Românii din Odesa sub amenințarea bolșevicilor ruși, începutul anului 1918

Ca urmare a tensionării, iar în cele din urmă a ruperii relațiilor dintre România și Rusia sovietică, mii de cetățeni români au fost lipsiți de protecția pe care în condiții normale le-ar fi putut-o oferi oficiile diplomatice ale țării lor. Începute chiar mai înainte, prin reținerea pentru scurtă vreme a reprezentantului diplomatic al României la Petrograd, la cumpăna anilor 1917/1918, șicanele la adresa cetățenilor români aveau să devină aproape uzuale în scurt timp, culminânând cu arestarea unora dintre ei, în mod special în apropierea graniței de est a României.

Primii oficiali români reținuți de bolșevici au fost cei de la Chișinău. După ce au preluat controlul asupra orașului, la 5/18 ianuarie 1918, bolșevicii ruși au reținut la sediul Comisiei Interaliate pe colonelul Petre Ghenădescu și tot personalul administrativ. La 6/19 ianuarie 1918 a fost arestat și maiorul Gheorghe Lucasievici, reprezentantul guvernului român pe lângă guvernul Republicii Democratice Moldovenești. Personalul Comisiei Mixte, colonelul Ghenădescu și maiorul Lucasievici au fost transportați de la Chișinău la Odesa, în ziua de 10/23 ianuarie 1918. Totodată, Comisiei Mixte i s-a confiscat fondul pe care îl deținea, aproape două milioane de lei.

După ce au fost anchetați la Odesa de către președintele Rumcerodului, Vladimir Grigorovici Iudovski, oficialii români aduși de la Chișinău au fost închiși pe vasul rusesc „Sinope”. Ulterior au fost înaintați unui tribunal revoluționar, format din 10 marinari și un președinte civil, Bielly. Maiorul Lucasievici a fost acuzat că era trimisul generalului rus antibolșevic Dmitri Șcerbacev, că împreună cu guvernul Republicii Moldovenești și cu ucrainenii ar fi urmărit să declanșeze o contrarevoluție.

Pentru jumătatea lunii ianuarie 1918 se avea în vedere convocarea Parlamentului României la Iași. Având în vedere că deputații și senatorii erau în locuri diferite, unii în Moldova, alții în sudul Rusiei, era necesară deplasarea celor din urmă în capitala de război a țării. Parlamentarii români aflați la Herson au plecat la 5/18 ianuarie 1918 spre Odesa, cu vaporul „Durostor”. Însă evenimentele aveau să ia o evoluție care nu fusese anticipată.

După ce a ajuns la Odesa, s-a interzis ieșirea vasului din port și continuarea drumului spre Sulina sau Chilia. Parlamentarii români și însoțitorii lor, familiile sau funcționarii, deveniseră astfel prizonieri ai autorităților din Odesa. Existau informații că lucrătorii români radicalizați de la șantierul „Fernic”, evacuat de la Galați și aflat în apropiere, aveau să-i atace pe parlamentarii de pe nava „Durostor”. Pentru a evita o asemenea posibilitate, parlamentarii au plecat de pe vas, cazându-se la diferite hoteluri din oraș.

Comitetul Militar Revoluționar Român, recent constituit, a inițiat o campanie amplă ce viza identificarea deputaților și senatorilor români din Odesa și care, se considera, puteau reprezenta un pericol pentru „cauza revoluției”. Bolșevicii ruși împreună cu radicalii români au arestat la 9/22 ianuarie 1918 mai mulți oficiali români aflați în oraș: comandorul Vasile Pantazzi, șeful Comisiei de Aprovizionare și Transport, căpitanul Rosetti, senatorii P.G. Cantilli și Stavri Brătianu.

Maiorul Ștefan Protopopescu, comandantul Școlii românești de aviație, a fost arestat în timp ce mergea la serviciu. De asemenea, au fost confiscate două automobile care aparțineau comisiei românești. Oficialii români arestați, civili sau ofițeri, atât cei de la Odesa, cât și cei aduși de la Chișinău au fost în cele din urmă eliberați. În favoarea lor interveniseră deputatul român C. Cernescu și generalul Grigore Crăiniceanu, precum și consulii aliați de la Odesa, care semnaseră o notă de protest. În plus, se depuseseră cauțiuni foarte mari, care se ridicau la 50.000 de ruble în numerar.

Luptele dintre ucraineni și bolșevici, desfășurate la Odesa între 13/26-18/31 ianuarie 1918, au oferit ocazia pentru radicalii români de a trece la percheziționarea și jefuirea conaționalilor aflați în poziții de reprezentare sau care pur și simplu aveau bani. Au fost atacate depozitele guvernului de la Iași, cele de muniții, armament, sanitare, cooperativa parlamentară, magaziile și vagoanele. Posturile românești de pază au fost dezarmate, santinelele românești au fost îndepărtate și înlocuite cu cele ale bolșevicilor. Au fost făcute percheziții la Consulatul General al României din Odesa, în birourile Comisiei de Aprovizionare și Transporturi, au fost preluate bunurile românești, șlepurile încărcate și alte vase din port, parcul de aviație, 30 de automobile Ford de curând sosite, practic toate depozitele guvernului român. Spre exemplu, armamentul și munițiile dintr-unul din depozite au fost încărcate de bolșevicii ruși într-un tren cu 18 vagoane și trimise la Moscova. Bolșevicii considerau că preluarea bunurilor românești era un răspuns la ocuparea de către guvernul de la Iași a Basarabiei, a amestecului în treburile interne ale Rusiei sovietice.

După încetarea luptelor dintre bolșevici și ucraineni, Odesa rămânând în stăpânirea celor dintâi, reprezentanții României aflați în oraș s-au adresat Rumcerodului. S-a cerut reluarea dreptului de control al românilor asupra depozitelor și restituirea bunurilor confiscate, precum și garantarea securității oficialilor și întregii colonii românești.

Departe de a răspunde într-un mod pozitiv solicitării venite dinspre reprezentanții României, Rumcerodul avea să inițieze noi acțiuni de forță. În noaptea de 21 spre 22 ianuarie/3 spre 4 februarie 1918 (sau 23 spre 24 ianuarie/5 spre 6 februarie 1918, datele nu concordă), grupuri de soldați și marinari bolșevici ruși au arestat o mare parte a parlamentarilor români instalați în diferite hoteluri din Odesa, precum și numeroși ofițeri aflați în serviciile românești din oraș. Au fost confiscate corespondența și actele oficiale, precum și toate valorile găsite. Arestații au fost transportați prin oraș sub paza santinelelor, purtați de la o structură revoluționară la alta.

Deputații și senatorii români au fost duși în cele din urmă în fața Rumcerodului, prezidat de Iudovski. Acesta devenise și președinte al Republicii Sovietice Odesa, după ce bolșevicii au preluat controlul asupra orașului. Românilor li s-a spus că reținerea lor se făcuse ca urmare a intervenirii stării de război între România și Rusia sovietică, celei dintâi imputându-i-se atitudinea față de bolșevicii ruși aflați în Moldova, că îl susținea pe generalul Dmitri Șcerbacev, considerat rebel de către guvernul de la Petrograd, că trupele române intraseră în Basarabia, că unii bolșevici fuseseră arestați și chiar executați etc. Rumcerodul se declara însă dispus, în numele guvernului de la Petrograd, să considere că era vorba de simple incidente și să treacă peste toate. Liderii bolșevici lăsau să se înțeleagă că așteptau revenirea la situația anterioară, așteptând pași în acest sens din partea guvernului român. În caz contrar se puteau lua măsuri aspre împotriva românilor, în primul rând, contra celor aflați la Odesa. Însă ceea ce părea să-i preocupe cu adevărat pe bolșevici era evitarea unei posibile invazii românești la est de Nistru și capturarea orașului Odesa. După această întrevedere insolită, parlamentarii români au fost puși într-o libertate limitată și temporară, fiind lăsați să se întoarcă la hotelurile lor.

Bolșevicii ruși solicitau constituirea unei comisii mixte, cu scopul de a verifica informațiile pe care le dețineau în chestiunile amintite. După deliberări, s-a convenit asupra formării comisiei, în care urmau să intre unul sau doi parlamentari români, unul sau doi reprezentanți ai Rumcerodului, un britanic sau un american din Odesa, agreați de ambele părți aflate în litigiu. Această comisie avea să se deplaseze la Iași, pentru a prezenta guvernului român propunerile Rumcerodului în vederea rezolvării diferendului româno-rus.

Rumcerodul propunea ca în angajamentul comun România să se oblige că nu avea să se amestece în afacerile interne ale Rusiei, în mod explicit în războiul civil. După asigurarea depozitelor românești din Basarabia, trupele române urmau să se retragă. În schimb, guvernul revoluționar din Odesa asuma obligația de a asigura guvernului român transporturile de care avea nevoie. De asemenea, României urmau să-i fie restituite depozitele și bunurile sechestrate, inclusiv vasele comerciale sau de război. Dezacordurile de orice fel aveau să fie rezolvate pe cale amiabilă, prin intermediul unei comisii ruso-româno-americane.

În comisia mixtă care urma să plece la Iași, parlamentarii români urmau să fie reprezentați de către deputatul Grigore Iunian, iar Rumcerodul de către Tertief. De asemenea, din comisie aveau să mai facă parte căpitanii francezi Marie și Rachzammer. Ca urmare a schimbării de guvern de la Iași – demisia cabinetului Ion I.C. Brătianu, la 26 ianuarie/8 februarie 1918, și instalarea cabinetului Alexandru Averescu, la 29 ianuarie/11 februarie 1918 – lucrările comisiei mixte aveau să întârzie.

Sincopele operei de construire a RASSM în varianta „moldovenismului primitiv” au determinat autoritățile sovietice să se distanțeze de intenția de „moldovenizare” și să adopte politica de „latinizare” și revenirea la „românism”. Primele semnale au venit la începutul anilor 1930 prin atacurile asupra „moldoveniștilor”, observată după condamnarea publică a Comitetului Științific Moldovenesc și debarcarea lui P. Chior, care va fi înlocuit cu Ivan Ocinschi. Campania orchestrată de acesta împotriva lui Madan, Chior, Malai și alții a dus la stigmatizarea de „madanist” și „madanizare”, asociate cu totala artificialitate în politica culturală.

Lovitura de grație „moldoveniștilor” a aplicat-o decizia lui Stalin de trecere la alfabetul latin în construcția RASSM (operată și la nivel unional în mai multe republici), confirmată prin hotărârea Comitetului Regional Moldovenesc din 2 februarie 1932, văzută ca o posibilitate de a folosi această republică în interesele propagandistice și anexioniste împotriva Basarabiei și României.

Prin această schimbare, centrul de greutate al „moldovenismului” se deplasa în dreapta Nistrului, până la Carpați, iar mai mulți intelectuali și emigranți români comuniști din URSS au fost invitați să participe la „românizarea” RASSM. Prin decizia de „latinizare” consemnau liderii moldoveni locali „se păstrează legătura dintre limba moldovenilor din RASSM și aceea a moldovenilor de dincolo de Nistru și aceasta mărește influența Moldovei Sovietice Socialiste asupra celeilalte părți”.

Într-un mod absolut paradoxal, la fel cum doar câțiva ani în urma oficialii de la Harkov și Moscova criticau liderii din republică pentru insuccesele înregistrate în realizarea „moldovenizării”, acum conducerea moldovenească era apostrofată pentru „insuficiența cu care ducea la îndeplinire latinizarea alfabetului și românizarea limbii”. Ca și ulterior în cazul Basarabiei, mai multe lucrări din panteonul literaturii românești, printre care cele ale lui Eminescu, Alecsandri sau Creangă vor apărea în noile manuale școlare din RASSM pentru a da credibilitate noii linii de „latinizare”.

Opera de „românizare” a republicii a fost curmată prin hotărârea Biroului Comitetului Regional al RASSM din 27 februarie 1938, confirmată la 19 mai 1938 de Conferința a XI- regională de partid, care restabilea folosirea alfabetului chirilic, denunța tentativele de latinizare și declanșa o „vânătoare de vrăjitoare” împotriva tuturor celor identificați cu tendința de „românizare”, considerați drept „dușmani ai poporului”.

O mostră a spiritului acestei inversări este articolul lui I. Ceban, unul din promotorii „moldovenismului transnistrean” până în anii 1980, unde se arăta că: „Dușmanii norodului propovăduie că nu-i așa norod – moldoveni, că moldovenii aiștea sunt rumâni, că moldovenii n-au limba lor, că limba moldovenească este numai un jargon al linghii române. O clevetire jalnică și zadarnică. Glorioasele organe ale NKVD au descoperit aiastă bandă de trădători și șpioni care a vrut să restabilească în țara noastră capitalismu”.

Preludiul acestui revers a fost declanșarea la 17 august 1937 a „operațiunii române”, una dintre cele zece „operațiuni naționale” organizate în URSS (poloneză, germană, letonă, lituaniană, finlandeză, grecească, turcă, japoneză și iraniană). Printre cei arestați inițial vor fi liderii RASSM asociați cu Gr. Starîi, fost președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM, considerat „agent al Siguranței române din 1918”, învinuiți că ar fi făcut parte dintr-o „organizație naționalistă” ce făcea spionaj în favoarea României. În perioada 1 ianuarie – 1 august 1938 au fost reținute 3 374 persoane, dintre care etnici români proveniți de pe ambele maluri ale râului Nistru erau 1 309 persoane, ucraineni - 1 194, ruși – 444, evrei – 330, germani – 318, etc. În total în perioada 1 octombrie – 1 august au fost arestați pentru „spionaj în favoarea României” 6 188 persoane din toată RSS Ucraineană, dintre care 1 501 erau români/moldoveni. Circa 150 dintre aceștia vor fi executați de „troika” NKVD în baza unor sentințe sumare.

În concluzie putem spune că în evoluția proiectului „moldovenist” în RASSM putem distinge trei perioade:

1. 1. 1926-1931: perioada „inventării” şi „construcției” unei „limbi moldovenești” în baza grafiei chirilice, care avea drept scop principal cultivarea unei identități moldoveneștii distincte de cea română şi promovarea preferențială a moldovenilor în funcțiile de conducere.
   2. 1932-1938: perioada latinizării limbii „moldoveneștii”, prin decizia din 2 februarie 1932 privind trecerea la grafia latină, ceea ce a dus la un recul al procesului de „moldovenizare” şi la o diminuare a numărului de moldoveni în instituțiile de partid şi de stat. Dar în același timp atestăm un proces de „românizare” a „limbii moldoveneștii” prin cooptarea multor elemente românești din Komintern.
   3. 1938-1940: perioada trecerii „limbii moldoveneștii” de la grafia latină la cea rusă (decizia a fost adoptată la 27 februarie 1938). Este o etapă a politicii de represiuni, declanșate în iunie 1937, îndreptate împotriva „dușmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”, care activau în organele de partid şi de stat, în redacții, edituri, posturi de radio, etc..

Politicile lingvistice şi culturale promovate în RASSM ne arată o mare incoerență din partea autorităților sovietice, ele nu urmăreau o logică sau un obiectiv propriu, ci variau în funcție de evoluția politicii interne şi externe la nivel central şi de raportul de forțe între grupurile de interese concurente la nivel unional, regional şi local. Din acest considerent putem conchide că în ciuda hotărârilor organelor de partid şi de stat în RASSM „moldovenizarea” a fost un proiect eșuat, dar util pentru a fi transferat ulterior asupra Basarabiei după crearea RSSM în anul 1940.

Teroarea și represiunile sovietice în Transnistria

Represiunile regimului sovietic au fost o constantă în RASSM, țintele acestei terori variind în funcție de politicile statului sovietic la nivel unional și republican. Putem identifica câteva etape şi trăsături în sistematizarea acestora:

1. Primul val al terorii poate fi atestat în contextul revoluţiei ruse şi a războiului civil. Cel mai elocvent este cazul revoltei din satul Parcani (19 noiembrie 1921), care s-a soldat cu condamnarea la moarte a 48 de oameni şi deportarea altor 120;
2. Foametea din anul 1921, care a cuprins regiuni extinse ale Rusiei şi Ucrainei, implicit Transnistria. Numai în regiunea Tiraspol au avut de suferit peste 60 de mii de ţărani;
3. Perioada „colectivizării” (1929-1932), care urma să ducă la instituirea totală a gospodăriilor colective de producţie (kolhozuri). Campania de teroare, confiscarea produselor şi a proprietăţilor a cuprins zeci de mii de ţărani, care au fost impuşi să intre în kolhozuri, judecaţi, au fost deportaţi sau chiar executaţi sumar;
4. Foametea din anii 1932-1933, care a condamnat la moarte milioane de oameni în Ucraina (Holodomor) şi a zeci de mii de oameni în RASSM. În timpul foametei, mii de locuitori au încercat să fugă peste Nistru, în România, în ciuda primejdiei de a fi împușcați de grăniceri. Pe 23 februarie 1932, numai din satul Olănești au fost împușcați 40 de fugari;
5. Represiunile politice staliniste din anii 1936-1938 îndreptate împotriva „duşmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”. Victime ale represiunilor au devenit scriitorii F. Malai, D. Milev, N. Cabac, I. Corcinschi, omul de ştiinţă P. Chioru, etc. Teroarea a atins punctul culminant în anii 1937-1938, având ca ţintă conducerea RASSM – E. Voronovici, Gr. Starîi, D. Moroz, D. Sculiski, etc.;
6. „Operațiunea Română”: declanșarea la 17 august 1937 a „operațiunii române”, una dintre cele zece „operațiuni naționale” organizate în URSS. În perioada 1 ianuarie – 1 august 1938 au fost reținute 3 374 persoane, dintre care 1 309 erau etnici români proveniți de pe ambele maluri ale râului Nistru. În total în perioada 1 octombrie – 1 august au fost arestați pentru „spionaj în favoarea României” 6 188 persoane din toată RSS Ucraineană, dintre care 1 501 erau români/moldoveni. Circa 150 dintre aceștia vor fi executați de „troika” NKVD în baza unor sentințe sumare;
7. Represiunile etnicilor germani: Aceștia au fost condamnaţi să suporte toate consecinţele dramatice pe care le-a cunoscut întreaga populaţie — război civil, cu mii de victime inocente, foametea din perioada aşa-numitei politici a “comunismului de război”, deposedări de aproape toate bunurile în perioada aşa-numitei “deschiaburiri” şi colectivizări a agriculturii. Procesele-verbale ale „Troicăi” speciale de la Tiraspol, care expedia săptămânal, sute de persoane nevinovate în faţa plutoanelor de execuţie, conţin sute de nume de etnici nemţi din această regiune.

Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi expansioniste. Unul din aceste raţionamente era perspectiva globală a Cominternului, care avea nevoie de instrumentariul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei revoluţii mondiale. Chiar dacă cercetările asupra naţionalităţilor sovietice susţin că, în general, principiul „piedmontist” nu a fost o motivaţie majoră pentru politicile sovietice de construcţie a naţiunilor, unii cercetători acceptă ideea că într-un caz excepţional – cel al RASS Moldoveneşti – acest principiu a fost principalul raţionament al edificării unei republici sovietice. Deoarece Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin organizarea şi finanţarea unor acţiunii subversive în această provincie românească, cât şi prin specularea problemei basarabene pe arena internaţională. Formarea în 1924 a RASS Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainene, avea la bază intenţia de a crea „propriul nostru Piedmont”, conform declaraţiei lui V. Zatonsky, membru al Comitetului Central al PC (b) din Ucraina.

În ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou formata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: a. pentru a accentua diferenţele la soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice – capitalist şi comunist, unul românesc, altul sovietic, evident în favoarea celui sovietic; b. pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, o idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; c. în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, pentru a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani. Aceste planuri ale Moscovei vor fi puse în aplicare în contextul declanșării celui de-al doilea război mondial.