Revoluția rusă și mișcarea de renaștere națională din 1917, care a trezit vulcanul trăirilor panromânești, ținute în frâu timp de un secol de autoritățile țariste, a avut impact nu doar asupra moldovenilor din Basarabia, ci și asupra celor de peste Nistru. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, urmărind diverse scopuri politice și militare. Pe de o parte, fruntașii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflați la Kiev dintre foștii prizonieri din Rusia, alături de alți români din Regatul României, intelectuali, soldați basarabeni din armata rusă, studenți români, preoți, etc. Ca rezultat al preocupărilor realizate de societatea românească „Deșteptarea” se recunoaște minorității române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputați. Conform legislației, acest drept se acorda în urma unui sufragiu făcut în sânul minorității, în urmă căruia cel puțin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naționale politice şi culturale, iar minoritățile mai mari puteau avea și un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanți români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitrașcu.

De la tribuna Radei Centrale, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul cere „drepturi pentru cei 800 000 de români ce viețuiesc la stânga Nistrului”, iar Dumitrașcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretențiilor teritoriale ale Ucrainei asupra Basarabiei.

Soarta românilor transnistreni a fost de la începuturi în atenția liderilor basarabeni, care în în punctul 10 al programului Partidului Național Moldovenesc, au cerut explicit: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezășuiască aceleași drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam”. Congresul Militarilor Moldoveni de la Chișinău reconfirma prin deciziile sale faptul că „Moldovenii de peste Nistru vor primi 10 locuri în Sfatul Țării” și cerea „recunoașterea drepturilor moldovenilor în Imperiul Rus așa cum se recunosc drepturile minorităților în Basarabia”. Primii deputați în Sfatul Țării din rândul moldovenilor din Transnistria vor fi Ștefan Bulat, Toma Jalbă și Lev Mojeicu, restul urmând să fie aleși ulterior de Adunarea Națională a Moldovenilor.

Cu adevărat memorabilă a fost cuvântarea lui Toma Jalbă la acest Congres, care rămâne o mostră a aspirațiilor românilor de peste Nistru de a fi partea a spațiului românesc: „Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”.

În contextul dezbaterilor, cinci dintre participanții la Congres semnează o chemare către „frații moldoveni” pentru a se întâlni la Tiraspol pe data de 17 decembrie 1917. Chemarea cerea ca din fiecare sat moldovenesc de peste Nistru să vină la Tiraspol câte doi reprezentanți la „Întâiul Congres al Moldovenilor”. Prin această declarație se prefigurau și problemele care urmau a fi discutate: „școala, bibliotecile și rugăciunea în sfânta biserică să fie în limba norodului moldovenesc”; „judecătorii să fie curat moldoveni, iar judecata să fie înțeleaptă pentru moldovanul nostru”; „doctorii trebuie să fie cu știrea limbii moldovenești”, etc.

Blocul Moldovenesc, luând cunoștință cu această declarație venită din partea Comitetului de Organizare (alcătuit din militarii Ștefan Bulat, T. Jalbă, etc), a decis trimiterea unei delegații la acest Congres, care să transmită moldovenilor de peste Nistru urările și ajutorul Republicii Democrate Moldovenești. Din delegație făceau parte Pan Halippa, G. Mare, N. Gafencu și A. Crihan, la care s-a alăturat Onisifor Ghibu, redactorul ziarului „Ardealul”. Ajunsă la Tiraspol delegația a constatat că două zile înainte a fost convocat Congresul Învățătorilor, la care s-a decis ca naționalitățile din Ucraina să-și formeze școlile pe „temeiuri naționale”. S-a constata existența a circa 80 învățători moldoveni peste Nistru, din rândurile cărora se constituie o comisie școlară moldovenească, ce urma să organizeze la 28 decembrie un congres al învățătorilor de peste Nistru cu scopul naționalizării „cât mai grabnică a școlilor cu populație moldovenească din județul Tiraspol”.

Adunarea convocată la 17 decembrie la Tiraspol cuprindea delegații din satele moldovenești de peste Nistru și din Basarabia, la care s-au adăugat mulți români din Bucovina, Ardeal și din Vechiul Regat (în total vreo 60 de persoane). Ședința a fost deschisă de Ștefan Bulat, președintele Adunării, care anunța că înaintea acestei consfătuiri au fost organizate ședințe ale soldaților și țăranilor moldoveni de peste Nistru la 19 noiembrie, apoi la 21 noiembrie la Grigoriopol, la care au participat circa 40 de persoane. Comitetul alcătuit în rezultatul acestor adunări a stabilit un program al „Congresului” care prevedea câteva puncte de acțiune, printre care chestiunile despre școală, biserică, judecăți, spitale, pământ și politică. În luarea sa de cuvânt Pan Halippa nu doar accentua unitatea moldovenilor din Basarabia și de peste Nistru, dar și accentua rolul „de avangardă, de înaintași ai neamului moldovenesc” a acestora din urmă. „Dumneavoastră aveți să întăriți aceste pământuri pentru ca neamul nostru să poată merge înainte spre altele”, consemna vice-președintele Sfatului Țării, continuând prin a afirma că „noi suntem stăpâni pe acest pământ de peste patru sute de ani”.

După Pan Halippa a vorbit Onisfor Ghibu, care a accentuat unitatea tuturor românilor, indiferent de locurile de unde vin, iar deputatul Sfatului Țării Gheorghe Mare a înmânat președintelui Adunării un drapel tricolor, cu exclamația că „din ridicarea acestui steag astăzi se bucură nu numai moldovenii, dar și frații noștri ardeleni, bucovineni și români”.

Deciziile luate în cadrul acestei Adunări sunt de-a dreptul impresionante, doar că timpurile și împrejurările Primului Război Mondial, apoi efectele revoluției ruse și a războiului civil n-au permis punerea lor în practică. Prima ședință decidea în privința învățământului ca acesta să fie gratuit de la șase ani; în toate școlile urma să se treacă la grafia latină; limba de predare în școlile începătoare urma să fie limba moldovenească; pentru pregătirea profesorilor urma să fie organizate cursuri de pregătire; cereau Sfatului Țării deschiderea cât mai rapidă a unei Universități Moldovenești pentru ca tinerii moldoveni de pe malul stâng al Nistrului să poată învăța; să se înființeze pentru moldoveni școli tehnice și de meserii, precum și școli de vierit și agricultură; în fiecare sat să se înființeze câte o bibliotecă, câte un cor național și bisericesc; să se trimită la țară conferențiari care să citească lecții pentru popor.

În ședința a doua s-a discutat chestiunea bisericească, care stabilea ca în satele moldovenești slujba să se facă în limba moldovenească; în seminarul duhovnicesc ucenicii să fie învățați în limba moldovenească; să fie desemnat un arhiereu moldovean. În problema justiției s-au luat următoarele decizii: în toate localitățile unde există populație moldovenească, judecățile să se facă în limba poporului; toate legile care se vor adopta în Ucraina să fie traduse și în limba moldovenească. În domeniul medicinii s-a hotărât ca în ținuturile moldovenești doctorii să fie moldoveni, pentru ca bolnavii „să se poată înțelege cu ei”; în spitalele moldovenești mai mari să fie „așezați felceri moldoveni”; să fie înființat un azil pentru invalizi și unul pentru orfani.

În problema agrară s-a decis că „tot pământul se va lua de la proprietari și de la țărani, și se va împărți frățește între cei care-l muncesc”. În chestiunea militară se aproba ca moldovenii „să nu mai fie duși la oaste afara din ținutul lor; ei să alcătuiască aici polcuri moldovenești conduse de ofițeri moldoveni”. Împuternicitul Comisarului de Război Ucrainean prezent la Congres a dat asigurări că această dorință va fi îndeplinită. Ștefan Bulat anunța că după înțelegerea cu Comandantul Garnizoanei din Tiraspol, în regimentul care urma să se înființeze, urmau să fie create două batalioane moldovenești.

La Adunare a fost ridicată și cea mai importantă problemă, a viitorului moldovenilor de peste Nistru - rămânerea în componența Ucrainei sau unirea cu Basarabia. Soluționarea acestei probleme a fost amânată pentru o nouă consfătuire care ar fi convocat la o Adunare Națională toți împuterniciții satelor moldovenești din gubernia Hersonului şi a Podoliei.

Chestiunea a mai revenit în discuție și după intrarea trupelor române în Basarabia, la începutul anului 1918, fiind planificat chiar și un Congres în privința luării aceste decizii. Dar retragerea forțelor aliate din Odessa, odată cu revenirea bolșevicilor și stabilirea „cordonului sanitar” anti-bolșevic pe Nistru a lăsat moldovenii în teritoriile sovietice. Anume această masă românească va fi instrumentalizată la scurt timp de bolșevici împotriva României și Europei, prin crearea la 12 octombrie 1924 a RASS Moldovenească.

Bolșevizarea socialiștilor români aflați în Rusia, sfârșitul anului 1917

Socialiștii români care se găseau în Rusia au fost repede și în mod direct influențați de ceea ce s-a întâmplat în urma loviturii de stat bolșevice de la Petrograd. Ziarul Lupta a publicat mai multe articole, la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, despre preluarea puterii de către bolșevici. Textele din prima săptămână care a urmat „insurecției” de la Petrograd erau reținute sau chiar critice față de acest eveniment. De altfel, la 30 octombrie/13 noiembrie 1917, un grup din Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa a publicat un număr special al Luptei, de pe poziții adverse bolșevicilor. Situația era de înțeles, dacă ținem cont de faptul că până în acel moment social-democrații români din Rusia erau mai apropiați de menșevici și eseri, care în plusaveau majoritatea în sovietele de soldați de pe frontul românesc. Disputa internă a socialiștilor români refugiați la Odesa s-a tranșat – în favoarea probolșevicilor – în cursul lunii noiembrie 1917. La 15/28 noiembrie 1917, Lupta a publicat primul articol critic față de menșevicii și eserii de pe frontul românesc.

În limba română au fost publicate Decretul asupra păcii și alte materiale ale guvernului bolșevic rus, difuzate apoi atât între românii refugiați în Rusia, cât și pe teritoriul Moldovei, inclusiv în rândul unităților de pe front. Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a publicat în ziarul Lupta, la 16/29 noiembre 1917, un manifest în care se făcea apel la pace și la solidarizarea cu Rusia Sovietică. Soldații, țăranii și muncitorii români erau îndemnați să facă presiuni asupra propriului guvern, pentru încheierea armistițiului și a păcii. Dacă această solicitare nu era luată în considerare, soluția era înlăturarea celor aflați la conducerea țării, potrivit autorilor amintitului manifest.

Pentru a se pune capăt războiului, socialiștii radicali considerau că era necesară victoria revoluției și în România. Manifeste în limba română, proclamații și ziarul Lupta au fost răspândite în Rusia și trimise clandestin în România. Aceste materiale au ajuns în orașele Iași, Botoșani, Roman, Bacău etc., dar și în sate și chiar în unități militare. Tonul lor general era cel de denunțare a „oligarhiei parazitare” din statul român, fiind expres amintiți regele și politicienii din partidele principale. Până la sfârșitul lunii decembrie 1917 fuseseră difuzate, cu ajutorul soldaților ruși, 85.000 de manifeste, dintre care 15.000 de exemplare din proclamația bolșevică asupra păcii.

Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a început să organizeze întruniri și manifestații în favoarea bolșevicilor, cu participarea unora dintre muncitorii și soldații români evacuați în Odesa, finalizate cu adoptarea unor moțiuni. Bunăoară, în moțiunea din 12/25 noiembrie, românii erau îndemnați să declanșeze revoluția, ca formă de opoziție împotriva acțiunilor „contrarevoluționare” ale guvernului de la Iași; textul a fost publicat în Pravda, la 15/28 noiembrie 1917. Într-o altă moțiune, din 16/29 noiembrie 1917, erau susținute demersurile guvernului bolșevic pentru încheierea păcii.

Cristian Racovski a adresat o scrisoare guvernului bolșevic al Rusiei, la 28 noiembrie/11 decembrie 1917, publicată imediat în ziarele Pravda și Izvestia, apoi și în Lupta. Autorul amintea că organizațiile socialiste românești se aflau în mare parte în teritoriul ocupat, iar cele din teritoriul liber erau sub un regim polițienesc, cu arestări abuzive și execuții. Situația economică și socială, exploatarea, inegalitatea politică și neștiința de carte erau și ele trecute în revistă. Adresându-se guvernului de la Petrograd și Comitetului Central al Sovietelor, Racovski considera că salvarea pentru poporul român nu putea veni decât de la „reprezentanții puterii revoluționare ruse”. El cerea ca guvernului român să i se impună: amnistia generală, restabilirea dreptului de a discuta public și a se întruni liber, convocarea unei adunări constituționale pe baza sufragiului universal. În privința politicii externe a socialiștilor români, scopul acestora ar fi fost „dezrobirea claselor și a popoarelor”. Chestiunea balcanică nu era uitată, reafirmându-se ideea unei republici federative în peninsulă. Un element de noutate era susținerea introducerii principiului federativ în Austro-Ungaria, unde, preciza Racovski, locuiau aproape patru milioane de români.

Cu o argumentație și pe un ton asemănător, în numele Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa, Mihail Gheorghiu Bujor a dat publicității, la 4/17 decembrie 1917, un lung apel adresat revoluționarilor ruși, bolșevici, prin care se solicita sprijinul pentru „eliberarea” poporului român. În primul rând era vorba de primirea sprijinului material, care să permită tipărirea a sute de mii de manifeste, proclamații, broșuri, reviste, precum și întreținerea în România și în Rusia a „profesioniștilor în activitatea revoluționară”. În al doilea rând, pentru a susține izbucnirea revoluției în Moldova putea fi utilizată armata rusă, care se găsea pe frontul românesc și în principalele centre ale țării. Revoluția era considerată un mijloc pentru eliberarea poporului român și pentru distrugerea oligarhiei. Se sugera posibilitatea ca, devenită victorioasă în Moldova, revoluția să se extindă în Valahia, atunci ocupată de germani, iar de acolo în țările balcanice.

La 17/30 decembrie 1917, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa a ținut o ședință, unde s-a adoptat o moțiune de protest față de atitudinea guvernului român. Executivul de la Iași era acuzat că atacase armatele revoluționare ruse din Moldova. De asemenea, guvernul român era acuzat că nu își trimitea delegații la discuțiile asupra păcii, în care erau implicați Centralii și guvernul de la Petrograd. Având în vedere toate acestea, autorii moțiunii considerau că pentru salvarea țării nu mai era decât un singur mijloc, și anumite răsturnarea oligarhiei și instituirea unui regim republican în România.

Socialiștii români care se declarau maximaliști afirmau într-un manifest, din decembrie 1917, că prin preluarea puterii în Rusia de către Lenin începea „o nouă eră în istoria lumii”. Aceasta înseamna, în mod explicit, încetarea existenței partidelor burgheze, democratice, care militau pentru reforme. Autorii manifestului cereau înlăturarea regimului existent în România, impunerea unei „republici sociale” și adoptarea unor măsuri politice, economice și sociale, urmându-se modelul bolșevic din Rusia. Radicalii români nu se considerau singuri, ci exprimau convingerea că alături de de „proletariatul lumii întregi și cu baionetele guvernului maximalist din Petersburg vom învinge”.

La începutul anului 1918, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa ajunsese să numere 800 de membri. Aveau să se constituie grupuri sau secții ale Comitetului și în diferite localități din Basarabia, mai precis la Chișinău, Bălți, Romanovca, Călărași, Chilia și Ismail. Mulți dintre liderii socialiști români aflați în Rusia se bolșevizaseră în perioada imediat următoare loviturii de stat a lui Lenin, între ei numărându-se Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Ion Dick-Dicescu, Alexandru Nicolau, A. Zalic ș.a.

Cel mai influent dintre ei era, fără îndoială, Cristian Racovski. Acesta se radicalizase progresiv în deceniul premergător izbucnirii Primului Război Mondial, dar mai ales în timpul desfășurării acestuia. Probabil a contat mult și dorința sa de revanșă față de „oligarhia română”, care îi retrăsese cetățenia, îl expulzase, îl marginalizase și îl plasase în arest la domiciliu în 1916-1917. După trecerea la est de Prut, s-a adăugat apropierea sa de cercurile radicale din Rusia. Racovski a participat la ședința Comitetului Executiv al Sovietului Delegaților Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, la 5/18 mai 1917, ocazie cu care a fost felicitat de președinte și membrii acestei structuri. În legătură cu trecutul lui Racovski, în epocă a circulat informația că ar fi fost membru al vechiului partid socialist rus. Este adevărat că în 1900-1901 el se aflase în Rusia, ca urmare a căsătoriei cu o rusoaică, că fusese în strânsă legătură cu cercuri socialiste rusești, că ținuse conferințe, publicase texte etc.

În vara și la începutul toamnei 1917, Racovski era în siajul cercurilor menșevice și socialist-revoluționare. Ulterior, el s-a apropiat de bolșevici, cu atât mai mult în condițiile obținerii de către aceștia a puterii la Petrograd. În plus, trebuie reamintită vechea sa legătura cu Troțki. Serviciile de informații românești erau îngrijorate de intrarea lui Racovski în cercul restrâns al puterii de la Petrograd, în mod particular de relațiile sale cu Lenin și Troțki.

După trecerea sa de partea bolșevicilor, Racovski avea să se integreze în ierarhia acestora. A fost militantul român care a obținut cele mai înalte poziții în sistemul de putere construit de bolșevici: adjunct al comisarului poporului pentru Afaceri Externe al Rusiei bolșevice, președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina, adică prim-ministru, ambasador al URSS la Londra, membru în Comitetul Executiv al Internaționalei a III-a/Cominternului.

Un alt lider socialist român care s-a apropiat de bolșevici spre sfârșitul anului 1917 a fost Mihail Gheorghiu Bujor. Intim al lui Racovski și considerat de unii adjunctul acestuia, Bujor a fost redactor responsabil al gazetei Lupta, care a apărut la Odesa între septembrie 1917 și martie 1918, de trei ori pe săptămână. El s-a întâlnit cu Lenin la începutul lunii decembrie 1917, la Petrograd. Cel din urmă era interesat de ceea se întâmpla în sud-vestul Rusiei, în special la Odesa, și pe frontul românesc, de impunerea propriului control asupra sovietelor și asupra trupelor ruse. Bujor era preocupat de găsirea unei căi prin care radicalii români din Rusia ar fi putut prelua puterea în România, profitând de situația dificilă a guvernului român și de prezența trupelor ruse în Moldova. De asemenea, el avea să aibă un rol foarte important în constituirea la Odesa a batalioanelor revoluționare românești. În ianuarie 1918, Bujor a fost numit în Colegiul Autonom Superior Ruso-Român pentru Problemele Românești și Basarabene, care avea misiunea de combatere a „contrarevoluției române”.