De la Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român la Comitetul Militar Revoluționar Român, ianuarie 1918

La Petrograd a început să funcționeze, din ianuarie 1918, un Comitet Revoluționar Social-Democrat Român. Se observă faptul că această structură avea o denumire aproape identică celei de la Odesa, înființată încă din iunie 1917, însă accentul era pus în mod evident pe ideea de revoluție (bolșevică). Comitetul de la Petrograd s-a remarcat în ianuarie-februarie 1918 prin publicarea unor materiale propagandistice – broșuri și manifeste – favorabile noului regim din Rusia, care apoi au fost expediate și în România.

Acest comitet a realizat în februarie 1918, tot la Petrograd, o broșură în limba română, intitulată Cum s-a prăpădit țara. Ce spun documentele diplomatice secrete. Lucrarea de 36 de pagini a fost întocmită și tipărită în capitala rusă, însă pe coperta interioară a fost trecută o tipografie din Iași („N.P. Ionescu”), probabil din dorința de a dezorienta autoritățile române, eventual de a transmite populației că un curent antiguvernamental era activ în țară.

Sub același titlu, însă cu un subtitlu conținând mai multe elemente explicative – Cum s’a prăpădit ţara! Acte şi documente oficiale din arhivele diplomaţiei ruseşti. Relative la intrarea noastră în acţiune publicate de ziarul „Pravda” din Petrograd – broșura avea să primească elemente de identificare legate de București (Tipografia „Dim. C. Ionescu”, 1918). Această din urmă versiune ar fi fost chiar publicată în capitala abandonată în contextul războiului, conform unor aprecieri, fapt posibil, având în vedere că orașul era controlat de germani, iar în diverse cercuri politice românești național-liberalii și guvernul Brătianu erau detestați, considerați responsabili de dezastrul României. Unele dintre materialele cuprinse în broșură fuseseră publicate și în ziarul Lupta, încă din noiembrie 1917.

Pe scurt, în Cum s-a prăpădit țara erau avute în vedere evenimentele petrecute în anii 1916-1917, pe baza unor documente din arhivele țariste sau din presa vremii, cu intenția „demascării” scopurilor și caracterului marii conflagrații mondiale. A fost publicat tratatul secret dintre România și puterile Antantei, din august 1916, scoțându-se în evidență că guvernul român nu avea în vedere doar revendicarea teritoriilor din Austro-Ungaria în care românii erau majoritari, ci și a unora în care alte grupuri etno-culturale predominau, precum zona cu majoritate maghiară de lângă Tisa, partea cu majoritate sârbească în Banat sau spațiul populat de ruteni în Bucovina. Era redată și înțelegerea secretă dintre guvernele francez și rus, tot din august 1916, cu privire la obligarea ulterioară a Bucureștiului de a accepta condițiile de pace impuse de guvernele marilor puteri, cu ignorarea tratatului de alianță dintre România și Antantă. De asemenea, în lucrarea amintită au fost publicate și documente privind corupția unor oficiali sau jurnaliști români de către puterile Antantei, conlucrarea altora cu serviciile secrete germane.

Finalul broșurii conținea un apel al Comitetului Revoluționar Social-Democrat Român, prin care populația era îndemnată să se revolte împotriva generalilor și ofițerilor, a monarhiei și politicienilor aflați la putere, pentru a întemeia „Republica română a sovietelor muncitorilor, soldaților și țăranilor”, cu un guvern având aceeași compoziție de clasă.

Într-un articol publicat în Pravda, în ianuarie 1918, de către Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român, acesta pretindea că vorbește în numele muncitorilor români, care în acest fel și-ar fi exprimat solidaritatea cu bolșevicii, cu politica acestora, cu preluarea puterii prin forța armelor, chiar dacă trebuia să curgă sânge. „Fatalele sacrificii” erau necesare pentru victoria revoluției, pentru timpuri mai bune. Textul a fost reluat în Lupta, la 19 ianuarie 1918.

Îndemnurile radicalilor români la utilizarea violenței pentru obținerea puterii politice erau tot mai frecvente. Spre exemplu, manifestele care îi aveau destinatari pe soldații români, în ianuarie-februarie 1918, făceau apel la întoarcerea armelor împotriva comandanților și la alierea cu soldații ruși revoluționari, pentru instalarea unui regim politic identic cu cel din Rusia.

Pornind de la ideea lui Lenin că „războiul imperialist” trebuia transformat în „război revoluționar”, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român, desemnat uneori și sub denumirea de Centrul Revoluționar Româna de la Odesa, a constituit Comitetul Militar Revoluționar Român, tot în marele oraș-port de la Marea Neagră, la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918 (alte surse fac referire la 7/20 ianuarie 1918 ). Mihail Gh. Bujor avea să susțină în amintirile sale că ar fi existat chiar dinainte de 25 octombrie/7 noiembrie 1917 o „Secție militară” a Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român, care ulterior a fost transformată în Comitetul Militar Revoluționar Român, tot la Odesa. Totuși, aserțiunea fostului lider radical nu pare a se susține din alte informații.

În Comitetul Militar Revoluționar Român au intrat Mihail Gheorghiu Bujor, care era președintele structurii, Ion Dick-Dicescu, secretar responsabil al Comitetului și comisar militar, Vasile Popovici, comisar al batalionului revoluționar român, Alexandru Nicolau, Mușatescu, Alter Zalic, al doilea secretar și comisar pentru aprovizionare. Cel din urmă a ajuns mai târziu la Odesa, venind de la Petrograd împreună cu Cristian Racovski. Convingerea membrilor Comitetului era că din punct de vedere militar condițiile erau favorabile pentru ducerea luptelor pe teritoriul României, în vederea constituirii aici a unei republici sovietice.

Comitetul de Acțiune Social-Democrat a răspândit la Odesa, la începutul lunii ianuarie 1918, un manifest care viza formarea unor „batalioane revoluționare române”, sub steagul roșu urmând să fie răsturnat regimul oligarhic și instituită republica. Un miting organizat de același comitet s-a desfășurat la Odesa în ziua de 9/22 ianuarie 1918, cu participarea – potrivit surselor bolșevice – a peste 3.000 de muncitori, soldați și marinari români.

Ziarul Lupta publica, la 10/23 ianuarie 1918, un apel al Comitetului Militar Revoluționar Român în vederea constituirii unei „armate revoluționare românești”. Aceasta urma să fie utilizată pentru apărarea revoluției ruse (bolșevice), a Republicii Basarabene și pentru distrugerea oligarhiei din România.

Aflați la Petrograd, Cristian Racovski și Mihail Gh. Bujor au adresat, la 16 ianuarie 1918, în numele Comitetului Revoluționar Social-Democrat Român, un manifest „către poporul român, muncitori, țărani, soldați”. Cei doi semnatari anunțau ajungerea revoluției la granițele României, sfârșitul moșierilor, capitaliștilor și birocraților, împărțirea pământurilor, sfârșitul legilor excepționale și apropierea judecării celor vinovați de război și de sărăcia poporului. Monarhia avea să fie înlocuită de o republică a muncitorilor și țăranilor. „Sovietele românești” (sintagma apare în manifest) urmau să încheie pace fără anexiuni și despăgubiri. Muncitorilor „revoluționari” li se cerea să fie în primele rânduri ale luptei pentru eliberarea poporului român, în vreme ce soldații erau îndemnați să întoarcă baionetele contra propriilor comandanți și să facă front comun cu soldații revoluționari ruși. Cauza „eliberării” era considerată comună.

Revoluția rusă și mișcarea de renaștere națională din 1917, care a trezit vulcanul trăirilor panromânești, ținute în frâu timp de un secol de autoritățile țariste, a avut impact nu doar asupra moldovenilor din Basarabia, ci și asupra celor de peste Nistru. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, urmărind diverse scopuri politice și militare. Pe de o parte, fruntașii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflați la Kiev dintre foștii prizonieri din Rusia, alături de alți români din Regatul României, intelectuali, soldați basarabeni din armata rusă, studenți români, preoți, etc. Ca rezultat al preocupărilor realizate de societatea românească „Deșteptarea” se recunoaște minorității române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputați. Conform legislației, acest drept se acorda în urma unui sufragiu făcut în sânul minorității, în urmă căruia cel puțin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naționale politice şi culturale, iar minoritățile mai mari puteau avea și un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanți români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitrașcu.

De la tribuna Radei Centrale, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul cere „drepturi pentru cei 800 000 de români ce viețuiesc la stânga Nistrului”, iar Dumitrașcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretențiilor teritoriale ale Ucrainei asupra Basarabiei.

Soarta românilor transnistreni a fost de la începuturi în atenția liderilor basarabeni, care în în punctul 10 al programului Partidului Național Moldovenesc, au cerut explicit: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezășuiască aceleași drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam”. Congresul Militarilor Moldoveni de la Chișinău reconfirma prin deciziile sale faptul că „Moldovenii de peste Nistru vor primi 10 locuri în Sfatul Țării” și cerea „recunoașterea drepturilor moldovenilor în Imperiul Rus așa cum se recunosc drepturile minorităților în Basarabia”. Primii deputați în Sfatul Țării din rândul moldovenilor din Transnistria vor fi Ștefan Bulat, Toma Jalbă și Lev Mojeicu, restul urmând să fie aleși ulterior de Adunarea Națională a Moldovenilor.

Cu adevărat memorabilă a fost cuvântarea lui Toma Jalbă la acest Congres, care rămâne o mostră a aspirațiilor românilor de peste Nistru de a fi partea a spațiului românesc: „Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”.

În contextul dezbaterilor, cinci dintre participanții la Congres semnează o chemare către „frații moldoveni” pentru a se întâlni la Tiraspol pe data de 17 decembrie 1917. Chemarea cerea ca din fiecare sat moldovenesc de peste Nistru să vină la Tiraspol câte doi reprezentanți la „Întâiul Congres al Moldovenilor”. Prin această declarație se prefigurau și problemele care urmau a fi discutate: „școala, bibliotecile și rugăciunea în sfânta biserică să fie în limba norodului moldovenesc”; „judecătorii să fie curat moldoveni, iar judecata să fie înțeleaptă pentru moldovanul nostru”; „doctorii trebuie să fie cu știrea limbii moldovenești”, etc.

Blocul Moldovenesc, luând cunoștință cu această declarație venită din partea Comitetului de Organizare (alcătuit din militarii Ștefan Bulat, T. Jalbă, etc), a decis trimiterea unei delegații la acest Congres, care să transmită moldovenilor de peste Nistru urările și ajutorul Republicii Democrate Moldovenești. Din delegație făceau parte Pan Halippa, G. Mare, N. Gafencu și A. Crihan, la care s-a alăturat Onisifor Ghibu, redactorul ziarului „Ardealul”. Ajunsă la Tiraspol delegația a constatat că două zile înainte a fost convocat Congresul Învățătorilor, la care s-a decis ca naționalitățile din Ucraina să-și formeze școlile pe „temeiuri naționale”. S-a constata existența a circa 80 învățători moldoveni peste Nistru, din rândurile cărora se constituie o comisie școlară moldovenească, ce urma să organizeze la 28 decembrie un congres al învățătorilor de peste Nistru cu scopul naționalizării „cât mai grabnică a școlilor cu populație moldovenească din județul Tiraspol”.

Adunarea convocată la 17 decembrie la Tiraspol cuprindea delegații din satele moldovenești de peste Nistru și din Basarabia, la care s-au adăugat mulți români din Bucovina, Ardeal și din Vechiul Regat (în total vreo 60 de persoane). Ședința a fost deschisă de Ștefan Bulat, președintele Adunării, care anunța că înaintea acestei consfătuiri au fost organizate ședințe ale soldaților și țăranilor moldoveni de peste Nistru la 19 noiembrie, apoi la 21 noiembrie la Grigoriopol, la care au participat circa 40 de persoane. Comitetul alcătuit în rezultatul acestor adunări a stabilit un program al „Congresului” care prevedea câteva puncte de acțiune, printre care chestiunile despre școală, biserică, judecăți, spitale, pământ și politică. În luarea sa de cuvânt Pan Halippa nu doar accentua unitatea moldovenilor din Basarabia și de peste Nistru, dar și accentua rolul „de avangardă, de înaintași ai neamului moldovenesc” a acestora din urmă. „Dumneavoastră aveți să întăriți aceste pământuri pentru ca neamul nostru să poată merge înainte spre altele”, consemna vice-președintele Sfatului Țării, continuând prin a afirma că „noi suntem stăpâni pe acest pământ de peste patru sute de ani”.

După Pan Halippa a vorbit Onisfor Ghibu, care a accentuat unitatea tuturor românilor, indiferent de locurile de unde vin, iar deputatul Sfatului Țării Gheorghe Mare a înmânat președintelui Adunării un drapel tricolor, cu exclamația că „din ridicarea acestui steag astăzi se bucură nu numai moldovenii, dar și frații noștri ardeleni, bucovineni și români”.

Deciziile luate în cadrul acestei Adunări sunt de-a dreptul impresionante, doar că timpurile și împrejurările Primului Război Mondial, apoi efectele revoluției ruse și a războiului civil n-au permis punerea lor în practică. Prima ședință decidea în privința învățământului ca acesta să fie gratuit de la șase ani; în toate școlile urma să se treacă la grafia latină; limba de predare în școlile începătoare urma să fie limba moldovenească; pentru pregătirea profesorilor urma să fie organizate cursuri de pregătire; cereau Sfatului Țării deschiderea cât mai rapidă a unei Universități Moldovenești pentru ca tinerii moldoveni de pe malul stâng al Nistrului să poată învăța; să se înființeze pentru moldoveni școli tehnice și de meserii, precum și școli de vierit și agricultură; în fiecare sat să se înființeze câte o bibliotecă, câte un cor național și bisericesc; să se trimită la țară conferențiari care să citească lecții pentru popor.

În ședința a doua s-a discutat chestiunea bisericească, care stabilea ca în satele moldovenești slujba să se facă în limba moldovenească; în seminarul duhovnicesc ucenicii să fie învățați în limba moldovenească; să fie desemnat un arhiereu moldovean. În problema justiției s-au luat următoarele decizii: în toate localitățile unde există populație moldovenească, judecățile să se facă în limba poporului; toate legile care se vor adopta în Ucraina să fie traduse și în limba moldovenească. În domeniul medicinii s-a hotărât ca în ținuturile moldovenești doctorii să fie moldoveni, pentru ca bolnavii „să se poată înțelege cu ei”; în spitalele moldovenești mai mari să fie „așezați felceri moldoveni”; să fie înființat un azil pentru invalizi și unul pentru orfani.

În problema agrară s-a decis că „tot pământul se va lua de la proprietari și de la țărani, și se va împărți frățește între cei care-l muncesc”. În chestiunea militară se aproba ca moldovenii „să nu mai fie duși la oaste afara din ținutul lor; ei să alcătuiască aici polcuri moldovenești conduse de ofițeri moldoveni”. Împuternicitul Comisarului de Război Ucrainean prezent la Congres a dat asigurări că această dorință va fi îndeplinită. Ștefan Bulat anunța că după înțelegerea cu Comandantul Garnizoanei din Tiraspol, în regimentul care urma să se înființeze, urmau să fie create două batalioane moldovenești.

La Adunare a fost ridicată și cea mai importantă problemă, a viitorului moldovenilor de peste Nistru - rămânerea în componența Ucrainei sau unirea cu Basarabia. Soluționarea acestei probleme a fost amânată pentru o nouă consfătuire care ar fi convocat la o Adunare Națională toți împuterniciții satelor moldovenești din gubernia Hersonului şi a Podoliei.

Chestiunea a mai revenit în discuție și după intrarea trupelor române în Basarabia, la începutul anului 1918, fiind planificat chiar și un Congres în privința luării aceste decizii. Dar retragerea forțelor aliate din Odessa, odată cu revenirea bolșevicilor și stabilirea „cordonului sanitar” anti-bolșevic pe Nistru a lăsat moldovenii în teritoriile sovietice. Anume această masă românească va fi instrumentalizată la scurt timp de bolșevici împotriva României și Europei, prin crearea la 12 octombrie 1924 a RASS Moldovenească.