Sincopele operei de construire a RASSM în varianta „moldovenismului primitiv” au determinat autoritățile sovietice să se distanțeze de intenția de „moldovenizare” și să adopte politica de „latinizare” și revenirea la „românism”. Primele semnale au venit la începutul anilor 1930 prin atacurile asupra „moldoveniștilor”, observată după condamnarea publică a Comitetului Științific Moldovenesc și debarcarea lui P. Chior, care va fi înlocuit cu Ivan Ocinschi. Campania orchestrată de acesta împotriva lui Madan, Chior, Malai și alții a dus la stigmatizarea de „madanist” și „madanizare”, asociate cu totala artificialitate în politica culturală.

Lovitura de grație „moldoveniștilor” a aplicat-o decizia lui Stalin de trecere la alfabetul latin în construcția RASSM (operată și la nivel unional în mai multe republici), confirmată prin hotărârea Comitetului Regional Moldovenesc din 2 februarie 1932, văzută ca o posibilitate de a folosi această republică în interesele propagandistice și anexioniste împotriva Basarabiei și României.

Prin această schimbare, centrul de greutate al „moldovenismului” se deplasa în dreapta Nistrului, până la Carpați, iar mai mulți intelectuali și emigranți români comuniști din URSS au fost invitați să participe la „românizarea” RASSM. Prin decizia de „latinizare” consemnau liderii moldoveni locali „se păstrează legătura dintre limba moldovenilor din RASSM și aceea a moldovenilor de dincolo de Nistru și aceasta mărește influența Moldovei Sovietice Socialiste asupra celeilalte părți”.

Într-un mod absolut paradoxal, la fel cum doar câțiva ani în urma oficialii de la Harkov și Moscova criticau liderii din republică pentru insuccesele înregistrate în realizarea „moldovenizării”, acum conducerea moldovenească era apostrofată pentru „insuficiența cu care ducea la îndeplinire latinizarea alfabetului și românizarea limbii”. Ca și ulterior în cazul Basarabiei, mai multe lucrări din panteonul literaturii românești, printre care cele ale lui Eminescu, Alecsandri sau Creangă vor apărea în noile manuale școlare din RASSM pentru a da credibilitate noii linii de „latinizare”.

Opera de „românizare” a republicii a fost curmată prin hotărârea Biroului Comitetului Regional al RASSM din 27 februarie 1938, confirmată la 19 mai 1938 de Conferința a XI- regională de partid, care restabilea folosirea alfabetului chirilic, denunța tentativele de latinizare și declanșa o „vânătoare de vrăjitoare” împotriva tuturor celor identificați cu tendința de „românizare”, considerați drept „dușmani ai poporului”.

O mostră a spiritului acestei inversări este articolul lui I. Ceban, unul din promotorii „moldovenismului transnistrean” până în anii 1980, unde se arăta că: „Dușmanii norodului propovăduie că nu-i așa norod – moldoveni, că moldovenii aiștea sunt rumâni, că moldovenii n-au limba lor, că limba moldovenească este numai un jargon al linghii române. O clevetire jalnică și zadarnică. Glorioasele organe ale NKVD au descoperit aiastă bandă de trădători și șpioni care a vrut să restabilească în țara noastră capitalismu”.

Preludiul acestui revers a fost declanșarea la 17 august 1937 a „operațiunii române”, una dintre cele zece „operațiuni naționale” organizate în URSS (poloneză, germană, letonă, lituaniană, finlandeză, grecească, turcă, japoneză și iraniană). Printre cei arestați inițial vor fi liderii RASSM asociați cu Gr. Starîi, fost președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM, considerat „agent al Siguranței române din 1918”, învinuiți că ar fi făcut parte dintr-o „organizație naționalistă” ce făcea spionaj în favoarea României. În perioada 1 ianuarie – 1 august 1938 au fost reținute 3 374 persoane, dintre care etnici români proveniți de pe ambele maluri ale râului Nistru erau 1 309 persoane, ucraineni - 1 194, ruși – 444, evrei – 330, germani – 318, etc. În total în perioada 1 octombrie – 1 august au fost arestați pentru „spionaj în favoarea României” 6 188 persoane din toată RSS Ucraineană, dintre care 1 501 erau români/moldoveni. Circa 150 dintre aceștia vor fi executați de „troika” NKVD în baza unor sentințe sumare.

În concluzie putem spune că în evoluția proiectului „moldovenist” în RASSM putem distinge trei perioade:

1. 1. 1926-1931: perioada „inventării” şi „construcției” unei „limbi moldovenești” în baza grafiei chirilice, care avea drept scop principal cultivarea unei identități moldoveneștii distincte de cea română şi promovarea preferențială a moldovenilor în funcțiile de conducere.
   2. 1932-1938: perioada latinizării limbii „moldoveneștii”, prin decizia din 2 februarie 1932 privind trecerea la grafia latină, ceea ce a dus la un recul al procesului de „moldovenizare” şi la o diminuare a numărului de moldoveni în instituțiile de partid şi de stat. Dar în același timp atestăm un proces de „românizare” a „limbii moldoveneștii” prin cooptarea multor elemente românești din Komintern.
   3. 1938-1940: perioada trecerii „limbii moldoveneștii” de la grafia latină la cea rusă (decizia a fost adoptată la 27 februarie 1938). Este o etapă a politicii de represiuni, declanșate în iunie 1937, îndreptate împotriva „dușmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”, care activau în organele de partid şi de stat, în redacții, edituri, posturi de radio, etc..

Politicile lingvistice şi culturale promovate în RASSM ne arată o mare incoerență din partea autorităților sovietice, ele nu urmăreau o logică sau un obiectiv propriu, ci variau în funcție de evoluția politicii interne şi externe la nivel central şi de raportul de forțe între grupurile de interese concurente la nivel unional, regional şi local. Din acest considerent putem conchide că în ciuda hotărârilor organelor de partid şi de stat în RASSM „moldovenizarea” a fost un proiect eșuat, dar util pentru a fi transferat ulterior asupra Basarabiei după crearea RSSM în anul 1940.

Teroarea și represiunile sovietice în Transnistria

Represiunile regimului sovietic au fost o constantă în RASSM, țintele acestei terori variind în funcție de politicile statului sovietic la nivel unional și republican. Putem identifica câteva etape şi trăsături în sistematizarea acestora:

1. Primul val al terorii poate fi atestat în contextul revoluţiei ruse şi a războiului civil. Cel mai elocvent este cazul revoltei din satul Parcani (19 noiembrie 1921), care s-a soldat cu condamnarea la moarte a 48 de oameni şi deportarea altor 120;
2. Foametea din anul 1921, care a cuprins regiuni extinse ale Rusiei şi Ucrainei, implicit Transnistria. Numai în regiunea Tiraspol au avut de suferit peste 60 de mii de ţărani;
3. Perioada „colectivizării” (1929-1932), care urma să ducă la instituirea totală a gospodăriilor colective de producţie (kolhozuri). Campania de teroare, confiscarea produselor şi a proprietăţilor a cuprins zeci de mii de ţărani, care au fost impuşi să intre în kolhozuri, judecaţi, au fost deportaţi sau chiar executaţi sumar;
4. Foametea din anii 1932-1933, care a condamnat la moarte milioane de oameni în Ucraina (Holodomor) şi a zeci de mii de oameni în RASSM. În timpul foametei, mii de locuitori au încercat să fugă peste Nistru, în România, în ciuda primejdiei de a fi împușcați de grăniceri. Pe 23 februarie 1932, numai din satul Olănești au fost împușcați 40 de fugari;
5. Represiunile politice staliniste din anii 1936-1938 îndreptate împotriva „duşmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”. Victime ale represiunilor au devenit scriitorii F. Malai, D. Milev, N. Cabac, I. Corcinschi, omul de ştiinţă P. Chioru, etc. Teroarea a atins punctul culminant în anii 1937-1938, având ca ţintă conducerea RASSM – E. Voronovici, Gr. Starîi, D. Moroz, D. Sculiski, etc.;
6. „Operațiunea Română”: declanșarea la 17 august 1937 a „operațiunii române”, una dintre cele zece „operațiuni naționale” organizate în URSS. În perioada 1 ianuarie – 1 august 1938 au fost reținute 3 374 persoane, dintre care 1 309 erau etnici români proveniți de pe ambele maluri ale râului Nistru. În total în perioada 1 octombrie – 1 august au fost arestați pentru „spionaj în favoarea României” 6 188 persoane din toată RSS Ucraineană, dintre care 1 501 erau români/moldoveni. Circa 150 dintre aceștia vor fi executați de „troika” NKVD în baza unor sentințe sumare;
7. Represiunile etnicilor germani: Aceștia au fost condamnaţi să suporte toate consecinţele dramatice pe care le-a cunoscut întreaga populaţie — război civil, cu mii de victime inocente, foametea din perioada aşa-numitei politici a “comunismului de război”, deposedări de aproape toate bunurile în perioada aşa-numitei “deschiaburiri” şi colectivizări a agriculturii. Procesele-verbale ale „Troicăi” speciale de la Tiraspol, care expedia săptămânal, sute de persoane nevinovate în faţa plutoanelor de execuţie, conţin sute de nume de etnici nemţi din această regiune.

Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi expansioniste. Unul din aceste raţionamente era perspectiva globală a Cominternului, care avea nevoie de instrumentariul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei revoluţii mondiale. Chiar dacă cercetările asupra naţionalităţilor sovietice susţin că, în general, principiul „piedmontist” nu a fost o motivaţie majoră pentru politicile sovietice de construcţie a naţiunilor, unii cercetători acceptă ideea că într-un caz excepţional – cel al RASS Moldoveneşti – acest principiu a fost principalul raţionament al edificării unei republici sovietice. Deoarece Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin organizarea şi finanţarea unor acţiunii subversive în această provincie românească, cât şi prin specularea problemei basarabene pe arena internaţională. Formarea în 1924 a RASS Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainene, avea la bază intenţia de a crea „propriul nostru Piedmont”, conform declaraţiei lui V. Zatonsky, membru al Comitetului Central al PC (b) din Ucraina.

În ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou formata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: a. pentru a accentua diferenţele la soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice – capitalist şi comunist, unul românesc, altul sovietic, evident în favoarea celui sovietic; b. pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, o idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; c. în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, pentru a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani. Aceste planuri ale Moscovei vor fi puse în aplicare în contextul declanșării celui de-al doilea război mondial.

Dezbaterile dintre comuniștii ucraineni și cei români asupra problemei limbii și identității în Basarabia și RASSM, au continuat până la Congresul al VI-lea Mondial al Kominternului din 28 iunie - 8 iulie 1928, chiar dacă linia „moldovenistă” învinsese de jure, odată cu adoptarea legilor de „moldovenizare” adoptate în 1926 în RASSM. La acest congres, unde au participat comuniști din 57 de state, Partidul Comunist din România, puternic epurat și reformat, a fost obligat să accepte lozinca fundamentală a „autodeterminării tuturor naționalităților până la despărțire de statul român”, completată cu cerințe plebiscitare specifice Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei și Banatului. În privința Basarabiei, congresul prelua tezele lui Badeev și Skrîpnik privind existența „națiunii moldovenești”, respingând argumentele anterioare ale emigrației române. Ideea centrală a rezoluției era că „moldovenii se identifică drept o națiune distinctă și că această națiune lupta împreună cu celelalte naționalități ale Basarabiei împotriva burgheziei române, pentru unirea cu RASSM ”. Prin această decizie, Kominternul tranșa nu doar problema identitară a RASSM, care devenea poligonul de implementare a „moldovenismului sovietic”, dar și proiecta această diferență lingvistică și națională asupra Basarabiei.

Beneficiind de suportul oficialilor ucraineni şi a celor de la Moscova, dar și de acordul Kominternului, susținătorii „moldovenismului” au avut câștig de cauză, fapt ce a permis realizarea proiectului de creare a „poporului moldovenesc” și a „limbii moldovenești”, care erau considerate distincte de români și de limba română. În iunie 1926, Comitetul Executiv Central şi Consiliul Comisarilor Poporului din RASSM au adoptat „Legea privind moldovenizarea”, care prevedea: asigurarea egalității depline între „limba moldovenească” şi limbile celorlalte naționalități din RASSM (ucraineană şi rusă); utilizarea „limbii moldovenești” în toate instituțiile şi organizațiile de stat; pregătirea şi promovarea cadrelor din rândul moldovenilor în organele de partid şi de stat.

Constituția RASS Moldovenești din 1925 prevedea ca limbi oficiale moldoveneasca, ucraineana și rusa. Deși autoritățile sovietice au efectuat campania de „moldovenizare”, propunând (dar nepunând în practică) sancțiuni pentru activiștii de partid care nu vorbeau moldovenește sau stimulente financiare pentru cei care cunoșteau limba, în întreaga perioadă de existență a RASS Moldovenești adevărata limbă oficială a fost rusa.

„Limba moldovenească” a fost cheia de boltă în „inventarea” moldovenilor sovietici, iar sarcina elaborării sale în RASSM a fost pusă în seama Comitetului Științific Moldovenesc (CȘM), creat în decembrie 1926, care s-a dorit a fi un fel de organ de stat al cercetării științifice. Figurile-cheie în acest Comitet erau Pavel Chior, Comisar pentru educație, Leonid Madan, șeful secției lingvistice din Comitet și lingvistul I. Malai, dar o contribuție importantă la elaborarea noii limbi l-a avut și Gavril Buciușcanu, fost deputat în Sfatul Țării, devenit între 1924-1928 Comisar pentru educație în RASSM. Preocupările acestora pentru edificarea noii limbi erau conforme unor experiențe similare din alte părți ale URSS, care, după cum am văzut anterior în reflecțiile asupra „imperiului acțiunii afirmative”, era angrenată într-un proces amplu de „inventare” a națiunilor și a limbilor. Procedeul standard în realizarea unui astfel de proiect etnolingvistic era identificarea unui dialect sau grai, formalizarea sa, preluarea unor rădăcini din limba rusă, se construiau noi cuvinte, iar într-un final acest produs era ridicat la rangul de limbă literară, de obicei în grafia chirilică. După cum arătau Skrîpnik și Badeev, graiul țăranilor moldoveni din stânga Nistrului este un „aluat” suficient din care putea fi pregătită noua limbă, iar constructorii naționali din RASSM au pornit tocmai de la această premisă în edificarea noului proiect lingvistic. „Cuvântelnicul academicesc al limbii moldovenești”, redactat la 1930, cuprinde un șir de cuvinte inventate ad-hoc pentru justificarea „limbii moldovenești”: oxigenul era numit „aeronăscător”, aeroplanul se numea „sângurzburător”, barometrul era „aeromăsurător”, ghilimelele erau numite „lăbiuțî”, în vreme ce sufrageria era numită „mâncătorie”.

O altă mostră a „neologismelor” moldovenești extrase din ziarul „Plugarul Roș” al anului 1929 este reprezentativă pentru felul în care procedau „constructorii naționali” din RASSM: 1. Autoadministrare (rom) – Samoupravlenie (rus) – Sîngurcîrmuiri (mold); 2. Contemporan (rom) – Sovremennîi (rus) – Amuvremnic (mold); 3. Monoton (rom) – Odnoobraznîi (rus) – Unofelnic (mold); 4. Dicționar (rom) – Slovari (rus) – Slovari (mold); 5 Unitate de idei (rom) – Edinomîslie (rus) – Unogîndiri (mold); 6. Cravată (rom) – Gasltuk (rus) – Galstuh (mold).

Limbajul de lemn în varianta transnistreană apare cel mai bine reflectat la Petru Chior, Comisar al poporului pentru învățământ în RASS Moldovenească, care în broșura „Despre ortografia moldovenească” din 1929 scria: „De-amu v-o două luni di zâli, dicînd «Plugaru Roșu» își lunjește discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirera sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî”.

Un al „moldovenist” înfocat, Leonid Madan, constata că între români și moldoveni existau chiar mari deosebiri antropometrice, primii având capete rotunde, predominând tipul brun, iar cei din urmă fiind cu o structură craniană alungită, în mare parte șateni.

Transformarea țăranilor moldoveni inerți în Homo Moldovanus Sovietici nu a fost operă deloc ușoară pentru autoritățile locale, regionale și unionale sovietice, mai ales în condițiile în care moldovenii reprezentau o minoritate etnică în propria lor republică. În memoriul „Cu privire la moldovenizare și asigurarea drepturilor minorităților naționale” al Comitetului Regional Moldovenesc al PCU, adresat Comisiei pentru ucrainizare de pe lângă Biroul Politic al PCU la 15 iunie 1927 se prezenta un bilanț al activității în RASSM, în care vorbind despre „moldovenizare” se invocau principalele dificultăți ale „construcției naționale”: 1. Compoziția națională a RASSM, unde 34, 2 % erau moldoveni, 50, 4% erau ucraineni, 5, 7 % - ruși, 4, 8 % - evrei, 4, 9 % - alții (nemți, bulgari, polonezi, cehi); 2. Orașul ruso-evreiesc, în orașe nu sunt moldoveni; 3. Caracterul național pestriț al satelor, sate pur moldovenești erau puține, majoritatea sunt amestecate, moldo-ucrainene, moldo-ruse, moldo-evreiești. Prin urmare, organizația de partid din RASS era prinsă între necesitatea de moldovenizare, dar să respecte în același timp drepturile altor naționalități, iar toate acestea în condițiile în care trebuia „să ducă la bun sfârșit ucrainizare”, începută de PCU în toată republica.

O altă problemă în edificarea moldovenilor sovietici era activul moldovenesc de partid și fără de partid. Memoriul arăta că la 1 octombrie 1924 în republică existau 9 membri de partid și membri supleanți moldoveni și cunoscători al „limbii moldovenești”. Către 1 decembrie 1924 numărul acestora a crescut la 42, iar la 1 decembrie 1927 erau raportați 245 moldoveni și 10 români. Procentual, în anul 1924 moldovenii reprezentau 6, 9% din activul de partid din republică, iar în 1927 deja 21, 2 %, ceea ce „aproape corespunde procentului populației moldovenești – 34 %”, se constata în raport.

Documentul relevă întreaga absurditate a încercărilor de construcție a moldovenilor sovietici întreprinsă de autoritățile comuniste: din 249 de lucrători în Comitetele Executive Raionale, doar 97 erau moldoveni; din cei 11 președinți ai raioanelor – 9 erau moldoveni, dar „limba moldovenească o cunoaște doar unul”; din 5 213 membri ai sovietelor sătești – 1 088 erau moldoveni (22 %); din 213 președinți de soviete sătești – 99 erau moldoveni.

În anii 1923-1924 în regiunile destinate a fi parte a RASSM existau 11 școli moldovenești, dar ca urmare a politicii de „moldovenizare” , în 1925-1927 numărul acestora a ajuns la 69, iar în anul 1926-1927 la 99. Potrivit oficialilor din republică opera de „moldovenizare” era îngreunată de „divergențele în chestiunea limbii și liniei moldovenizării”. Chiar dacă dezbaterile asupra identității păreau a fi înclinate definitiv spre „moldovenizare”, raportul constată că în interiorul republicii nu exista consens din acest punct de vedere, „o parte a tovarășilor, în frunte cu Președintele Consiliului Comisarilor Poporului, Gr. Starîi, vor să se ia ca bază limba română și, prin urmare, moldovenizarea să se orienteze după românizare. O altă parte spune că nu se poate urma un asemenea curs, ținând cont de condițiile istorice în care s-au dezvoltat moldovenii. Moldovenii au creat o limbă a lor aparte care a suportat influența limbilor slave, deosebită de cea română, pe care naționalitatea moldovenească n-o înțelege”.

Cuprinsă între aceste dispute între „moldovenizare” și „românizare”, limba moldovenilor sovietici, oricum s-ar fi numit, cu greu își făcea loc în instituțiile și organizațiile RASSM. În memoriu se constată că există „puține realizări în trecerea la limba moldovenească a claselor pentru învățători și structurile economice”. Trecerea secretariatelor la limba „moldovenească” era împiedicată de lipsa terminologiei corespunzătoare, pe de o parte, iar pe de alta, de necesitatea de a avea lucrători tehnici care să cunoască și limba ucraineană. Doar unele judecătorii pledau în „limba moldovenească, ceea ce s-a reușit cu multă dificultate”, iar parțial s-a trecut la limba „moldovenească” în doar două comisariate (de Educație și Justiție). Memoriul conchidea că „trecerea către 1 ianuarie 1928 a aparatului sovietic la limba moldovenească de lucru”, așa cum ceruse BP al PCU, nu se va putea realiza. Pe de altă parte, se arată că „ucrainizarea în RASSM aproape că nu rămâne în urmă de ritmul general al ucrainizării în Ucraina”. Exista un singur raion „pur” ucrainesc (Balta) și acolo toată activitatea se desfășura în limba ucraineană. În raioanele mixte moldo-ucrainene „munca în limba ucraineană e satisfăcătoare, iar în moldovenește - șchioapătă”.