Pe măsura decăderii influenței otomane la sfârșitul secolului XVIII-începutul secolului XIX, Țările Române se plasează în epicentrul Problemei Orientale, prin pretențiile puterilor regionale (Austria și Rusia) de a-și impune dominația asupra lor. În urma războiului ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Imperiul Rus a ocupat şi Țările Române, Imperiul Habsburgic, prin presiuni asupra turcilor şi ca preț al intervenției sale diplomatice, a obținut de la Poartă anexarea părţii de nord a Moldovei, denumită Bucovina (Țara Fagilor).

La rândul său, Rusia Țaristă, după un lung şi sângeros război cu Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăși în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Românești, impunea prin pacea de la Iași (1792) recunoașterea noilor cuceririle teritoriale – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea țărmul nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783). Partea din stânga Nistrului situată la nord de râul Iagorlâc va fi ocupată de Rusia în 1793, ca rezultat a celei de-a doua împărțiri a Poloniei, și va fi reorganizată în anul 1795 în gubernia Kameneț - Podolsk (Podolia).

Îndată după încheierea păcii de la Iaşi, conform ucazului Ecaterinei II, de la 26 ianuarie 1792, „teritoriile de curând cucerite de la turci, situate între râurile Bug şi Nistru” au fost incluse în componenţa guberniei Ekaterinoslav. Pe parcursul anilor următori au mai avut loc numeroase reorganizări teritorial-administrative. Inițial, în 1795, va fi creată gubernia Voznesensk, iar după doi ani, în 1797, gubernia este reorganizată și creată o nouă gubernie numită „Novorossia”. În 1802 gubernia Novorossia se diviza în trei noi gubernii: Nikolaev, Ekaterinoslav şi Taurida (Tavria).

Politicile de colonizare. Pentru consolidarea statalității ruse în regiunile de la Nistru și exploatarea economică a teritoriului, dar și pentru proiecția ulteioară a intereselor de mare putere, autoritățile țariste au promovat o intensă politică de colonizarea a Novorossiei, mai ales a regiunii dintre Bug și Nistru. Către sfârşitul sec. XVIII şi pe parcursul sec. XIX, popularea spontană a acestui ţinut a fost înlocuită printr-o politică de colonizare intensivă (mai ales cu populaţia din stânga Niprului), promovată consecvent de guvernul ţarist.

Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, căci doar în olatul Oceakovului în perioada anilor 1792-1795 numărul ţăranilor dependenţi, mai ales a celor ucraineni, a crescut de la 2 906 până la 10 037 oameni (cu 345,4%).

În general, regiunea Oceakovului serveşte drept exemplu elocvent al acestui proces intensiv de colonizare ucraineană a „oblastei” noi formate, deoarece, dacă până la 1792 raportul dintre moldoveni şi ucraineni era aproximativ egal (50,92% de ucraineni şi 49,08% de moldoveni), apoi doar peste un singur an – la 1793, din cauza acestei colonizări răsăritene, ponderea moldovenilor a scăzut până la 47,95%, iar către 1795 – până la 41,57%, atingând la 1799 cota de doar 39,12%, această tendinţă de diminuare păstrându-se şi în continuare.

Printr-un șir de edicte emise în această perioadă (1793, 1812, 1824, 1843) a fost instituit un sistem stimulativ de strămutare a țăranilor de stat, cărora li se ofereau diferite înlesniri. Moșierii, funcționarii, ofițerii ruși și moldoveni, cărora li s-a oferit pentru servicii imperiale mai multe proprietăți în regiune, vor aduce mii de locuitori odată cu strămutarea lor aici. Spre exemplu, numai în perioada 1836-1857 în județul Tiraspol au fost strămutate peste 19 mii de persoane din diferite gubernii ale Imperiului Rus, în majoritate ucraineni.

Românii și noua organizare politică. Românii de la est de Nistru (denumiți moldoveni), au ocupat în perioada de după 1791 mai multe regiuni ale Imperiului Rus, în special guvernămintele Podoliei, Ekaternoslavului și Crimeii. Regiunile în care se așezaseră în mare număr formau un fel de triunghi a cărui bază o forma râul Nistru, mărginit la nord de Moghilev (Movilău) și la sud de Ovidiopol. Vârful acestui triunghi mergea până dincolo de Bug, până la Nipru, pe măsura descreșterii densității populației transnistrene românești.

Arealul de răspândire a românilor de peste Nistru poate fi împărțit în două regiuni: prima dintre Nistru și Bug, cu extremitățile Movilău și Ovidiopol; a doua între Bug și Nistru, grupând grosul populației românești în jurul fostei localități Socola, fondată de români în sec. XVI, devenită ulterior Voznesensk. Un alt grup de localități românești se găsea în jurul orașului Elisavetgrad (ulterior Kirovograd), creat de împărăteasa Elisaveta cu ajutorul românilor transnistreni. Anume în legătură cu această din urmă regiune apare și prima statistică a românilor de peste Nistru (trecuți la națiunea volohă - voloșcinatii), care la 1773 numărau 2 471 persoane.

Putem constata că sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradiţiilor populare pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade simțitor. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni).

Clauzele tratatului de pace de la Iași prevedeau dreptul locuitorilor Principatului Moldova de a se strămuta pe parcursul a 14 luni în Rusia, autoritățile țariste desfășurând o vastă activitate de recrutare a moldovenilor pentru a-i strămuta în stânga Nistrului. Prin urmare, mai mulţi boieri moldoveni, printre care Ion și Nicolae Cantacuzino,T. Roseti, Ilie Catargi, Scarlat Sturdza, Matei Cantacuzino, Deleanu Cantacuzino, Emanuil Balș și alții au primit circa 138 000 ha în spațiul bugo-nistrean. După unele date, în anii 1792-1793 din Moldova în Rusia s-au strămutat 48 de boieri, care au adus cu ei circa 1 000 români. După alte date, cei 3 969 de români care au plecat după pacea de la Iași în regiunea transnistrean au fondat 20 sate, politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea fiind promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul sec. XIX.

Statistica oficială rusă din 1834 este mai amplă și arată numărul total al românilor transnistreni: în gubernia Herson – 75 mii; în gubernia Ekaterinoslav – 9 858; în gubernia Podolia 7 429. În total 92 287.

Realitatea demografică de care s-a lovit în aceasta zonă administraţia rusă a generat chiar în cercurile guvernamentale țariste ideea de a crea acolo un „principat” sub numele de „Moldova-Nouă”. Se vorbea şi despre aşezarea fostului principe al Moldovei – Alexandru Mavrocordat – în scaunul noului principat.

Recensământul imperial din 1897 arată că la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX în gubernia Herson erau 164 267 moldoveni; în gubernia Ecaterinoslav – 8 453; în gubernia Taurida (Crimeea) – 2 895; gubernia Podolia – 26 764. În total în regiunea din stânga Nistrului locuiau 202 369 români.

Modul de viață și tradițiile. Istoricul și demograful rus V. Kabuzan constata că în noile teritorii achiziționate după 1792, sporul natural al moldovenilor nu era inferior rușilor sau ucrainenilor, dar scăderea numărului acestora, care de altfel nu și-au uitat limba, s-a datorat intenselor politici de colonizare care au avantajat elementul slav. Mai mult decât atât, în zona adiacentă Nistrului se atestă discrepanțe importante la nivelul raportului dintre urban și rural, fiind remarcată implicarea scăzută a moldovenilor în procesul de urbanizare. Spre exemplu, în localitățile Tiraspol, Dubăsari și Grigoriopol erau înregistrați doar 9 % din numărul moldovenilor ce locuiau în regiune. Este adevărat că nicio etnie conlocuitoare nu alcătuia majoritatea în mediul urban, acesta fiind alcătuit din evrei (28 %), armeni (26 %), ucraineni (24 %), moldoveni (15 %) și ruși (6 %). Pe de altă parte, în mediul rural constatăm o dominație categorică a moldovenilor (63, 6 %), urmați de ucraineni (16 %), germani (14 %), ruși (3 %) și bulgari (3 %).

În a doua jumătate a sec. XIX, ca rezultat al procesului de migrare și colonizare, a celui de asimilare și a diversității ritmurilor de creștere a etniilor conlocuitoare, structura etnică a populației din regiunea transnistreană s-a modificat, fiind atestată reducerea constantă și consistentă a ponderii populației românești.

Cu toate acestea, prezența numeroasă a românilor în regiuni întinse din stânga Nistrului, care în pofida distanțelor, a izolării îndelungate de marea poporului român, a proceselor intense de asimilare, și-au păstrat atașamentul față de identitatea etnică și culturală românească, a început să devină domeniu de interes istoric pentru cercetătorii ruși și cei români. Nicolai Ignatiev constata că populația moldovenească din Novorossia nu s-a asimilat cu poporul rusesc: „Părăsind puritatea limbii, în contact cu rușii, totuși moldovenii sunt departe de a se fi asimilat cu ei, prin moravurile, obiceiurile și chiar portul lor”.

Folcloristul român Theodor T. Burada, care a călătorit în repetate rânduri în aceste regiuni la cumpăna secolelor XIX-XX, constata în primul rând vechimea acestor români: „Convorbind cu mai mulți bătrâni despre vechimea acestor sate, mi-au spus că ei nu știu de când s-ar fi aflând prin aceste locuri, dar că ei au apucat povestindu-se că din neam în neam au fost locuite totdeauna de moldoveni”.

Aceleași mărturii privind caracterul organic al românismului de pe ambele maluri ale Nistrului sunt relatate de sociologii Dumitru Drăghicescu și Gheorghe Murgoci, care ne arată: „Aceleași obiceiuri cu ocazia nașterii, a înmormântării, a căsătoriei, aceleași tradiții de Crăciun și Anul Nou, ca și în toate celelalte circumstanțe solemne ale vieții. Aceleași credințe superstițioase, aceleași povești cu dragoni zburători, aceiași Feți-Frumoși cu bucle aurii, aceleași cântece populare și doine, aceleași dansuri (hora, brâul, etc.). Ei au păstrat până și sistemul de măsuri și greutăți ale căror denumiri corespund celor folosite în România: oca, dimirlie, baniță, mierlie”.

Din punct de vedere social, organizarea administrativă a românilor transnistreni era bazată pe un puternic simțământ de comunitate și tradiții. Legile erau cutume, moștenite și perpetuate potrivit cu evoluția socială a mediului. Caracteristica gospodăriei administrative în mediul rural al acestor români era conservatismul obiceiului național al pământului. Băștinașii unei comune formau o unitate administrativă, numită obște țărănească. În această obște părăsirea satului și primirea străinilor se făceau cu mari greutăți, ceea ce explică conservarea graiului și puritatea satelor românești transnistrene. Treburile obștii erau conduse de Adunarea Obștească, care se compunea din țăranii cei mai aleși și care aveau dreptul de vot. Aceștia au trăit continuu o viață comună cu românii de dincoace de Nistru, iar dovezile istorice, alături de cele lingvistice și toponimice, nu lasă nicio îndoială că slavii, mai ales ucrainenii, au venit aici mai tardiv în contact cu românii.

Chiar dacă prin anexarea Basarabiei, Imperiul Rus făcut ca Nistrul să nu mai fie un râu de hotar pentru români, tocmai prin dispariția graniței de la Nistru după 1812 s-a permis românilor transnistreni să intre în relații mai apropiate cu românii din Basarabia, alături de care au împărtășit experiențele comune ale secolului de dominație țaristă. Tocmai acest fapt explică comuniunea de acțiuni ale românilor din Basarabia și Transnistria în tumultul anilor 1917-1918, când Primul Război Mondial și Revoluția rusă au condus la destrămarea Imperiului Rus și la tendințele de emancipare a românilor din Basarabia.

Ruperea relațiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică și România, 13/26 ianuarie 1918

Confruntările militare din Moldova de la vest de Prut, intrarea trupelor române în Basarabia și luptele cu trupele ruse bolșevice au determinat autoritățile de la Petrograd să adopte o atitudine mai dură față de guvernul de la Iași. La 13/26 ianuarie 1917, Sovietul Comisarilor Poporului al Republicii Ruse a hotărât ruperea relațiilor diplomatice cu guvernul de la Iași, membrii Legației și reprezentanții autorităților române urmând să fie expulzați. Tezaurul României, depus la Moscova în 1916-1917, era confiscat, sub pretextul că devenise „intangibil pentru oligarhia română”, sovieticii asumând păstrarea sa și promițând restituirea ulterioară către poporul român. O prevedere îi era rezervată generalului Dmitri Șcerbacev, șeful nominal al trupelor ruse de pe frontul românesc, care era declarat „dușman al poporului” și în afara legii.

Comisariatul Afacerilor Străine de la Petrograd a somat Legația României și Misiunea Militară, la 15/28 ianuarie 1918 (alte surse indică data de 22 ianuarie/5 februarie), să părăsească teritoriul rus în termen de zece ore. Românii – 75 de oameni, dintre care aproximativ 20-25 de soldați și marinari – au fost urcați într-un tren și apoi trecuți în Finlanda. Au nimerit în plin război civil, care opunea gărzile albe celor roșii. În cele din urmă, la 27 ianuarie/9 februarie 1918, românii au ajuns la Stockholm. De acolo, făcând un larg ocol prin Marea Britanie, Franța, Elveția și Austro-Ungaria (armistițiul și apoi pacea separată făcuseră posibilă tranzitarea Imperiului), aveau să ajungă în România

Ruptura din ianuarie 1918 a creat practic o stare de război între Rusia și România, chiar dacă nu declarată în mod explicit. Această situație avea să rămână valabilă între cele două părți pentru următorii 16 ani. Tezaurul României nu a fost restituit decât în parte în anii 1935 și 1956 , și anume arhive istorice, acte de proprietate, registre contabile ale unor bănci, o mică sumă de lei din timpul războiului, o colecție numismatică, tablouri, gravuri, desene, obiecte bisericești etc. Însă aurul (lingouri și monede diverse), titlurile bancare și bijuteriile reginei nu au fost înapoiate României niciodată. Această situație a provocat discuții oficiale româno-ruse ciclice, precum și dezbateri publice nesfârșite. Refuzul Kremlinului de a restitui tezaurul nu a făcut decât să alimenteze neîncrederea românilor față de Rusia, oricum tradițional foarte ridicată.

Conducerea bolșevică a Rusiei constituise o Comisie pentru Lichidarea Contrarevoluției Române, compusă din 11 membri, între care Gheorghi Cicerin (care îndeplinea și funcția de președinte), Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Mihail Mihailovici Brașevan etc. Comisia era subordonată Consiliului Comisarilor Poporului. Protocolul ședinței Sovnarkom din 15/28 ianuarie 1918 conține o anexă, Către Consiliul Comisarilor Poporului. Raportul Comisiei pentru Lichidarea Contrarevoluției Române. Textul privea situația din Moldova (de la vest de Prut) și Basarabia. În vederea înăbușirii „contrarevoluției române”, Comisia amintită a propus crearea, la Chișinău, a unui Colegiu Autonom Superior Ruso-Român pentru Problemele Românești și Basarabene. Acesta urma să fie format din reprezentanți ai organizațiilor locale probolșevice, în mod explicit Rumcerod, sovietele dintre Basarabia și din Chișinău, Partidul Social-Democrat din România (teritoriul ocupat și Moldova) etc. Comisia recomanda ca în Colegiu să intre mai mulți militanți din România, Basarabia și Rusia: Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor, Mihail Mihailovici Brașevan, Viliam Bernardovici Spiro, Aleksandr Konstantinovici Voronski, Fedor Ivanovici Kulea (Poleanski) și Anatoli Grigorievici Jelezniakov.

Colegiului Autonom Superior urmau să i se aloce cinci milioane de ruble, din fondurile guvernului rus. În aceeași zi de 15/28 ianuarie 1918, Lenin a pus o rezoluție pe documentul prezentat mai sus, prin care dispunea ca lupta împotriva contrarevoluției din România să fie susținută cu resurse românești confiscate. Cele cinci milioane de ruble alocate acestui scop urmau să fie luate din tezaurul românesc aflat la Moscova; se considera preferabil ca un milion să fie dat în bancnote românești. Un detașament de marinari și soldați avea să fie trimis, sub comanda lui Jelezniakov, cu misiunea de a gestiona fondurile necesare trupelor ruse de pe frontul românesc și flotei ruse a Mării Negre.

Bolșevicii erau preocupați de susținerea unei schimbări „revoluționare” în România – în teritoriul neocupat al Moldovei – și în Basarabia. A fost realizat chiar un proiect de decret, anexat la un alt protocol al ședinței guvernului Lenin, din 18/31 ianuarie 1918. Guvernul de la Petrograd saluta înființarea „Guvernului Socialist Româno-Basarabean al Sovietelor”, cum era numit, și punea la îndemâna acestuia tot aurul și toate bunurile guvernului român de la Iași care se aflau pe teritoriul Rusiei. Miroslav Spalajković, reprezentantul diplomatic al Serbiei în capitala rusă, a trimis o telegramă către guvernul său, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, în care descria cele întâmplate cu membrii Legației românești la Petrograd. Printre altele, el atrăgea atenția că bolșevicii plănuiau provocarea unei „revoluții” în România, în urma căreia această țară să formeze împreună cu Basarabia „o republică română unică”, în cadrul Republicii Federative Ruse. Însă evenimentele aveau să se desfășoare într-un mod diferit față de planurile radicalilor ruși și români.

Luptele românilor cu trupele ruse bolșevice în Basarabia, ianuarie-februarie 1918

Ruperea de către guvernul de la Petrograd a relațiilor diplomatice cu guvernul de la Iași s-a produs în aceeași zi – 13/26 ianuarie 1918 – cu pătrunderea primelor trupe române, din Divizia 11 infanterie, în Chișinău. Trupele ruse bolșevice nu au opus nicio rezistență în capitala Republicii Democratice Moldovenești, ci au preferat să se retragă spre Bender/Tighina O defilare a trupelor generalului Ernest Broșteanu a avut loc în oraș la 14/27 ianuarie 1918, însă fără participarea vreunui oficial oficial basarabean.

Unități din Divizia 11 infanterie au ocupat și Benderul la 20 ianuarie/2 februarie 1918, după ciocniri cu trupele ruse, capturând mari depozite cu materiale de război și feroviare. Luptele nu au încetat decât pentru scurt timp, un contraatac prin surprindere al rușilor ducând la reocuparea orașului de către aceștia, în noaptea de 22/23 ianuarie (4/5 februarie) 1918. Întărite cu unități din Divizia 11 infanterie și Divizia 2 cavalerie, trupele române au reocupat localitatea, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, obligându-i pe ruși să se retragă dincolo de Nistru, după ce ambele părți au avut morți, răniți și dispăruți/prizonieri. O grupare românească a traversat râul, la 27 ianuarie/10 februarie 1918, și a ocupat pentru o perioadă localitatea Dubăsari.

Divizia 1 cavalerie a ocupat Bălțiul, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, după unele ciocniri cu detașamente ruse și moldovenești, apoi Soroca, la 1/14 februarie 1918. În același timp, la sud de Chișinău, între 18-21 ianuarie/31 ianuarie-3 februarie 1918, Divizia 2 cavalerie a dezarmat mai multe regimente ruse de infanterie. Soldații ruși din componența acestora au fost trecuți dincolo de Nistru, iar basarabenii au fost trimiși acasă.

În sudul Basarabiei, la 11-12/23-24 ianuarie 1918, Divizia 13 infanterie a ocupat orașele Reni, Cahul și Bolgrad. După 21 ianuarie/3 februarie 1918, în zonele Cahul, Taraclia, Bolgrad și Ismail s-au înregistrat ciocniri între trupele române și cele ruse. Bătălia cea mai importantă avea să se dea în intervalul 27 ianuarie-3 februarie/9-16 februarie 1918, la Vâlcov, în apropierea vărsării în mare a brațului Chilia, unde era o importantă forță rusă de marină. Ambele tabere au utilizat trupe de marină și de uscat, vase de luptă și artilerie, înregistrând pierderi. După ce românii au reușit să obțină controlul asupra legăturii terestre către Cetatea Albă, rușii s-au îmbarcat pe nave și au plecat spre Odesa și Sevastopol. Trupele române aveau să ocupe Cetatea Albă la 23 februarie/8 martie 1918.

Până la sfârșitul lunii februarie/începutul lunii martie 1918, trupele române preluaseră controlul asupra celei mai mari părți a Basarabiei, excepție făcând partea de nord, zona Hotin, ocupată de austro-ungari. Și la Tighina/Bender, și la Vâlcov, de partea rușilor au luptat și detașamente formate din socialiști, soldați dezertori și muncitori români, din „batalioanele revoluționare”, constituite de „Comitetul Militar Revoluționar Român” de la Odesa. Puțin cunoscute, aceste structuri politice și militare merită însă o atenție specială.