Grupul de Inițiativă și Memoriul pentru constituirea Republicii Autonome Moldovenești va fi susținut de Mihail Frunze, membru al CC al Partidului Comunist din Rusia (PCdR), care-l va prezenta în fața Biroului Politic al CC al PC din Ucraina la 18 februarie 1924. Mihail Frunze s-a născut la Bishkek (devenit ulterior Frunze) în anul 1885 și provenea dintr-o familie mixtă, tatăl fiind român din Gubernia Herson, paramedic militar, mama fiind de etnie rusă ce provenea dintr-o familie de țărani din Gubernia Voronej, Rusia.

În timpul Revoluției din Februarie, care a precedat revoluției bolșevice din octombrie (1917), Frunze conducea miliția civilă din Minsk înainte ca el să fie ales președinte al sovietului din Belarus. Mai târziu a venit la Moscova și a condus o forță armată a muncitorilor care ajutau la luptele pentru controlarea orașului. După preluarea puterii din Octombrie 1917, Frunze a devenit comisarul politic al provinciei Voznesensk din Ucraina

În primele zile ale Războiului civil din Rusia, a fost numit șef al Grupului de Armate Sud. După ce armata lui Frunze a învins armata albilor condusă de amiralul Aleksandr Kolceak în Omsk, Lev Troțki, conducătorul Armatei Roșii, i-a dat comanda Frontului de Est. Frunze a plecat să „elibereze” Turkestanul de insurgenții basmachi și de trupele albilor. A capturat Khiva în februarie și Buhara în septembrie.

În noiembrie 1920, Frunze a recucerit Crimeea și a reușit să împingă generalul albilor, Piotr Vranghel și trupele acestuia afară din Rusia. A condus de asemenea în calitate de comandant a frontului de sud, distrugerea mișcării anarhistului Nestor Mahno din Ucraina și a armatele ucrainene ale lui Simon Petliura.

În decembrie 1921, Frunze a vizitat, ca ambasador al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, Ankara în timpul Războiului de Independență al Turciei și a consolidat relațiile turco-sovietice. Mustafa Kemal Atatürk l-a considerat ca un aliat și prieten, pentru care și azi se află un monument ridicat lui Frunze în Istanbul, Piața Taksim. Tot în 1921 a fost ales în Comitetul Central al Partidului Rus Bolșevic, la 2 iunie 1924 a devenit membru candidat al Politburo, iar în ianuarie 1925 a devenit Președinte al Consiliului Militar Revoluționar.

Mihail Frunze era considerat drept un potențial succesor al lui Lenin, din cauza cunoștințelor sale atât în materie teoretică cât și în aplicarea lor practică, dar era apreciată și aparenta sa lipsă de ambiție personală care să fie divergentă față politica Partidului. Susținerea sa pentru constituirea RASS Moldovenească a fost un factor decisiv în luarea hotărârii la nivel central unional.

Constituirea RASSM (12 octombrie 1924)

Până atunci, Memoriul a fost făcut cunoscut membrilor BP al CC din PCbR, dar punctele de vedere asupra acestuia erau împărțite. Gh. Cicerin, Comisarul pentru Afaceri Externe, considera prematură formarea republicii, pe motivul că „va genera tendințe expansioniste ale șovinismului român. Descoperirea unui asemenea număr de moldoveni, adică români, în teritoriul ucrainean va fortifica poziția românilor în chestiunea Basarabiei”.

Alături de disputele existente în sânul partidului legate de viitorul acestui proiect identitar, o problemă în sine erau chiar moldovenii din regiune, numărul lor și repartizarea lor geografică. Cele trei comisii de stat organizate pentru identificare exactă a locațiilor și a numărului de moldoveni se băteau cap în cap asupra datelor statistice, „comisia Kotovski” identificând în regiune circa 300 mii moldoveni, iar cele două comisii ucrainene doar în jur de 150 mii. Se constata dispersarea lor geografică, lipsa potențialului industrial și economic, a căilor de transport și de comunicații necesare delimitării unei entități administrative aparte.

Contrar așteptărilor, primatul în organizarea și instituirea acestei republici a aparținut nu Grupului de Inițiativă de la Moscova, care a venit cu ideea apariției sale, ci Biroului Politic al Partidului Comunist din Ucraina, care la 12 august 1924 a decis formarea unei Comisii organizatorice pe lângă Comitetul Gubernial Odessa (alcătuită din A. Grinștein – președinte, I. Badeev și Gr. Starîi, membri). Aceasta urma să stabilească granițele viitoarei Republici Moldovenești, să desfășoare o campanie de mobilizare a populației moldovenești în vederea susținerii acestei inițiative și să identifice cadrele necesare pentru funcționarea instituțiilor. Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din toată Ucraina de legislatura a VIII-a a adoptat la 12 octombrie 1924 hotărârea cu privire la formarea RASS Moldovenești, care constata existența „unui popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului”, chiar dacă era lucru știut și recunoscut că majoritatea moldovenilor locuiau dincolo de râul Prut.

Capitala oficială a fost proclamat „orașul vremelnic ocupat Chișinău”, capitala executivă fiind până în 1929 orașul Balta și după această dată și până la desființare (1940), orașul Tiraspol. Inițial, RASSM a fost constituită din raioanele Camenca și Veliko-Kosnițki din cadrul guberniei Podolia; și raioanele Ananiev, Bârzula, Cruteni, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia, Stavrov și Tiraspol din gubernia Odessa, precum și dintr-o parte a raioanelor Valea-Hoțului și Balta (satele Pasițel, Ghidirim, Baital). La începutul lunii decembrie 1924 a fost adăugat și restul raionului Balta, cu orașul omonim și satele Grădinița și Iaschi. Republica avea o suprafața de 8.300 km² și includea 11 raioane din stânga fluviului Nistru. Ulterior, teritoriul s-a reorganizat în 14 raioane.

Conform recensământului sovietic din 1935, populația RASS Moldovenești era de 582.138 persoane, din care 184.046 moldoveni (31,6%), 265.193 ucraineni (45,5%), 56.592 ruși(9,7%), 45.620 evrei (7,8%), 12.711 germani (2,2%). Moldoveni care trăiau între granițele RASS Moldovenești constituiau 66,87% din totalul de 257,8 mii moldoveni câți locuiau atunci în Ucraina. În raioanele cedate ulterior RSS Moldovenești (astăzi Transnistria) proporția moldovenilor era de 44,1 %, pe când în cele nord-estice (astăzi în Regiunea Odessa) proporția moldovenilor era de numai 18,3 %.

Putem afirma că moldovenii sovietici au fost „concepuți” ideologic pe coridoarele Kominternului, încercați de a fi realizați în practică de cabinetele puterii de la Harkov (capitala Ucrainei sovietice până în 1933) şi Moscova, iar „etnogeneza” lor a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care în anul 1924 a dispus formarea RASS Moldovenească.

Controversa identitară dintre cominterniștii români și comuniștii ucraineni

Adoptarea liniei „moldoveniste” în RASSM a fost rezultatul unei confruntari între două grupuri adverse: „româniştii” şi „moldoveniştii”. Susţinătorii primului curent - I. Dic, Al. Bădulescu, E. Rally-Arbore şi G. Starîi – chiar dacă erau de origini diferite, invocau necesitatea dezvoltării „limbii moldoveneşti” pe baza limbii române şi a grafiei latine, dar cel mai important, nu considerau românii și moldovenii două popoare diferite. Într-un raport asupra limbii, elaborat de Gr. Starîi în calitate de membru al Comisiei Organizatorice la 22 august 1924, se constata că „limba română este limba moldovenească evoluată”; „limba moldovenească este săracă și rusificată, prin urmare un curs spre românizare este inevitabil”; „pentru limba moldovenească sunt mai firești literele latine, acest fapt fiind în legătură cu extinderea revoluției noastre peste Nistru”.

Pe de altă parte, într-o Notă către CC al PCdR și CC al PCU din 22 septembrie 1924, I. Dic și comuniștii români kominterniști recomandau „folosirea limbii române existente, cu atât mai mult că între limba română și graiul moldovenesc nu există nicio diferență”. Potrivit acestora, lupta urma să se dea nu între două limbi, ci între două sisteme politice, cel sovietic și cel burghezo-oligarhic. Într-un alt raport „Despre cultura moldovenilor din RASSM”, Dic recunoștea moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului drept parte componentă a poporului român și a supus criticii tentativele de a crea o nouă limbă literară moldovenească, aducând drept pildă mai multe exemple de limbaj defectuos de pe paginile gazetei „Plugarul Roșu”, care urma să devină oficiosul noii republici. Și alți comuniști basarabeni și români au susținut argumentele lui Dic. Al. Bădulescu și P. Tcacenco considerau că nu există un „popor moldovenesc asuprit, ci numai țărani basarabeni asupriți” (Tcacenco își va schimba ulterior părerea, aderând la tabăra „moldovenistă”); Ecaterina Rally-Arbore observa că „poporul moldovenesc, în ceea ce privește limba și etnicitatea sa, prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitate distinctă”;

Linia „moldovenistă” a fost în mare parte opera comuniștilor ucraineni, care au operat în mai multe direcții pentru impunerea acestui punct de vedere. În primul rând, purtătorii mesajului de „două popoare și două limbi diferite” erau membrii Comisiei pentru instituirea RASS, anume A. Grinștein și I. Badeev. Pe de altă parte, elita comunistă ucraineană s-a solidarizat împotriva Partidului Comunist din România în vederea impunerii punctului de vedere privind „existența poporului moldovenesc diferit de cel român”. Din acest punct de vedere, cei mai aprigi apărători ai acestui punct de vedere vor fi M. Skrîpnik (Comisarul Educației din Ucraina Sovietică) și N. Zatonski (membru al Biroului Politic), care vor pleda cauza „moldovenismului” atât în eșaloanele superioare de putere ale URSS, cât și în cadrul Kominternului. Anume presiunile venite din partea Kominternului, la sugestia comuniștilor ucraineni, va înclina definitiv balanța acestei dispute dintre comuniștii români și cei ucraineni în favoarea celor din urmă.

Teritoriul actual al R. Moldova a cunoscut efectele regimului totalitar comunist de tip sovietic în două dimensiuni diferite, dar în acelaşi timp conexe. Acest fapt a determinat şi determină o atitudine neomogenă faţă de istoria sovietică în actuala configurație politică. Regiunea din stânga râului Nistru (la acel moment parte a Ucrainei), cunoscută ca Transnistria (varianta rusă „Pridnestrovie”), a fost terenul experienţelor comunismului sovietic încă din anul 1917. Haosul revoluţiei ruse şi al războiului civil care a urmat, a făcut ca populaţia acestui teritoriu să fie expusă la mai multe invazii succesive ale bolşevicilor, albgardiştilor, cazacilor sau diferitelor bande, generând numeroase atrocităţi, cu impact de lungă durată asupra mentalității colective locale. Spre exemplu, după lovitura bolșevică din octombrie 1917 noul guvern leninist a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive existente pe teritoriul Rusiei imperiale și la sfârșitul lunii decembrie 1917 a înființat o „republică” ucraineană rivală celei proclamate la Kiev, denumită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov.

Ostilitățile dintre cele două republici ucrainene au izbucnit imediat. Date fiind aceste circumstanțe, Rada Centrală a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918 și a rupt toate legăturile cu Rusia. Pe acest fundal, bolșevicii locali au creat în Ucraina „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno (Batika Mahno) a pus bazele unui entități proto-statale – Teritoriul Liber - și s-a aliat cu bolșevicii.

Până la momentul când regimul sovietic a intrat într-o fază de stabilizare (1922-1924), acest teritoriul a fost folosit de multe ori de statul sovietic pentru organizarea unor incursiuni şi intervenții în vederea destabilizării României și administrației românești în Basarabia, aşa cum a fost cazul de la Hotin (1919), Tighina (1919) sau Tatarbunar (1924). La 12 octombrie 1924, conducerea statului sovietic a dispus crearea pe teritoriul Ucrainei Sovietice a unei Republicii Autonome Moldovenești (RASSM), care a existat până la 2 august 1940.

Crearea RASSM, anexarea Basarabiei şi formarea RSS Moldovenească a făcut ca teritoriul actual al R. Moldova să fie parte peste jumătate de secol din Uniunea Sovietică, un stat întemeiat în baza unităţilor politice etnice, care, confruntat cu ascensiunea naţionalismului în interiorul său, a promovat sistematic conştiinţa naţională a naţionalităţilor şi a creat pentru multe dintre ele forme naţionale specifice statului-naţiune. Logica şi conţinutul acestei politici, denumită convențional, „acțiune afirmativă” a fost axată pe patru elemente „naţionale”: crearea teritoriilor naţionale; indigenizarea lingvistică, crearea şi promovarea elitelor locale; susţinerea culturii naţionale şi promovarea unui federalism unional (pentru detalii a se vedea aici).

RASSM și RSSM au fost entități formate de Uniunea Sovietică după aceste principii, care datorau în mare parte politicilor sovietice de construcție a „națiunilor” forma lor fizică, statutul politic şi identitatea etnoculturală.

„Moldovenismul” și „moldovenii sovietici”

„Moldovenismul” sovietic a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia R(A)SSM şi cea din restul României. Potrivit acestei politici „moldovenii” şi românii erau considerați parte a două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, chiar dacă s-au intersectat în timp, au trasee diferite. Fenomenul „moldovenismului” a constituit esenţa, elementul central al politicilor totalitare sovietice, el fiind mai mult decât o politică de deznaţionalizare a populaţiei majoritare. Prin felul în care a fost promovat de la Moscova, iar ulterior de către organele de partid de la Chişinău, „moldovenismul” trece ca un „fir roşu” prin toate aspectele vieţii social-politice şi economice a RSSM. Putem identifica trei perioade distincte, dar în acelaşi timp interdependente în evoluţia „moldovenismului sovietic”. Prima perioadă este din timpul RASSM (1924-1940), cea de-a doua se referă la momentul anexării Basarabiei și creării RSSM (1940-1941), iar cea de-a treia cuprinde perioada „clasică” a „moldovenismului sovietic” din perioada 1944-1989.

Istoria „moldovenilor sovietici” ca un proiect al ingineriilor sociale sovietice, trebuie privită într-un context extins al construcției lui Homo Sovieticus, ambii în esență fiind niște „oameni noi”. Fiecare epocă de prefaceri radicale şi-a dorit, din unghiul său, o nouă paradigmă, îndeosebi aceea a omului transformat şi/sau transformator. Pentru romanii de după căderea republicii, homo novus (după Cicero) desemna omul ridicat de curând, omul fără trecut, fără ascendență familială notorie (în sensul nostru de azi - parvenit). Revoluţiile şi răscoalele de-a lungul istoriei au ridicat din anonimat „oameni noi”. Desigur nu e vorba de personalităţile impuse public ca indivizi de excepţie, iluştri prin inteligenţă, operă sau curaj, ca lideri de opinie, ca eroi sau măcar ca vedete, ci numai de o tipologie nouă de inşi anonimi scoşi la iveală de refluxul proceselor istorice.

Singura tendinţă de a fetişiza „omul nou” ca produs insolit al noului tip de societate s-a manifestat în statul totalitar comunist, al cărui om nou era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat până la capăt printr-o educaţie artificială după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost deopotrivă Homo Sovieticus și „moldovenii sovietici”. Acest om nou mitic urma să fie, ca un şurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăţi viitoare finale, adică a societăţii comuniste care va fi extirpat toate rădăcinile autentice ale tradiţiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăţi utopice.

Aşa s-a format în secolul 20, scenarizat în secolul precedent de K. Marx (dar şi de F. Nietsche), mitul „omului nou”. În revoluţia rusă şi „dictatura proletariatului” putem sesiza un caz particular al „trecerii maselor la puterea nelimitată în societate” despre care vorbeşte Ortega-y-Gasset în cunoscuta sa lucrare: „Astfel de crize au mai avut loc în istoria umanităţii... numele lor este revolta maselor”. Noul tip uman - „noii oameni” – sunt barbarii care au sărit pe scena istoriei, care agresiv şi insistent au invadat totalitatea spaţiului istoric. „Două exemple cele mai relevante ale acestei regresiuni esenţiale sunt fascismul şi bolşevismul, două creaţii a „noii politici”, care au apărut în Europa şi la periferiile acesteia”.

Reflectând la acest fapt, N. Berdeaev afirma „comunismul nu pretinde numai crearea unei societăți noi, dar chiar a unui om nou. Se vorbeşte fără încetare în Rusia despre omul nou, despre o structură a unui nou suflet, iar străinii care călătoresc în Rusia reiau la rândul lor această temă. Însă un om nou nu poate apărea decât acolo unde omul e considerat drept cea mai înaltă dintre valori. În orice alte circumstanţe el nu este decât o cărămidă în edificiul societăţii, decât un mijloc în procesul economic, iar atunci vom asista nu la înnoirea omului, ci la dispariţia lui, la adâncirea acestui proces de dezumanizare”.

Pentru structurarea sa şi angajarea în procesul gigant de transformare a societății sovieticii, bolșevicii au mizat nu pe „individul autonom”, ci pe „individul atomizat”, încadrat într-o nouă formă de colectivitate, care corespundea epocii industriale şi urbane. În forma sa ideală această colectivitate nu permitea o particularizare a individului, acesta devenind o piesă a mașinii sociale şi care era identic cu celelalte piese.

Construcția acestui centaur sociocultural, unui Homo Sovieticus original, a fost întreprinsă în URSS. Tocmai acestui om nou, marginal, îi revenea rolul principal pe scena politică a statului sovietic, care în scurt timp urma să se înmulțească până a deveni majoritar şi important în rolul butaforic de purtător al „dictaturii proletariatului”. Paradoxal, dar reperele de constituire ale „moldovenilor sovietic”, care urmau să „umple” R(A)SS Moldovenească și să joace un nou rol istoric, a urmat aceleași tipare ca și cele ale lui Homo Sovieticus, doar că de această dată, la fel ca și în cazul altor „homos” croiți din neantul zecilor de identități ale imperiului sovietic, a avut o fază de deconstrucție a unor identități anterioare, considerate nocive pentru regimul sovietic și de modelare a unui „nou moldovan”, adecvat cerințelor regimului totalitar.

Apariția RASSM: concept și artizani

Republica Autonomă Moldovenească a fost concepută ideologic pe coridoarele Internaționalei Comuniste (Komintern) la 4 februarie 1924, iar nașterea sa oficială a fost anunțată la 12 octombrie 1924, când printr-o decizie a Biroului Politic al Partidului Comunist din Ucraina (PCdU) era creată ca entitate în cadrul RSS Ucraineană. Între aceste date au existat acerbe dezbateri politice și ideologice în jurul identității sale, dintre cei care au conceput-o și cei care au realizat-o în practică.

La începutul lunii februarie 1924, în apartamentul din Moscova a unui comunist român kominternist, Ion Dic-Dicescu (Isidor Canton sau Cantor), apare ideea constituirii unei republici moldovenești în stânga Nistrului. Pentru realizarea acestui proiect identitar a fost întocmit un „Grup de Inițiativă cu privire la formarea Republicii Moldovenești”, care s-a consfătuit la 4 februarie 1924 într-o ședință, la care s-au dezbătut două probleme: a. organizarea unei regiuni autonome a moldovenilor de lângă Nistru în limitele RSSU; b. colonizarea malului stâng al Nistrului cu refugiați basarabeni și cu ostași roșii demobilizați la vatră.

Alături de comuniștii români kominterniști - Dic, Bădulescu (Moscu), Nicolau, Zalic, Diamandescu, Chioran, Popovici – la ședința de constituire au participat și reprezentanții mișcării comuniste din Basarabia (Kotovski, Tcacenco, Tinkelman), care împreună vor elabora un „Memoriu cu privire la necesitatea formării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”. După ce constata rolul „trădător” al Sfatului Țării, care a alipit Basarabia la România, dar și condamna statul român și puterile aliate pentru intervenția din Basarabia, memoriul „demasca” regimul de românizare forțată a ținutului și de „asuprire națională”, deplângând „decăderea sa până la provincie, supusă despotismului unui cârmuitor absolut”. Constatând faptul că în stânga Nistrului, în fostele gubernii Herson și Kameneț-Podolsk locuiesc mase compacte de circa 500-800 mii de moldoveni, iar după afirmațiile „românilor până la 2 milioane de moldoveni care vorbesc un dialect românesc – limba moldovenească”, autorii sugerau formarea unei entități autonome social-politice moldovenești în frontierele RSSU sau URSS.

Potrivit grupului de inițiativă, „Republica Moldovenească va putea juca același rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă față de Polonia și cea Carelă – față de Finlanda. Ea va focaliza atenția și simpatia populației basarabene și va crea pretexte evidente pentru pretențiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”. Astfel, era pusă „temelia” moldovenismului sovietic...