Preluarea „revoluționară” a navelor românești din porturile rusești

La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, vasele românești evacuate din porturile dunărene căzute în mâinile Centralilor și-au găsit refugiul în porturile rusești de pe malul basarabean al Dunării, în mod special la Ismail și Chilia Nouă, atunci între granițele Rusiei. Chilia Nouă devenise principala bază a marinei militare românești fluviale, având în vedere că acolo fusese instalat în parte Arsenalul Marinei.

România păstrase controlul direct asupra Deltei Dunării, inclusiv asupra portului Sulina. Crucișătorului „Elisabeta” îi fusese încredințată misiunea de a bloca pătrunderea navelor inamice pe principalul braț navigabil al fluviului. Socialiștii români radicali își câștigaseră aderenți în rândurile marinarilor de pe vas. Ei au pus la cale o lovitură, prin care să preia controlul asupra navei în noaptea de 1 ianuarie 1918. Planul a fost descoperit, un sergent, considerat unul dintre liderii revoltei, a fost reținut, însă cei mai mult dintre cei implicați au reușit să fugă la Odesa. Comuniștii români aveau să se refere la această acțiune ca la „tentativa eșuată de insurecție de la Sulina”.

Sub influența Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român, în ianuarie 1918, la Chilia Nouă s-a constituit un comitet revoluționar, format din muncitori, soldați și marinari români. Cuprinzând 26 de persoane, dintre care aproape jumătate lucrau la Arsenalul marinei, comitetul era condus de Gheorghe Stroiciu, muncitor din Galați. Existau legături între acest comitet și marinarii de pe vasele românești aflate la Ismail și Vâlcov. Comitetul intenționa răscularea echipajelor, precum și a populației din Delta Dunării. Au fost răspândite manifeste în numele comitetului revoluționar, cu îndemnuri la război contra regelui și oligarhiei, la proclamarea republicii și încheierea păcii, la desființarea jandarmeriei și poliției.

În zilele de 14/27-15/29 ianuarie 1918, în timp ce trupele române erau deja în conflict deschis cu cele ruse bolșevice, marinarii români radicali de pe navele aflate în porturile Chilia Nouă, Ismail și Vâlcov au preluat controlul asupra acestora, inclusiv asupra vaselor Navigației fluviale române și ale Serviciul hidrotehnic, au arborat drapele roșii, i-au dezarmat pe ofițeri, i-au reținut pe unii dintre aceștia, precum și pe unii proprietari sau administratori de vase. Navele – în cea mai mare parte șlepuri – preluate de rebeli erau: „Bicaz”, „Borcea”, „Brăila”, „Calafat”, „Călărași”, „Cernavodă”, „Cetatea”,, „Cherdap”, „Corabia”, „Domnița Florica”, „Dunărea”, „Hedirca” și „Severin”. Justificarea acestei confiscări era simplă, potrivit lui Stroiciu: „Vasele sunt ale revoluției”. Autoritatea Comitetului Militar Revoluționar Român de la Odesa a fost recunoscută de răsculați. Aceștia au participat, alături de bolșevicii ruși, la luptele împotriva trupelor române care avansau în sudul Basarabiei, de-a lungul Dunării. Cele mai dure confruntări s-au dovedit cele de la Vâlcov .

Numeroase vase românești civile – de pasageri și cargouri – se aflau încă din iarna 1916/1917 în diferite porturi din sudul Rusiei, la Odesa, Herson, Sevastopol, Novorossiisk etc. Câteva dintre cele mai mari nave deveniseră unități de luptă prin instalarea unor piese de artilerie, fiind utilizate pentru apărare și transporturi militare.

Ancorat la Odesa, vasul „Durostor” a fost transformat în dormitor pentru parlamentarii români aflați în oraș. Un grup bolșevic român a dezarmat garda româno-ucraineană a vasului și i-a alungat pe parlamentarii români găzduiți acolo, în ziua de 14/27 ianuarie 1918. Tot la Odesa a fost preluat și iahtul regal „Ștefan cel Mare”. Coroanele de pe zbaturile acestuia au fost smulse și aruncate în mare. Cele două vase capturate au arborat steaguri roșii. Ele au devenit apoi vase de aprovizionare pentru batalioanele revoluționare bolșevice. Radicalii români aveau să preia controlul și asupra altor vase românești aflate la Odesa.

Portul Sevastopol adăpostea mai multe nave românești: „Împăratul Traian”, „Regele Carol”, „Dacia”, „Principesa Maria”. Un detașament din batalioanele revoluționare, beneficiind și de colaborarea unei părți a echipajelor, a preluat controlul asupra ambarcațiunilor românești din Sevastopol, la 4/17 februarie 1918.

O adunare a fost organizată la 5/18 februarie 1918, cu participarea reprezentanților Comitetului Militar Revoluționar Român, inclusiv a lui Mihail Gh. Bujor, a marinarilor și militarilor români din Sevastopol. Cei prezenți au fost îndemnați să lupte pentru înlocuirea regimului politic din România cu unul sovietic, care să ducă la înlăturarea monarhiei și împărțirea pământului. Potrivit planului prezentat atunci, vasele preluate de rebeli urmau să plece spre porturile dunărene, pentru a face joncțiunea cu forțele bolșevice, să constituie un centru revoluționar la Sulina, să se îndrepte spre Galați, iar de acolo să dea semnalul începerii „revoluției” în România.

Mai multe decizii „revoluționare” au fost luate în scurt timp în privința navelor românești. Mai întâi, comandamentul românesc legal a fost înlocuit. Conducerea comitetului revoluționar român de la Sevastopol a emis un „decret”, prin care a decis confiscarea tuturor vaselor militare și comerciale românești care se găseau în porturile rusești de la Marea Neagră. Navele urmau să fie puse la dispoziția Colegiului Autonom Superior Ruso-Român, pentru susținerea luptei revoluționare contra burgheziei române, urmând a fi predate apoi „guvernului revoluționar provizoriu al României”. La rândul său, Colegiul avea să decidă predarea vaselor către Comandamentul maritim rus.

Navelor românești preluate de bolșevici le-au fost schimbate numele care trimiteau la „spiritul monarhic, șovinism și tendințe reacționare războinice și de cucerire ale clasei stăpânitoare române”. Pentru înlocuirea vechilor nume s-a apelat la o simbolistică socială evidentă. Astfel, „nava Împăratul Traian” a devenit „Revoluția socială”, „România” s-a transformat în „Republica Română”, „Regele Carol” a devenit „Ion Roată”, „Dacia” s-a metamorfozat în „1907”, iar „Principesa Maria” în „Emanciparea” (apare și ca „Dezrobirea”). O altă adunare a avut loc la 6/19 februarie 1918, când s-a hotărât ca marinarii de pe fiecare vas să aleagă câte un comitet revoluționar, care urma să conducă nava respectivă. Ofițerii români care fuseseră arestați au fost eliberați, pe baza adeziunii scrise la cauza revoluției și a garanției comitetelor de navă. Pe marginea acestor episoade, ziarul Lupta avea să publice articolul „Flota revoluționară română”, la 21 februarie 1918, invocat permanent în scrierile comuniste din deceniile următoare.

Ca urmare a campaniei propagandistice desfășurate de radicalii români, aceștia au reușit să preia controlul și asupra altor nave românești – precum „Bucegi”, „Carpați”, „Iași” și „Constanța” – din porturile Novorossiisk, Kerson etc. Toate aceste vase aveau să servească în mod direct interesele bolșevicilor ruși.

Grupul de Inițiativă și Memoriul pentru constituirea Republicii Autonome Moldovenești va fi susținut de Mihail Frunze, membru al CC al Partidului Comunist din Rusia (PCdR), care-l va prezenta în fața Biroului Politic al CC al PC din Ucraina la 18 februarie 1924. Mihail Frunze s-a născut la Bishkek (devenit ulterior Frunze) în anul 1885 și provenea dintr-o familie mixtă, tatăl fiind român din Gubernia Herson, paramedic militar, mama fiind de etnie rusă ce provenea dintr-o familie de țărani din Gubernia Voronej, Rusia.

În timpul Revoluției din Februarie, care a precedat revoluției bolșevice din octombrie (1917), Frunze conducea miliția civilă din Minsk înainte ca el să fie ales președinte al sovietului din Belarus. Mai târziu a venit la Moscova și a condus o forță armată a muncitorilor care ajutau la luptele pentru controlarea orașului. După preluarea puterii din Octombrie 1917, Frunze a devenit comisarul politic al provinciei Voznesensk din Ucraina

În primele zile ale Războiului civil din Rusia, a fost numit șef al Grupului de Armate Sud. După ce armata lui Frunze a învins armata albilor condusă de amiralul Aleksandr Kolceak în Omsk, Lev Troțki, conducătorul Armatei Roșii, i-a dat comanda Frontului de Est. Frunze a plecat să „elibereze” Turkestanul de insurgenții basmachi și de trupele albilor. A capturat Khiva în februarie și Buhara în septembrie.

În noiembrie 1920, Frunze a recucerit Crimeea și a reușit să împingă generalul albilor, Piotr Vranghel și trupele acestuia afară din Rusia. A condus de asemenea în calitate de comandant a frontului de sud, distrugerea mișcării anarhistului Nestor Mahno din Ucraina și a armatele ucrainene ale lui Simon Petliura.

În decembrie 1921, Frunze a vizitat, ca ambasador al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, Ankara în timpul Războiului de Independență al Turciei și a consolidat relațiile turco-sovietice. Mustafa Kemal Atatürk l-a considerat ca un aliat și prieten, pentru care și azi se află un monument ridicat lui Frunze în Istanbul, Piața Taksim. Tot în 1921 a fost ales în Comitetul Central al Partidului Rus Bolșevic, la 2 iunie 1924 a devenit membru candidat al Politburo, iar în ianuarie 1925 a devenit Președinte al Consiliului Militar Revoluționar.

Mihail Frunze era considerat drept un potențial succesor al lui Lenin, din cauza cunoștințelor sale atât în materie teoretică cât și în aplicarea lor practică, dar era apreciată și aparenta sa lipsă de ambiție personală care să fie divergentă față politica Partidului. Susținerea sa pentru constituirea RASS Moldovenească a fost un factor decisiv în luarea hotărârii la nivel central unional.

Constituirea RASSM (12 octombrie 1924)

Până atunci, Memoriul a fost făcut cunoscut membrilor BP al CC din PCbR, dar punctele de vedere asupra acestuia erau împărțite. Gh. Cicerin, Comisarul pentru Afaceri Externe, considera prematură formarea republicii, pe motivul că „va genera tendințe expansioniste ale șovinismului român. Descoperirea unui asemenea număr de moldoveni, adică români, în teritoriul ucrainean va fortifica poziția românilor în chestiunea Basarabiei”.

Alături de disputele existente în sânul partidului legate de viitorul acestui proiect identitar, o problemă în sine erau chiar moldovenii din regiune, numărul lor și repartizarea lor geografică. Cele trei comisii de stat organizate pentru identificare exactă a locațiilor și a numărului de moldoveni se băteau cap în cap asupra datelor statistice, „comisia Kotovski” identificând în regiune circa 300 mii moldoveni, iar cele două comisii ucrainene doar în jur de 150 mii. Se constata dispersarea lor geografică, lipsa potențialului industrial și economic, a căilor de transport și de comunicații necesare delimitării unei entități administrative aparte.

Contrar așteptărilor, primatul în organizarea și instituirea acestei republici a aparținut nu Grupului de Inițiativă de la Moscova, care a venit cu ideea apariției sale, ci Biroului Politic al Partidului Comunist din Ucraina, care la 12 august 1924 a decis formarea unei Comisii organizatorice pe lângă Comitetul Gubernial Odessa (alcătuită din A. Grinștein – președinte, I. Badeev și Gr. Starîi, membri). Aceasta urma să stabilească granițele viitoarei Republici Moldovenești, să desfășoare o campanie de mobilizare a populației moldovenești în vederea susținerii acestei inițiative și să identifice cadrele necesare pentru funcționarea instituțiilor. Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din toată Ucraina de legislatura a VIII-a a adoptat la 12 octombrie 1924 hotărârea cu privire la formarea RASS Moldovenești, care constata existența „unui popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului”, chiar dacă era lucru știut și recunoscut că majoritatea moldovenilor locuiau dincolo de râul Prut.

Capitala oficială a fost proclamat „orașul vremelnic ocupat Chișinău”, capitala executivă fiind până în 1929 orașul Balta și după această dată și până la desființare (1940), orașul Tiraspol. Inițial, RASSM a fost constituită din raioanele Camenca și Veliko-Kosnițki din cadrul guberniei Podolia; și raioanele Ananiev, Bârzula, Cruteni, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia, Stavrov și Tiraspol din gubernia Odessa, precum și dintr-o parte a raioanelor Valea-Hoțului și Balta (satele Pasițel, Ghidirim, Baital). La începutul lunii decembrie 1924 a fost adăugat și restul raionului Balta, cu orașul omonim și satele Grădinița și Iaschi. Republica avea o suprafața de 8.300 km² și includea 11 raioane din stânga fluviului Nistru. Ulterior, teritoriul s-a reorganizat în 14 raioane.

Conform recensământului sovietic din 1935, populația RASS Moldovenești era de 582.138 persoane, din care 184.046 moldoveni (31,6%), 265.193 ucraineni (45,5%), 56.592 ruși(9,7%), 45.620 evrei (7,8%), 12.711 germani (2,2%). Moldoveni care trăiau între granițele RASS Moldovenești constituiau 66,87% din totalul de 257,8 mii moldoveni câți locuiau atunci în Ucraina. În raioanele cedate ulterior RSS Moldovenești (astăzi Transnistria) proporția moldovenilor era de 44,1 %, pe când în cele nord-estice (astăzi în Regiunea Odessa) proporția moldovenilor era de numai 18,3 %.

Putem afirma că moldovenii sovietici au fost „concepuți” ideologic pe coridoarele Kominternului, încercați de a fi realizați în practică de cabinetele puterii de la Harkov (capitala Ucrainei sovietice până în 1933) şi Moscova, iar „etnogeneza” lor a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care în anul 1924 a dispus formarea RASS Moldovenească.

Controversa identitară dintre cominterniștii români și comuniștii ucraineni

Adoptarea liniei „moldoveniste” în RASSM a fost rezultatul unei confruntari între două grupuri adverse: „româniştii” şi „moldoveniştii”. Susţinătorii primului curent - I. Dic, Al. Bădulescu, E. Rally-Arbore şi G. Starîi – chiar dacă erau de origini diferite, invocau necesitatea dezvoltării „limbii moldoveneşti” pe baza limbii române şi a grafiei latine, dar cel mai important, nu considerau românii și moldovenii două popoare diferite. Într-un raport asupra limbii, elaborat de Gr. Starîi în calitate de membru al Comisiei Organizatorice la 22 august 1924, se constata că „limba română este limba moldovenească evoluată”; „limba moldovenească este săracă și rusificată, prin urmare un curs spre românizare este inevitabil”; „pentru limba moldovenească sunt mai firești literele latine, acest fapt fiind în legătură cu extinderea revoluției noastre peste Nistru”.

Pe de altă parte, într-o Notă către CC al PCdR și CC al PCU din 22 septembrie 1924, I. Dic și comuniștii români kominterniști recomandau „folosirea limbii române existente, cu atât mai mult că între limba română și graiul moldovenesc nu există nicio diferență”. Potrivit acestora, lupta urma să se dea nu între două limbi, ci între două sisteme politice, cel sovietic și cel burghezo-oligarhic. Într-un alt raport „Despre cultura moldovenilor din RASSM”, Dic recunoștea moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului drept parte componentă a poporului român și a supus criticii tentativele de a crea o nouă limbă literară moldovenească, aducând drept pildă mai multe exemple de limbaj defectuos de pe paginile gazetei „Plugarul Roșu”, care urma să devină oficiosul noii republici. Și alți comuniști basarabeni și români au susținut argumentele lui Dic. Al. Bădulescu și P. Tcacenco considerau că nu există un „popor moldovenesc asuprit, ci numai țărani basarabeni asupriți” (Tcacenco își va schimba ulterior părerea, aderând la tabăra „moldovenistă”); Ecaterina Rally-Arbore observa că „poporul moldovenesc, în ceea ce privește limba și etnicitatea sa, prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitate distinctă”;

Linia „moldovenistă” a fost în mare parte opera comuniștilor ucraineni, care au operat în mai multe direcții pentru impunerea acestui punct de vedere. În primul rând, purtătorii mesajului de „două popoare și două limbi diferite” erau membrii Comisiei pentru instituirea RASS, anume A. Grinștein și I. Badeev. Pe de altă parte, elita comunistă ucraineană s-a solidarizat împotriva Partidului Comunist din România în vederea impunerii punctului de vedere privind „existența poporului moldovenesc diferit de cel român”. Din acest punct de vedere, cei mai aprigi apărători ai acestui punct de vedere vor fi M. Skrîpnik (Comisarul Educației din Ucraina Sovietică) și N. Zatonski (membru al Biroului Politic), care vor pleda cauza „moldovenismului” atât în eșaloanele superioare de putere ale URSS, cât și în cadrul Kominternului. Anume presiunile venite din partea Kominternului, la sugestia comuniștilor ucraineni, va înclina definitiv balanța acestei dispute dintre comuniștii români și cei ucraineni în favoarea celor din urmă.