Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat la Moscova un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri. Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent. Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea: „În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.

Acest fapt a devenit posibil ca rezultat al prăbușirii sistemului internațional constituit după Primul Război Mondial la Conferința de Pace de la Paris și care garanta securitatea colectivă europeană atât timp cât Franța și Marea Britanie urmau să joace rolul principal în protejarea sa. Odată cu ascensiunea Germaniei naziste are loc bascularea acestui sistem, iar pactul Hitler-Stalin, prin care cele două puteri totalitare practic împărțeau sferele de influență în Europa de Est, va deschide calea celui de-al Doilea Război Mondial. Rând pe rând, Polonia, Finlanda, statele Europei Occidentale, apoi Țările Baltice vor deveni parte a unui sau altui stat totalitar, pentru ca în vara-toamna anului 1940 să vină rândul României să piardă Basarabia, Nordul Transilvaniei și Cadrilaterul în favoarea URSS, Ungariei și Bulgariei.

Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”.

Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme” și „în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică”.

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile. Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940, în care 6 voturi au fost pentru respingerea ultimatumului, 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului și o abținere.

Evacuarea Basarabiei și ocupația sovietică

În 28 iunie 1940, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

La operațiunea de „eliberare” a Basarabiei a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odessa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unități auxiliare. Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia de „eliberare și reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Din mai multe motive, o anumită parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv, în timp ce peste 200 000 de basarabeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a ține sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o minoritate din comunitatea evreiască din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacați de grupuri pro-sovietice în zilele evacuării, care după trecerea Prutului s-au dedat la acțiuni violente împotriva unor evrei nevinovați. În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia și Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri și lagăre de concentrare în Transnistria, unde majoritatea acestora au fost exterminați.

În lucrarea Fascismul în Ungaria și România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera susține că: „În haosul generat de retragerea română grăbită și neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populația evreiască și ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităților române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a țării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoștință curând cu NKVD-ul și alte binecuvântări ale puterii sovietice”.

În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluționar provizoriu din Basarabia, al cărui președinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. Comitetul s-a adresat populației cu un apel la calm și a cerut respectarea ordinii publice. În dimineața zilei pretutindeni au început să fie create comisii temporare de lucru, echipe și unitățile de miliție populare. Dimineața devreme ele au preluat controlul asupra societății și alte obiective importante, acțiunea fiind facilitate de retragerea grăbită a armatei și administrației românești și avansarea rapidă a trupelor sovietice.

În ziua de 28 iunie 1940 urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare și o parade militară. Primul care a luat cuvântul a fost mareșalul Uniunii Sovietice, D. Timoşenko, originar din Basarabia, iar șeful paradei militare a fost G. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roșii, care a condus operațiunea de ocupare a Basarabiei.

Sosirea lui Racovski la Odesa și arestarea „contrarevoluționarilor” români

Odată cu sosirea la Odesa a lui Cristian Racovski – dar și a altor lideri români radicali, precum Mihail Gheorghiu Bujor și Alexandru Nicolau –, la 25 ianuarie/7 februarie 1918, situația a luat o turnură defavorabilă intereselor românești în oraș. Toți cei legați într-un fel sau altul de guvernul de la Iași sau care nu erau în mod explicit de partea bolșevicilor au fost vizați de aceștia. Din ordinul lui Racovski au fost reținuți oficialii români, civili și militari.

Racovski deținea funcția de președinte al Colegiului Autonom Superior Ruso-Român pentru Problemele Românești și Basarabene. Colegiul îi avea ca membri pe Mihail Gheorghiu Bujor, Aleksandr Konstantinovici Voronski, Viliam Bernardovici Spiro, Mihail Mihailovici Brașevan, Fedor Ivanovici Kulea/Kühl (Poleanski), numiți de către guvernul Lenin. Alături de aceștia, în Colegiu au mai intrat Vladimir Iudovski – președintele Rumcerodului, Serebreniakov – reprezentant al statului-major revoluționar, Ruser – reprezentantul Sovietului local, Kondrenko – reprezentantul Flotei Mării Negre, Starostin – din partea Uniunii metalurgiștilor, Mazur-Revici – reprezentantul muncitorilor de la căile ferate, Hmelnițki – reprezentantul Partidului Bolșevic, Rit – din partea anarhiștilor, Alexandru Nicolau – din partea Consiliului Militar Revoluționar Român. Colegiul Autonom a preluat conducerea acțiunilor împotriva României.

Pe lângă condițiile puse de Rumcerod în vederea aplanării conflictului dintre Rusia și România, pe care comisia mixtă trebuia să le aibă în vedere în discuțiile cu guvernul român, Racovski avea să mai vină cu una. Și anume, statului român i se cerea să acorde o amnistie cetățenilor săi care dezertaseră și își găsiseră refugiul pe teritoriul rus, așadar implicit celor intrați în structurile politice radicale sau în batalioanele revoluționare române de la Odesa.

Întrucât arestările în rândurile românilor nebolșevici se extinseseră, oamenii ajungând că fie percheziționați și pe străzi sau în cafenele și restaurante, mulți dintre cei care se simțeau vizați s-au ascuns. Unii își schimbau frecvent locuințele, fiind găzduiți la cunoscuți, dar și într-un sanatoriu din zonă. Cei care erau nevoiți să iasă în public au început să se îmbrace cu haine menite să nu atragă atenția.

Potrivit datelor provenite din diverse surse – rapoarte, telegrame, memorii, presă –, încă din noaptea de 27 spre 28 ianuarie/9 spre 10 februarie 1918 au fost arestați parlamentari, generali, ofițeri, soldați, funcționari, chiar civili fără niciun fel de responsabilități guvernamentale, despre care însă se știa că dispuneau de resurse materiale importante. Peste 100 de români au fost reținuți și depuși într-o închisoare aflată în afara orașului sau în cele improvizate pe unele nave din port. Parlamentarii, ofițerii și funcționarii români depuși pe vasele „Almaz” și „Sinope” au avut parte de condiții mizerabile, primind mâncare proastă și rar. În cele din urmă, arestații au fost duși pe nava „Alexis”, unde se găseau alți străini reținuți pentru motive politice, dar și unii proveniți din batalionele revoluționare române. Conform unor informații, unii dintre ofițerii români ar fi fost umiliți și bătuți.

Mai mulți români, între care toți șefii de servicii, au fost anchetați de serviciul de contraspionaj bolșevic, pe baza unor documente din corespondența confiscată în momentul arestării. În cele din urmă, tuturor le-a fost retrasă această învinuire.

Alți români au fost ridicați dintr-un sanatoriu („Evangheliscaya”). Unii erau internați acolo pentru probleme medicale reale, alții apelaseră la această soluție pentru a evita arestarea cu tot ceea ce implica ea. Între cei arestați acolo s-au numărat: C. Cociaș – vicepreședintele Senatului României, senatorul Stavri Brătianu, deputații Bucur Spirescu, Grigore Procopiu și Gigi Petcu, George Georgescu – fost prefect al județului Constanța, generalul Grigore Crăiniceanu – fost ministru de Război, coloneii Bretulescu și Popescu etc. Cei ridicați de la sanatoriu au fost transportați și închiși pe vasul „Împăratul Traian”.

Tot pe „Împăratul Traian” aveau să fie aduși și cei care până atunci fuseseră în alte locuri: deputații Nestor Cincu, Zamfir Filotti, I. Stănculeanu, senatorii Eremia Pană, Beleti Boceanu și Ionaș Grădișteanu, generalii Romulus Vivescu și Dimitrie Dragotescu, comandorii de marină Vasile Pantazzi și M. Mihăilescu, locotenent-colonelul medic veterinar Niculescu, maiorul aviator Ștefan Protopopescu, căpitanul de artilerie Gh. Ionescu, Al. Periețeanu – comisar de poliție în București, gazetarul Emil Nicolau, E. Nițescu – funcționar superior la CFR, alți ofițeri, subofițeri de jandarmi și civili. Tuturor celor închiși pe vas li s-au ridicat și ultimii bani pe care îi ai aveau asupra lor.

Condițiile în care erau ținuți ostaticii în închisoarea improvizată pe nava „Împăratul Traian” erau complet nepotrivite. Peste 80 de persoane erau înghesuite într-un compartiment în care în mod normal nu ar fi putut sta mai mult de 10 oameni. Acest spațiu servea ca dormitor, sală de mese și salon. Nu existau paturi propriu-zise, ci doar câteva scânduri descoperite, fără așternuturi sau pături. Prizonierii erau puși să îndeplinească diferite corvezi menite a-i umili.

Revoluția are nevoie de banii burjuilor

Atât bolșevicii ruși, cât și radicalii români din Odesa au introdus un adevărat sistem de extorcare a celor bogați sau care făceau parte din clasele superioare. Pretextul inițial a fost căutarea armelor la cei considerați suspecți. S-a ajuns însă repede la vizitarea periodică a celor înstăriți, care la început plăteau pentru a fi lăsați în pace, apoi locuințele lor erau atent percheziționate pentru identificarea banilor și diferitelor valori. Întrucât furtul de la burjui (forma rusă pentru desemnarea burghezilor) devenise o practică larg răspândită între bolșevici, românii vizați au căutat soluții pentru a-și ascunde banii.

La sfârșitul lunii februarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului din Odesa a dat dispoziții ca aurul și banii „ruși” să fie rechiziționați, în vreme ce bancnotele aveau să fie depuse într-un cont curent. Clasele bogate din Odesa au fost impuse, colectiv, inițial la plata a 10 milioane de ruble, apoi suma a fost ridicată la 40 de milioane. Revoluția avea nevoie de bani, iar aceștia erau luați de la cei care îi dețineau. Practicile aveau să fie preluate și de oamenii lui Racovski, de această dată fiind îndreptate împotriva refugiaților români. Ceea ce se întâmpla la Odesa în ianuarie-martie 1918 avea să fie caracterizat de un memorialist drept „brigandaj anarhic” (Grigore Procopiu). Ulterior s-au dat dispoziții ca nimeni să nu mai poată deține sume de bani mai mari de 2.000 de ruble.

Au fost luați inclusiv banii aflați la Comisia de Aprovizionare românească, peste trei milioane de lei. Această operațiune nu a avut loc numai la Odesa, ci peste tot unde erau bunuri românești. Pagubele provocate statului român – prin preluarea depozitelor de armament, muniții, echipament, produse sanitare, alimente, a aviației, autoturismelor, mijloacelor de transport, etc. – au fost enorme. Un oficial român estima că, în ansamblul Rusiei, pierderile de materiale destinate României se ridicau la câteva sute de milioane de lei.

Tuturor celor arestați li se confiscau banii și bunurile de valoare, și cele aflate asupra lor sau la domiciliile lor temporare, și cele depozitate în bănci. Existau indicii că arestarea celor bogați era o modalitate pentru bolșevici, adoptată apoi și de radicalii români din Odesa, pentru a obține bani într-un mod aparent mai puțin brutal. Cei arestați puteau fi eliberați pe cauțiune. Se plăteau sume care variau între 150.000 și 3.000 de ruble, potrivit unui martor al evenimentelor. Însă bolșevicii erau deschiși spre negocieri, acceptând scăderea considerabilă a cifrelor. Spre exemplu, potrivit unor informații, bancherul Max Bercovici, din București, ar fi trebuit să plătească 500.000 de lei, însă a fost pus în libertate contra a 6.000 de ruble.

Unii angajați ai instituțiilor românești au reușit să plaseze banii guvernamentali pe care îi dețineau la consulatele unor puteri aliate, precum cele ale Italiei, Marii Britanii, Statelor Unite ale Americii, Greciei etc. Prin diferite mijloace, de la amenințări directe la arestări și anchete, Racovski aflase ce sume de bani erau deținute de reprezentanții statului român aflați la Odesa, unde fuseseră ascunse, precum și ce depozite se aflau în bănci. În aceste condiții, din teamă sau naivitate, unii reprezentanți ai structurilor românești de la Odesa, care aparțineau Ministerului de Război, au arătat lui Racovski ce sume aveau și unde erau depozitate. Spre exemplu, colonelul intendent Popescu a spus că o parte din bani fuseseră depuși la consulul Statelor Unitate ale Americii, iar altă parte la consulul Greciei.

Sebastian Grecianu, consulul general al României la Odesa, și Cristian Racovski, președintele Colegiului Autonom Superior Ruso-Român, semnau la 6/19 februarie 1918 un proces verbal privind predarea-primirea unor sume de bani. Era vorba de un depozit de 32.020 de lei, care provenea de la comandantul Protopopescu, directorul Școlii Române de Aviație, și de două cecuri a 25.000 de ruble, la Banca de Stat, aparținând Ministerului Agriculturii din guvernul român. În total, potrivit unor surse, Racovski ar fi reușit să ia de la oficialii români, din toate structurile, aproximativ trei milioane de ruble. Alte informații arată că ar fi fost vorba de 2.000.000 de lei și 600.000 de ruble.

Cristian Racovski știa că că mai mulți cetățeni români aveau casete cu bani sau obiecte de valoare depuse la banca franceză Crédit Lyonnais, agenția din Odesa. El a dispus ca toți cei în cauză să se prezinte la sediul băncii amintite, în ziua de 28 februarie/13 martie 1918, pentru a fi de față la deschiderea și inventarierea casetelor. În următoarele două zile aveau să fie deschise 30 de casete. Pe lângă bijuterii și obiecte de aur și argint, se găsiseră 400.000 de lei; într-o casetă care aparținea unui general erau 85.000 de lei. Banii au fost pur și simplu confiscați de Înaltul Colegiu condus de Racovski, apoi au fost depuși la Banca Națională a orașului Odesa.