Dezbaterile dintre comuniștii ucraineni și cei români asupra problemei limbii și identității în Basarabia și RASSM, au continuat până la Congresul al VI-lea Mondial al Kominternului din 28 iunie - 8 iulie 1928, chiar dacă linia „moldovenistă” învinsese de jure, odată cu adoptarea legilor de „moldovenizare” adoptate în 1926 în RASSM. La acest congres, unde au participat comuniști din 57 de state, Partidul Comunist din România, puternic epurat și reformat, a fost obligat să accepte lozinca fundamentală a „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire de statul român”, completată cu cerințe plebiscitare specifice Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei și Banatului. În privința Basarabiei, congresul prelua tezele lui Badeev și Skrîpnik privind existența „națiunii moldovenești”, respingând argumentele anterioare ale emigrației române. Ideea centrală a rezoluției era că „moldovenii se identifică drept o națiune distinctă și că această națiune lupta împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva burgheziei române, pentru unirea cu RASSM ”. Prin această decizie, Kominternul tranșa nu doar problema identitară a RASSM, care devenea poligonul de implementare a „moldovenismului sovietic”, dar și proiecta această diferență lingvistică și națională asupra Basarabiei.

Beneficiind de suportul oficialilor ucraineni şi a celor de la Moscova, dar și de acordul Kominternului, susținătorii „moldovenismului” au avut câștig de cauză, fapt ce a permis realizarea proiectului de creare a „poporului moldovenesc” și a „limbii moldovenești”, care erau considerate distincte de români și de limba română. În iunie 1926, Comitetul Executiv Central şi Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM au adoptat „Legea privind moldovenizarea”, care prevedea: asigurarea egalității depline între „limba moldovenească” şi limbile celorlalte naționalități din RASSM (ucraineană şi rusă); utilizarea „limbii moldovenești” în toate instituțiile şi organizațiile de stat; pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul moldovenilor în organele de partid şi de stat.

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.

„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASSM a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice. Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM. Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor. Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă, se construiau noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică. După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASSM au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic. „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită „mâncătorie”.

O altă mostră a „neologismelor” moldovenești extrase din ziarul „Plugarul Roș” al anului 1929 este reprezentativă pentru felul în care procedau „constructorii naționali” din RASSM: 1. Autoadministrare (rom) – Samoupravlenie (rus) – Sîngurcîrmuiri (mold); 2. Contemporan (rom) – Sovremennîi (rus) – Amuvremnic (mold); 3. Monoton (rom) – Odnoobraznîi (rus) – Unofelnic (mold); 4. Dicționar (rom) – Slovari (rus) – Slovari (mold); 5 Unitate de idei (rom) – Edinomîslie (rus) – Unogîndiri (mold); 6. Cravată (rom) – Gasltuk (rus) – Galstuh (mold).

Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.

Un al „moldovenist” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă fiind cu o structură craniană alungită, în mare parte șateni.

Transformarea țăranilor moldoveni inerți în Homo Moldovanus Sovietici nu a fost operă deloc ușoară pentru autoritățile locale, regionale și unionale sovietice, mai ales în condițiile în care moldovenii reprezentau o minoritate etnică în propria lor republică. În memoriul „Cu privire la moldovenizare și asigurarea drepturilor minorităților naționale” al Comitetului Regional Moldovenesc al PCU, adresat Comisiei pentru ucrainizare de pe lângă Biroul Politic al PCU la 15 iunie 1927 se prezenta un bilanț al activității în RASSM, în care vorbind despre „moldovenizare” se invocau principalele dificultăți ale „construcției naționale”: 1. Compoziția națională a RASSM, unde 34, 2 % erau moldoveni, 50, 4% erau ucraineni, 5, 7 % - ruși, 4, 8 % - evrei, 4, 9 % - alții (nemți, bulgari, polonezi, cehi); 2. Orașul ruso-evreiesc, în orașe nu sunt moldoveni; 3. Caracterul național pestriț al satelor, sate pur moldovenești erau puține, majoritatea sunt amestecate, moldo-ucrainene, moldo-ruse, moldo-evreiești. Prin urmare, organizația de partid din RASS era prinsă între necesitatea de moldovenizare, dar să respecte în același timp drepturile altor naționalități, iar toate acestea în condițiile în care trebuia „să ducă la bun sfârșit ucrainizare”, începută de PCU în toată republica.

O altă problemă în edificarea moldovenilor sovietici era activul moldovenesc de partid și fără de partid. Memoriul arăta că la 1 octombrie 1924 în republică existau 9 membri de partid și membri supleanți moldoveni și cunoscători al „limbii moldovenești”. Către 1 decembrie 1924 numărul acestora a crescut la 42, iar la 1 decembrie 1927 erau raportați 245 moldoveni și 10 români. Procentual, în anul 1924 moldovenii reprezentau 6, 9% din activul de partid din republică, iar în 1927 deja 21, 2 %, ceea ce „aproape corespunde procentului populației moldovenești – 34 %”, se constata în raport.

Documentul relevă întreaga absurditate a încercărilor de construcție a moldovenilor sovietici întreprinsă de autoritățile comuniste: din 249 de lucrători în Comitetele Executive Raionale, doar 97 erau moldoveni; din cei 11 președinți ai raioanelor – 9 erau moldoveni, dar „limba moldovenească o cunoaște doar unul”; din 5 213 membri ai sovietelor sătești – 1 088 erau moldoveni (22 %); din 213 președinți de soviete sătești – 99 erau moldoveni.

În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”. Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare. O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.

Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”. Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție). Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană. În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește - șchioapătă”.

Prezentare punctului de vedere „moldovenist” în contextul apariției RASSM nu este lipsită de importanță, mai ales că aceste teorii vor reapare de curând și în Basarabia după anexarea ei în anul 1940, dar ele vor fi constant vehiculate de arhitecții lui Homo Moldovanus Sovietic până în anul 1991 și după aceasta.

Dezbaterile privind limba și identitatea moldovenilor din stânga Nistrului au apărut inițial chiar în sânul Comisiei organizatorice a RASSM, Gr. Starîi, adeptul liniei de „românizare” fiind contrat de A. Grinștein și I. Badeev, care susțineau cursul spre „moldovenizare”. În raportul prezentat pe 22 august 1924 în cadrul Comisiei, I. Badeev prezintă una din primele versiuni ale teoriei „moldovenismului primitiv”, care ulterior va căpăta aderență printre liderii comuniști ucraineni și sovietici. Acesta susținea în pledoaria sa că „Moldovenii, cu excepția unui grupuleț de politicaștri cumpărați de români, nu se consideră români și nu manifestă dragoste față de patria română. Moldoveanul se consideră moldovean și numai atât”. Badeev se arăta nedumerit de ce „cuvintele franceze românizate de intelectualitatea română trebuie impuse cu orice preț maselor populare moldovenești care au moldovenizat aceleași cuvinte, preluând rădăcinile rusești”. El era împotriva latinizării, pe motiv că „limba moldovenească folosește alfabetul rusesc de 500-600 de ani”, iar românizarea limbii moldoveniști putea fi acceptată doar atunci când „vom adopta punctul de vedere potrivit căruia moldovenii nu există ca naționalitate aparte”.

La rândul său, A. Grinștein se solidariza cu Badeev împotriva lui Starîi, și invoca argumentul că „întrucât moldovenii vorbesc o limbă aparte și au particularitățile lor de trai este absolut firesc că aceste stări sufletești și-au găsit expresie în cerințele privind delimitarea lor în cadrul unei republici autonome”.

Observând impasul în problema identității RASSM dintre linia „românistă” a emigranților comuniști români, susținuți de Gr. Starîi pe de o parte și linia „moldovenistă” promovată de Grinștein și Badeev, F. Korniușin, secretarul comitetului Gubernial Odessa, adresa la 22 august o scrisoare către Gr. Petrovski, secretarul CC al PCU, în care constata mai multe dificultăți în organizarea noi republici: panglica îngustă de teritoriu pe care se întinde populația moldovenească de-a lungul Nistrului; intersectarea acestei linii cu localitățile ruse, ucrainene, bulgare și germane; prezența orașelor Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari cu o populație mic-burgheză predominant evreiască; populația amestecată, în care o jumătate de populație este rusă, iar alta moldovenească, fapt ce determină existența a două soviete sătești (se invoca cazul satului Slobozia); izolarea unor sate moldovenești din districtul Balta pe panglica de-a lungul Nistrului de către satele germane, ucrainești și rusești: lipsa unei industrii anume și a unor organisme independente economice; numărul moldovenilor se micșorează din cauza împrăștierii și încadrării unor sate aparte în masa generală a satelor guberniale; lipsa aproape cu desăvârșire a forțelor culturale moldovenești; pătura subțire a comuniștilor moldoveni și slaba cunoaștere a limbii în care vorbește populația moldovenească. Prin urmare, se observă pe de o parte că decizia privind crearea noii republici era în contradicție cu realitățile din teren, iar raționamentele propagandistice și interesele imperiale au prevalat asupra situației din teritoriu, unde încropirea unei identități statale s-a dovedit o adevărată provocare pentru comuniștii ucraineni.

Pentru a pune capăt polemicilor din jurul problemei limbii și identității viitoarei republici, la 19 septembrie 1924 Biroul Politic al PCU adopta o hotărâre în care decidea tranșant că „la promovarea politicii naționale în RSSM să se ia cursul spre dezvoltarea limbii populare moldovenești în baza alfabetului rusesc (chirilic)”. Această decizie a puterii comuniste de la Harkov va fi contestată de Grupul de Inițiativă de la Moldova, reprezentat de emigranții români cominterniști, fapt ce a născut o dispută aprigă din conducerea de vârf a Partidului Comunist din România și a celui din Ucraina Sovietică.

Arbitrul suprem în această dispută a fost Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste, care convoca două ședințe ale „Comisiei Basarabene” la 3 aprilie 1925, unde urmau să se discute mai multe chestiuni legate de viitorul RASSM, Basarabiei și României. Dezbaterile din aceste ședințe au scos la iveală două puncte diametral opuse. Emigrația română, reprezentată de Al. Bădulescu, dar având ca ideolog principal pe Dic Dicescu, refuza recunoașterea existenței limbii și a poporului moldovenesc, pledând pentru românizarea RASSM, încadrarea Basarabiei în lupta comunistă din România și folosirea RASSM pentru acest scop. Pe de altă parte, liderii comuniști ucraineni considerau că în Basarabia există două popoare și două limbi – moldovenească și română, că moldovenii nu doresc să fie parte a României, prin urmare pleda pentru „moldovenizarea” RASSM, ruperea Basarabiei de la România și alipirea ei la republica moldovenească.

Deși sugerau ideea diferenței dintre moldoveni și români și pledau pentru „dreptul Basarabiei la autodeterminare până la secesiune”, comuniștii ucraineni erau în același timp susținătorii unei idei pan-ucrainene, de unitate a tuturor ucrainenilor din statele vecine RSS Ucrainene. Astfel, în rezoluția Congresului al V-lea Mondial al Internaționalei Comuniste „Problemele naționale ale Europei Centrale și ale Balcanilor” stipula la capitolul „Chestiunea ucraineană” necesitatea „proclamării de către partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia și România a lozincii unirii regiunilor ucrainene, rupte în bucăți de către imperialism, în cadrul unei republici sovietice muncitorești-țărănești”. Pe de altă parte, Congresul aproba „afișarea de către partidul comunist din România a lozincii separării de stat a Transilvaniei și Dobrogei din cadrul României într-o regiune independentă”.

Rolul principal în susținerea tezei „moldoveniste” l-a jucat N. Skrîpnik, Comisarul ucrainean pentru educație, care a propus tranșant drept primă chestiune pentru ordinea de zi a Comisiei problema „moldovenizării” sau „românizării” muncii de partid în Basarabia și implicit în RASSM. Premisa de la care pornea Skrîpnik era că „țăranii moldoveni își consideră limba ca ceva aparte (de română)...trebuie să luăm limba care este și să facem propagandă în această limbă”. Oficialul ucrainean considera că „poporul moldovenesc atât din Basarabia, cât și din România se consideră un popor aparte , cu o limbă aparte și care duce o luptă energică împotriva oligarhiei române”. În cea de-a doua sesiune, Skrîpnik sugera comuniștilor români următoarele lozinci de acțiune: să susțină prin toate mijloacele mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte, care are o limbă aparte; dezlipirea Basarabiei de la România; Basarabia sovietică; Republică Sovietică Moldovenească unică. În același context, „în raport cu România, Bucovina trebuie tratată la fel ca Basarabia”, conchidea oficialul de la Harkov.

I. Badeev, Secretarul Regional de Partid din RASSM, a susținut punctul de vedere privind „moldovenizarea”, sugerând că „în ciuda a opt ani de ocupație a României și Basarabiei, cultura basarabeană, economia și altele rămân în afara influenței economiei și culturii române. Țărănimea basarabeană și lucrătorii sunt tipul de populație care este și în RASSM. Aproximativ 47 % sunt moldoveni, o mare parte ucraineni. În RASSM populația până în prezent nu înțelege limba română. Națiunea română s-a constituit atunci când Basarabia trăia sub puterea țarului rus”. Pentru a deveni și mai explicit în chestiunea limbii ca ingredient de modelare a moldovenilor sovietici, Badeev consideră că „limba este un instrument de luptă, un focar unde se concentrează idealurile unei clase sau alteia. În lupta pentru emancipare chiar și un dialect capătă o importanță uriașă”.

Punctul de vedere al comuniștilor români a fost prezentat de A. Bădulescu și E. Arbore-Rally. Ultima, într-un discurs care ar fi putut cu ușurință intra în orice manual de istorie a românilor, considera că poporul moldovenesc prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitatea distinctă. „A existat poporul moldovenesc în teritoriul actual al României...a existat și limba moldovenească care a avut literatura sa cu alfabetul slavei vechi. Din acest alfabet ulterior s-a dezvoltat limba literară română. Limba română se deosebește puțin de limba moldovenească. Chestiunea de substanță nu rezidă în limbă. Nu putem spune că exploatarea Basarabiei înseamnă exploatarea moldovenilor ca națiune. Noi recunoaștem mișcarea din Basarabia pentru alipirea la RASSM și pentru eliberarea de sub jugul imperialismului român ca o mișcare națională a Basarabiei, în ansamblu, și nu ca o mișcare națională a poporului moldovenesc”.

În luarea sa de cuvânt, Gheorghi Dmitrov, unul din principalii lideri ai Kominternului va susține ideea „moldovenizării” în Basarabia și RASSM, considerând că „în privința Moldovei, există națiunea moldovenească, aceasta nu este o chestiune de geografie, nici academică, aceasta este o chestiune politică, o chestiune a luptei de clasă. Națiunea moldovenească există și moldovenii au dreptul la autodeterminare națională, la unitate națională, la republica lor independentă”. În încheierea dezbaterilor, Comisia a cerut Partidului Comunist din România acceptarea rezoluției prin care să susțină „mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte cu o limbă aparte”, la care reprezentantul emigrației române Al. Bădulescu a replicat că „națiunea moldovenească nu există, nu există nici mișcarea național-revoluționară și noi nu putem susține ceea ce nu există”.