenea, în lucrarea amintită au fost publicate și documente privind corupția unor oficiali sau jurnaliști români de către puterile Antantei, conlucrarea altora cu serviciile secrete germane.

Finalul broșurii conținea un apel al Comitetului Revoluționar Social-Democrat Român, prin care populația era îndemnată să se revolte împotriva generalilor și ofițerilor, a monarhiei și politicienilor aflați la putere, pentru a întemeia „Republica română a sovietelor muncitorilor, soldaților și țăranilor”, cu un guvern având aceeași compoziție de clasă.

Într-un articol publicat în Pravda, în ianuarie 1918, de către Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român, acesta pretindea că vorbește în numele muncitorilor români, care în acest fel și-ar fi exprimat solidaritatea cu bolșevicii, cu politica acestora, cu preluarea puterii prin forța armelor, chiar dacă trebuia să curgă sânge. „Fatalele sacrificii” erau necesare pentru victoria revoluției, pentru timpuri mai bune. Textul a fost reluat în Lupta, la 19 ianuarie 1918.

Îndemnurile radicalilor români la utilizarea violenței pentru obținerea puterii politice erau tot mai frecvente. Spre exemplu, manifestele care îi aveau destinatari pe soldații români, în ianuarie-februarie 1918, făceau apel la întoarcerea armelor împotriva comandanților și la alierea cu soldații ruși revoluționari, pentru instalarea unui regim politic identic cu cel din Rusia.

Pornind de la ideea lui Lenin că „războiul imperialist” trebuia transformat în „război revoluționar”, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român, desemnat uneori și sub denumirea de Centrul Revoluționar Româna de la Odesa, a constituit Comitetul Militar Revoluționar Român, tot în marele oraș-port de la Marea Neagră, la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918 (alte surse fac referire la 7/20 ianuarie 1918 ). Mihail Gh. Bujor avea să susțină în amintirile sale că ar fi existat chiar dinainte de 25 octombrie/7 noiembrie 1917 o „Secție militară” a Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român, care ulterior a fost transformată în Comitetul Militar Revoluționar Român, tot la Odesa. Totuși, aserțiunea fostului lider radical nu pare a se susține din alte informații.

În Comitetul Militar Revoluționar Român au intrat Mihail Gheorghiu Bujor, care era președintele structurii, Ion Dick-Dicescu, secretar responsabil al Comitetului și comisar militar, Vasile Popovici, comisar al batalionului revoluționar român, Alexandru Nicolau, Mușatescu, Alter Zalic, al doilea secretar și comisar pentru aprovizionare. Cel din urmă a ajuns mai târziu la Odesa, venind de la Petrograd împreună cu Cristian Racovski. Convingerea membrilor Comitetului era că din punct de vedere militar condițiile erau favorabile pentru ducerea luptelor pe teritoriul României, în vederea constituirii aici a unei republici sovietice.

Comitetul de Acțiune Social-Democrat a răspândit la Odesa, la începutul lunii ianuarie 1918, un manifest care viza formarea unor „batalioane revoluționare române”, sub steagul roșu urmând să fie răsturnat regimul oligarhic și instituită republica. Un miting organizat de același comitet s-a desfășurat la Odesa în ziua de 9/22 ianuarie 1918, cu participarea – potrivit surselor bolșevice – a peste 3.000 de muncitori, soldați și marinari români.

Ziarul Lupta publica, la 10/23 ianuarie 1918, un apel al Comitetului Militar Revoluționar Român în vederea constituirii unei „armate revoluționare românești”. Aceasta urma să fie utilizată pentru apărarea revoluției ruse (bolșevice), a Republicii Basarabene și pentru distrugerea oligarhiei din România.

Aflați la Petrograd, Cristian Racovski și Mihail Gh. Bujor au adresat, la 16 ianuarie 1918, în numele Comitetului Revoluționar Social-Democrat Român, un manifest „către poporul român, muncitori, țărani, soldați”. Cei doi semnatari anunțau ajungerea revoluției la granițele României, sfârșitul moșierilor, capitaliștilor și birocraților, împărțirea pământurilor, sfârșitul legilor excepționale și apropierea judecării celor vinovați de război și de sărăcia poporului. Monarhia avea să fie înlocuită de o republică a muncitorilor și țăranilor. „Sovietele românești” (sintagma apare în manifest) urmau să încheie pace fără anexiuni și despăgubiri. Muncitorilor „revoluționari” li se cerea să fie în primele rânduri ale luptei pentru eliberarea poporului român, în vreme ce soldații erau îndemnați să întoarcă baionetele contra propriilor comandanți și să facă front comun cu soldații revoluționari ruși. Cauza „eliberării” era considerată comună.