Bolșevizarea socialiștilor români aflați în Rusia, sfârșitul anului 1917

Socialiștii români care se găseau în Rusia au fost repede și în mod direct influențați de ceea ce s-a întâmplat în urma loviturii de stat bolșevice de la Petrograd. Ziarul Lupta a publicat mai multe articole, la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, despre preluarea puterii de către bolșevici. Textele din prima săptămână care a urmat „insurecției” de la Petrograd erau reținute sau chiar critice față de acest eveniment. De altfel, la 30 octombrie/13 noiembrie 1917, un grup din Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa a publicat un număr special al Luptei, de pe poziții adverse bolșevicilor. Situația era de înțeles, dacă ținem cont de faptul că până în acel moment social-democrații români din Rusia erau mai apropiați de menșevici și eseri, care în plusaveau majoritatea în sovietele de soldați de pe frontul românesc. Disputa internă a socialiștilor români refugiați la Odesa s-a tranșat – în favoarea probolșevicilor – în cursul lunii noiembrie 1917. La 15/28 noiembrie 1917, Lupta a publicat primul articol critic față de menșevicii și eserii de pe frontul românesc.

În limba română au fost publicate Decretul asupra păcii și alte materiale ale guvernului bolșevic rus, difuzate apoi atât între românii refugiați în Rusia, cât și pe teritoriul Moldovei, inclusiv în rândul unităților de pe front. Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a publicat în ziarul Lupta, la 16/29 noiembre 1917, un manifest în care se făcea apel la pace și la solidarizarea cu Rusia Sovietică. Soldații, țăranii și muncitorii români erau îndemnați să facă presiuni asupra propriului guvern, pentru încheierea armistițiului și a păcii. Dacă această solicitare nu era luată în considerare, soluția era înlăturarea celor aflați la conducerea țării, potrivit autorilor amintitului manifest.

Pentru a se pune capăt războiului, socialiștii radicali considerau că era necesară victoria revoluției și în România. Manifeste în limba română, proclamații și ziarul Lupta au fost răspândite în Rusia și trimise clandestin în România. Aceste materiale au ajuns în orașele Iași, Botoșani, Roman, Bacău etc., dar și în sate și chiar în unități militare. Tonul lor general era cel de denunțare a „oligarhiei parazitare” din statul român, fiind expres amintiți regele și politicienii din partidele principale. Până la sfârșitul lunii decembrie 1917 fuseseră difuzate, cu ajutorul soldaților ruși, 85.000 de manifeste, dintre care 15.000 de exemplare din proclamația bolșevică asupra păcii.

Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român a început să organizeze întruniri și manifestații în favoarea bolșevicilor, cu participarea unora dintre muncitorii și soldații români evacuați în Odesa, finalizate cu adoptarea unor moțiuni. Bunăoară, în moțiunea din 12/25 noiembrie, românii erau îndemnați să declanșeze revoluția, ca formă de opoziție împotriva acțiunilor „contrarevoluționare” ale guvernului de la Iași; textul a fost publicat în Pravda, la 15/28 noiembrie 1917. Într-o altă moțiune, din 16/29 noiembrie 1917, erau susținute demersurile guvernului bolșevic pentru încheierea păcii.

Cristian Racovski a adresat o scrisoare guvernului bolșevic al Rusiei, la 28 noiembrie/11 decembrie 1917, publicată imediat în ziarele Pravda și Izvestia, apoi și în Lupta. Autorul amintea că organizațiile socialiste românești se aflau în mare parte în teritoriul ocupat, iar cele din teritoriul liber erau sub un regim polițienesc, cu arestări abuzive și execuții. Situația economică și socială, exploatarea, inegalitatea politică și neștiința de carte erau și ele trecute în revistă. Adresându-se guvernului de la Petrograd și Comitetului Central al Sovietelor, Racovski considera că salvarea pentru poporul român nu putea veni decât de la „reprezentanții puterii revoluționare ruse”. El cerea ca guvernului român să i se impună: amnistia generală, restabilirea dreptului de a discuta public și a se întruni liber, convocarea unei adunări constituționale pe baza sufragiului universal. În privința politicii externe a socialiștilor români, scopul acestora ar fi fost „dezrobirea claselor și a popoarelor”. Chestiunea balcanică nu era uitată, reafirmându-se ideea unei republici federative în peninsulă. Un element de noutate era susținerea introducerii principiului federativ în Austro-Ungaria, unde, preciza Racovski, locuiau aproape patru milioane de români.

Cu o argumentație și pe un ton asemănător, în numele Comitetului de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa, Mihail Gheorghiu Bujor a dat publicității, la 4/17 decembrie 1917, un lung apel adresat revoluționarilor ruși, bolșevici, prin care se solicita sprijinul pentru „eliberarea” poporului român. În primul rând era vorba de primirea sprijinului material, care să permită tipărirea a sute de mii de manifeste, proclamații, broșuri, reviste, precum și întreținerea în România și în Rusia a „profesioniștilor în activitatea revoluționară”. În al doilea rând, pentru a susține izbucnirea revoluției în Moldova putea fi utilizată armata rusă, care se găsea pe frontul românesc și în principalele centre ale țării. Revoluția era considerată un mijloc pentru eliberarea poporului român și pentru distrugerea oligarhiei. Se sugera posibilitatea ca, devenită victorioasă în Moldova, revoluția să se extindă în Valahia, atunci ocupată de germani, iar de acolo în țările balcanice.

La 17/30 decembrie 1917, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa a ținut o ședință, unde s-a adoptat o moțiune de protest față de atitudinea guvernului român. Executivul de la Iași era acuzat că atacase armatele revoluționare ruse din Moldova. De asemenea, guvernul român era acuzat că nu își trimitea delegații la discuțiile asupra păcii, în care erau implicați Centralii și guvernul de la Petrograd. Având în vedere toate acestea, autorii moțiunii considerau că pentru salvarea țării nu mai era decât un singur mijloc, și anumite răsturnarea oligarhiei și instituirea unui regim republican în România.

Socialiștii români care se declarau maximaliști afirmau într-un manifest, din decembrie 1917, că prin preluarea puterii în Rusia de către Lenin începea „o nouă eră în istoria lumii”. Aceasta înseamna, în mod explicit, încetarea existenței partidelor burgheze, democratice, care militau pentru reforme. Autorii manifestului cereau înlăturarea regimului existent în România, impunerea unei „republici sociale” și adoptarea unor măsuri politice, economice și sociale, urmându-se modelul bolșevic din Rusia. Radicalii români nu se considerau singuri, ci exprimau convingerea că alături de de „proletariatul lumii întregi și cu baionetele guvernului maximalist din Petersburg vom învinge”.

La începutul anului 1918, Comitetul de Acțiune Social-Democrat Român de la Odesa ajunsese să numere 800 de membri. Aveau să se constituie grupuri sau secții ale Comitetului și în diferite localități din Basarabia, mai precis la Chișinău, Bălți, Romanovca, Călărași, Chilia și Ismail. Mulți dintre liderii socialiști români aflați în Rusia se bolșevizaseră în perioada imediat următoare loviturii de stat a lui Lenin, între ei numărându-se Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Ion Dick-Dicescu, Alexandru Nicolau, A. Zalic ș.a.

Cel mai influent dintre ei era, fără îndoială, Cristian Racovski. Acesta se radicalizase progresiv în deceniul premergător izbucnirii Primului Război Mondial, dar mai ales în timpul desfășurării acestuia. Probabil a contat mult și dorința sa de revanșă față de „oligarhia română”, care îi retrăsese cetățenia, îl expulzase, îl marginalizase și îl plasase în arest la domiciliu în 1916-1917. După trecerea la est de Prut, s-a adăugat apropierea sa de cercurile radicale din Rusia. Racovski a participat la ședința Comitetului Executiv al Sovietului Delegaților Muncitorilor și Soldaților din Petrograd, la 5/18 mai 1917, ocazie cu care a fost felicitat de președinte și membrii acestei structuri. În legătură cu trecutul lui Racovski, în epocă a circulat informația că ar fi fost membru al vechiului partid socialist rus. Este adevărat că în 1900-1901 el se aflase în Rusia, ca urmare a căsătoriei cu o rusoaică, că fusese în strânsă legătură cu cercuri socialiste rusești, că ținuse conferințe, publicase texte etc.

În vara și la începutul toamnei 1917, Racovski era în siajul cercurilor menșevice și socialist-revoluționare. Ulterior, el s-a apropiat de bolșevici, cu atât mai mult în condițiile obținerii de către aceștia a puterii la Petrograd. În plus, trebuie reamintită vechea sa legătura cu Troțki. Serviciile de informații românești erau îngrijorate de intrarea lui Racovski în cercul restrâns al puterii de la Petrograd, în mod particular de relațiile sale cu Lenin și Troțki.

După trecerea sa de partea bolșevicilor, Racovski avea să se integreze în ierarhia acestora. A fost militantul român care a obținut cele mai înalte poziții în sistemul de putere construit de bolșevici: adjunct al comisarului poporului pentru Afaceri Externe al Rusiei bolșevice, președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din Ucraina, adică prim-ministru, ambasador al URSS la Londra, membru în Comitetul Executiv al Internaționalei a III-a/Cominternului.

Un alt lider socialist român care s-a apropiat de bolșevici spre sfârșitul anului 1917 a fost Mihail Gheorghiu Bujor. Intim al lui Racovski și considerat de unii adjunctul acestuia, Bujor a fost redactor responsabil al gazetei Lupta, care a apărut la Odesa între septembrie 1917 și martie 1918, de trei ori pe săptămână. El s-a întâlnit cu Lenin la începutul lunii decembrie 1917, la Petrograd. Cel din urmă era interesat de ceea se întâmpla în sud-vestul Rusiei, în special la Odesa, și pe frontul românesc, de impunerea propriului control asupra sovietelor și asupra trupelor ruse. Bujor era preocupat de găsirea unei căi prin care radicalii români din Rusia ar fi putut prelua puterea în România, profitând de situația dificilă a guvernului român și de prezența trupelor ruse în Moldova. De asemenea, el avea să aibă un rol foarte important în constituirea la Odesa a batalioanelor revoluționare românești. În ianuarie 1918, Bujor a fost numit în Colegiul Autonom Superior Ruso-Român pentru Problemele Românești și Basarabene, care avea misiunea de combatere a „contrarevoluției române”.

Pe măsura decăderii influenței otomane la sfârșitul secolului XVIII-începutul secolului XIX, Țările Române se plasează în epicentrul Problemei Orientale, prin pretențiile puterilor regionale (Austria și Rusia) de a-și impune dominația asupra lor. În urma războiului ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Imperiul Rus a ocupat şi Țările Române, Imperiul Habsburgic, prin presiuni asupra turcilor şi ca preț al intervenției sale diplomatice, a obținut de la Poartă anexarea părţii de nord a Moldovei, denumită Bucovina (Țara Fagilor).

La rândul său, Rusia Țaristă, după un lung şi sângeros război cu Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăși în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Românești, impunea prin pacea de la Iași (1792) recunoașterea noilor cuceririle teritoriale – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea țărmul nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783). Partea din stânga Nistrului situată la nord de râul Iagorlâc va fi ocupată de Rusia în 1793, ca rezultat a celei de-a doua împărțiri a Poloniei, și va fi reorganizată în anul 1795 în gubernia Kameneț - Podolsk (Podolia).

Îndată după încheierea păcii de la Iaşi, conform ucazului Ecaterinei II, de la 26 ianuarie 1792, „teritoriile de curând cucerite de la turci, situate între râurile Bug şi Nistru” au fost incluse în componenţa guberniei Ekaterinoslav. Pe parcursul anilor următori au mai avut loc numeroase reorganizări teritorial-administrative. Inițial, în 1795, va fi creată gubernia Voznesensk, iar după doi ani, în 1797, gubernia este reorganizată și creată o nouă gubernie numită „Novorossia”. În 1802 gubernia Novorossia se diviza în trei noi gubernii: Nikolaev, Ekaterinoslav şi Taurida (Tavria).

Politicile de colonizare. Pentru consolidarea statalității ruse în regiunile de la Nistru și exploatarea economică a teritoriului, dar și pentru proiecția ulteioară a intereselor de mare putere, autoritățile țariste au promovat o intensă politică de colonizarea a Novorossiei, mai ales a regiunii dintre Bug și Nistru. Către sfârşitul sec. XVIII şi pe parcursul sec. XIX, popularea spontană a acestui ţinut a fost înlocuită printr-o politică de colonizare intensivă (mai ales cu populaţia din stânga Niprului), promovată consecvent de guvernul ţarist.

Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, căci doar în olatul Oceakovului în perioada anilor 1792-1795 numărul ţăranilor dependenţi, mai ales a celor ucraineni, a crescut de la 2 906 până la 10 037 oameni (cu 345,4%).

În general, regiunea Oceakovului serveşte drept exemplu elocvent al acestui proces intensiv de colonizare ucraineană a „oblastei” noi formate, deoarece, dacă până la 1792 raportul dintre moldoveni şi ucraineni era aproximativ egal (50,92% de ucraineni şi 49,08% de moldoveni), apoi doar peste un singur an – la 1793, din cauza acestei colonizări răsăritene, ponderea moldovenilor a scăzut până la 47,95%, iar către 1795 – până la 41,57%, atingând la 1799 cota de doar 39,12%, această tendinţă de diminuare păstrându-se şi în continuare.

Printr-un șir de edicte emise în această perioadă (1793, 1812, 1824, 1843) a fost instituit un sistem stimulativ de strămutare a țăranilor de stat, cărora li se ofereau diferite înlesniri. Moșierii, funcționarii, ofițerii ruși și moldoveni, cărora li s-a oferit pentru servicii imperiale mai multe proprietăți în regiune, vor aduce mii de locuitori odată cu strămutarea lor aici. Spre exemplu, numai în perioada 1836-1857 în județul Tiraspol au fost strămutate peste 19 mii de persoane din diferite gubernii ale Imperiului Rus, în majoritate ucraineni.

Românii și noua organizare politică. Românii de la est de Nistru (denumiți moldoveni), au ocupat în perioada de după 1791 mai multe regiuni ale Imperiului Rus, în special guvernămintele Podoliei, Ekaternoslavului și Crimeii. Regiunile în care se așezaseră în mare număr formau un fel de triunghi a cărui bază o forma râul Nistru, mărginit la nord de Moghilev (Movilău) și la sud de Ovidiopol. Vârful acestui triunghi mergea până dincolo de Bug, până la Nipru, pe măsura descreșterii densității populației transnistrene românești.

Arealul de răspândire a românilor de peste Nistru poate fi împărțit în două regiuni: prima dintre Nistru și Bug, cu extremitățile Movilău și Ovidiopol; a doua între Bug și Nistru, grupând grosul populației românești în jurul fostei localități Socola, fondată de români în sec. XVI, devenită ulterior Voznesensk. Un alt grup de localități românești se găsea în jurul orașului Elisavetgrad (ulterior Kirovograd), creat de împărăteasa Elisaveta cu ajutorul românilor transnistreni. Anume în legătură cu această din urmă regiune apare și prima statistică a românilor de peste Nistru (trecuți la națiunea volohă - voloșcinatii), care la 1773 numărau 2 471 persoane.

Putem constata că sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradiţiilor populare pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade simțitor. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni).

Clauzele tratatului de pace de la Iași prevedeau dreptul locuitorilor Principatului Moldova de a se strămuta pe parcursul a 14 luni în Rusia, autoritățile țariste desfășurând o vastă activitate de recrutare a moldovenilor pentru a-i strămuta în stânga Nistrului. Prin urmare, mai mulţi boieri moldoveni, printre care Ion și Nicolae Cantacuzino,T. Roseti, Ilie Catargi, Scarlat Sturdza, Matei Cantacuzino, Deleanu Cantacuzino, Emanuil Balș și alții au primit circa 138 000 ha în spațiul bugo-nistrean. După unele date, în anii 1792-1793 din Moldova în Rusia s-au strămutat 48 de boieri, care au adus cu ei circa 1 000 români. După alte date, cei 3 969 de români care au plecat după pacea de la Iași în regiunea transnistrean au fondat 20 sate, politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea fiind promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul sec. XIX.

Statistica oficială rusă din 1834 este mai amplă și arată numărul total al românilor transnistreni: în gubernia Herson – 75 mii; în gubernia Ekaterinoslav – 9 858; în gubernia Podolia 7 429. În total 92 287.

Realitatea demografică de care s-a lovit în aceasta zonă administraţia rusă a generat chiar în cercurile guvernamentale țariste ideea de a crea acolo un „principat” sub numele de „Moldova-Nouă”. Se vorbea şi despre aşezarea fostului principe al Moldovei – Alexandru Mavrocordat – în scaunul noului principat.

Recensământul imperial din 1897 arată că la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX în gubernia Herson erau 164 267 moldoveni; în gubernia Ecaterinoslav – 8 453; în gubernia Taurida (Crimeea) – 2 895; gubernia Podolia – 26 764. În total în regiunea din stânga Nistrului locuiau 202 369 români.

Modul de viață și tradițiile. Istoricul și demograful rus V. Kabuzan constata că în noile teritorii achiziționate după 1792, sporul natural al moldovenilor nu era inferior rușilor sau ucrainenilor, dar scăderea numărului acestora, care de altfel nu și-au uitat limba, s-a datorat intenselor politici de colonizare care au avantajat elementul slav. Mai mult decât atât, în zona adiacentă Nistrului se atestă discrepanțe importante la nivelul raportului dintre urban și rural, fiind remarcată implicarea scăzută a moldovenilor în procesul de urbanizare. Spre exemplu, în localitățile Tiraspol, Dubăsari și Grigoriopol erau înregistrați doar 9 % din numărul moldovenilor ce locuiau în regiune. Este adevărat că nicio etnie conlocuitoare nu alcătuia majoritatea în mediul urban, acesta fiind alcătuit din evrei (28 %), armeni (26 %), ucraineni (24 %), moldoveni (15 %) și ruși (6 %). Pe de altă parte, în mediul rural constatăm o dominație categorică a moldovenilor (63, 6 %), urmați de ucraineni (16 %), germani (14 %), ruși (3 %) și bulgari (3 %).

În a doua jumătate a sec. XIX, ca rezultat al procesului de migrare și colonizare, a celui de asimilare și a diversității ritmurilor de creștere a etniilor conlocuitoare, structura etnică a populației din regiunea transnistreană s-a modificat, fiind atestată reducerea constantă și consistentă a ponderii populației românești.

Cu toate acestea, prezența numeroasă a românilor în regiuni întinse din stânga Nistrului, care în pofida distanțelor, a izolării îndelungate de marea poporului român, a proceselor intense de asimilare, și-au păstrat atașamentul față de identitatea etnică și culturală românească, a început să devină domeniu de interes istoric pentru cercetătorii ruși și cei români. Nicolai Ignatiev constata că populația moldovenească din Novorossia nu s-a asimilat cu poporul rusesc: „Părăsind puritatea limbii, în contact cu rușii, totuși moldovenii sunt departe de a se fi asimilat cu ei, prin moravurile, obiceiurile și chiar portul lor”.

Folcloristul român Theodor T. Burada, care a călătorit în repetate rânduri în aceste regiuni la cumpăna secolelor XIX-XX, constata în primul rând vechimea acestor români: „Convorbind cu mai mulți bătrâni despre vechimea acestor sate, mi-au spus că ei nu știu de când s-ar fi aflând prin aceste locuri, dar că ei au apucat povestindu-se că din neam în neam au fost locuite totdeauna de moldoveni”.

Aceleași mărturii privind caracterul organic al românismului de pe ambele maluri ale Nistrului sunt relatate de sociologii Dumitru Drăghicescu și Gheorghe Murgoci, care ne arată: „Aceleași obiceiuri cu ocazia nașterii, a înmormântării, a căsătoriei, aceleași tradiții de Crăciun și Anul Nou, ca și în toate celelalte circumstanțe solemne ale vieții. Aceleași credințe superstițioase, aceleași povești cu dragoni zburători, aceiași Feți-Frumoși cu bucle aurii, aceleași cântece populare și doine, aceleași dansuri (hora, brâul, etc.). Ei au păstrat până și sistemul de măsuri și greutăți ale căror denumiri corespund celor folosite în România: oca, dimirlie, baniță, mierlie”.

Din punct de vedere social, organizarea administrativă a românilor transnistreni era bazată pe un puternic simțământ de comunitate și tradiții. Legile erau cutume, moștenite și perpetuate potrivit cu evoluția socială a mediului. Caracteristica gospodăriei administrative în mediul rural al acestor români era conservatismul obiceiului național al pământului. Băștinașii unei comune formau o unitate administrativă, numită obște țărănească. În această obște părăsirea satului și primirea străinilor se făceau cu mari greutăți, ceea ce explică conservarea graiului și puritatea satelor românești transnistrene. Treburile obștii erau conduse de Adunarea Obștească, care se compunea din țăranii cei mai aleși și care aveau dreptul de vot. Aceștia au trăit continuu o viață comună cu românii de dincoace de Nistru, iar dovezile istorice, alături de cele lingvistice și toponimice, nu lasă nicio îndoială că slavii, mai ales ucrainenii, au venit aici mai tardiv în contact cu românii.

Chiar dacă prin anexarea Basarabiei, Imperiul Rus făcut ca Nistrul să nu mai fie un râu de hotar pentru români, tocmai prin dispariția graniței de la Nistru după 1812 s-a permis românilor transnistreni să intre în relații mai apropiate cu românii din Basarabia, alături de care au împărtășit experiențele comune ale secolului de dominație țaristă. Tocmai acest fapt explică comuniunea de acțiuni ale românilor din Basarabia și Transnistria în tumultul anilor 1917-1918, când Primul Război Mondial și Revoluția rusă au condus la destrămarea Imperiului Rus și la tendințele de emancipare a românilor din Basarabia.