1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

După declarația pacifistă a liderului sovietic, Vladimir Lenin, și invitația la negocieri din partea șefului diplomației Gh. Cicerin, în continuarea acestui conciliatorism de circumstanțe, în unul din numerele sale din martie 1920, ziarul „Pravda”, oficiosul partidului bolșevic, scria: „Conducătorii noştri au promis României să nu reclame drepturile asupra Basarabiei. Basarabia a făcut parte din România şi va rămâne la România. Nu putem înţelege, însă, de ce, când Anglia tratează cu noi, România nu şi-a fixat încă poziţia... În caz că guvernul român se va hotărî, fără întârziere vom trimite reprezentanţi în Basarabia pentru a ne întâlni într-un oraş de frontieră”.

Resemnarea Rusiei Sovietice în problema Basarabiei a fost menţionată şi de Vaida-Voevod care, arătând în Parlamentul român fazele tratativelor sovieto-române, a atras atenţia că, în dialogul preliminar, aspectele teritoriale n-au mai figurat, fapt interpretat ca o recunoaştere tacită a situaţiei existente. Pe această bază a acceptat prim-ministrul român să poarte tratative cu sovieticii.

În nota de răspuns a primului ministru român la telegrama lui Gh. Cicerin din 24 februarie 1920 se arăta că unitatea naţională este un fapt împlinit, înfăptuit prin sacrificiul armatei şi întregului popor român, de acea discuţiile asupra acestei probleme sunt inutile. Vaida-Voevod accepta propunerea sovietică pentru tratative, dar urma să consulte Bucureştii în vederea determinării locului şi timpului pentru viitoarele negocieri.

În ziua de 3 martie 1920, când expedia nota de răspuns Moscovei, Vaida-Voevod avea o întrevedere cu D. Lloyd-George, prim-ministru al Marii Britanii, care s-a dovedit a fi decisivă pentru recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România de către Consiliul Suprem al Conferinței de la Paris. După ce a expus stadiul tratativelor cu Rusia Sovietică, prim-ministrul român a accentuat că M. Litvinov a recunoscut în mod autorizat şi oficial Basarabia ca teritoriu românesc, iar nota lui Gh. Cicerin din 24 februarie confirmă indirect, această declaraţie. În asemenea circumstanţe, Vaida-Voevod a cerut facilitarea tratativelor cu guvernul sovietic prin recunoaşterea de către Consiliul Suprem a reunirii Basarabiei cu România. Precaut, prim-ministrul român a solicitat, în acelaşi timp, Consiliului Suprem sprijin militar în eventualitatea unui atac sovietic.

În urma acestei întrevederi, în seara zilei de 3 martie 1920, Consiliul Suprem remitea guvernului român „Hotărârea Consiliului Suprem asupra Basarabiei’’, prin care se arăta că nu exista nici un motiv pentru a întârzia reglementarea chestiunii Basarabiei. Conținutul notei introductive și a hotărârii cu privire la Basarabia merită o analiză specială, deoarece prin această decizie, de facto, Basarabia era recunoscută de Conferința de Pace drept teritoriu românesc.

Se preciza că amânarea deciziei din partea Consiliului Suprem asupra acestei probleme s-a datorat lipsei de executare din partea guvernului român a evacuării Ungariei. Luând, însă, în considerație că evacuarea trupelor române din Ungaria nu va întârzia peste limita fixată de misiunea interaliată, Consiliul Suprem a recunoscut reunirea Basarabiei cu România. Ea urma să primească forma legală a unui tratat atunci când trupele române vor evacua definitiv Ungaria. Decizia în cauză mai era condiționată de aspectul legat de chestiunea semnării unui tratat cu Rusia Sovietică. Consiliul Suprem arăta că prezenta recunoaștere va îndepărta obstacolul principal în calea tratativelor dintre cele două ţări.

Nota mai semnala un amănunt deloc lipsit de importanţă: Consiliul Suprem se angaja să acorde tot ajutorul posibil în eventualitatea că Rusia Sovietică ar fi atacat frontierele legitime ale României, ceea ce punea România într-o poziţie mai sigură la viitoarele tratative cu Moscova.

Prin hotărârea Consiliului Suprem se menţiona că Puterile Aliate s-au văzut până atunci în imposibilitatea de a lua o decizie finală în chestiunea Basarabiei, deoarece au considerat-o parte integrantă a problemei româneşti, soluţionarea ei fiind împiedicată de dificultăţile avute cu guvernul Brătianu. În plus, Marile Puteri au sperat că se va ajunge la un acord în această problemă între România şi Rusia Sovietică.

Prin această declaraţie, Consiliul Suprem confirma faptul că pe parcursul Conferinţei de la Paris, soluţionarea problemei basarabene fusese condiţionată de două chestiuni: 1. Problema românească, care a generat diferite asperităţi cu Puterile Aliate, iar problema Basarabiei, ca parte integrantă a problemei româneşti nu putea să-şi găsească soluţia decât în contextul unei rezolvări generale a acesteia; 2. Problema rusă, faţă de care politica Aliaţilor a avut numeroase ezitări. Consiliul Suprem a aşteptat iniţial constituirea unui guvern naţional rus cu care urma să trateze şi chestiunea Basarabiei în contextul general al politicii ruse, iar ulterior a dorit încheierea unui acord bilateral între România şi Rusia Sovietică în această problemă.

Hotărârea Aliaţilor din 3 martie 1920 cuprindea formula optimă de recunoaştere a Basarabiei, deoarece acest lucru se făcea nu numai în baza dreptului la autodeterminare, ce dădea loc unei cerinţe de plebiscit, dar şi din punct de vedere istoric, înlăturându-se pe viitor necesitatea pronunţării plebiscitare, reclamată de emigraţia rusă şi bolşevici.

Nu mai puţin important este faptul, că Basarabia era recunoscută în baza principiului etnic. După un secol de colonizare şi deznaţionalizare, cercurile politice şi diplomatice competente apreciau caracterul românesc al provinciei. Consiliul Suprem a recunoscut şi votul exprimat de reprezentanţii basarabeni în dorinţa de realipire la România, ceea ce oferea o garanţie juridică a Unirii. Pentru a priva România de eventualele reacţii ale Rusiei Sovietice, Consiliul Suprem se angaja să supună arbitrajului Societăţii Naţiunilor orice dificultate viitoare reieşind din relaţiile României cu statele vecine, cât şi în problema minorităţilor, ale căror drepturi urmau a fi garantate în aceleaşi condiţii ca şi a celor din restul României.

Recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România urma să capete forma unui tratat odată ce condiţiile amintite anterior României urmau a fi îndeplinite. Acesta va fi încheiat între România şi Puterile Aliate la 28 octombrie 1920.

Având soluţionată problema Basarabiei prin hotărârea Consiliului Suprem, România s-a angajat pe calea negocierilor cu Rusia Sovietică pentru soluţionarea ei definitivă. Necesitatea unui acord cu Sovietele se impunea din mai multe raţiuni. Primordială era, fireşte, asigurarea securităţii frontierelor de răsărit ale României şi pacificarea Basarabiei care, fără o recunoaştere formală din partea guvernului sovietic, s-ar fi transformat într-un teren permanent de confruntare sovieto- română. În al doilea rând, necesitatea unui tratat sovieto-român era dictată de atitudinea Puterilor Aliate în problema Basarabiei. Deşi prin hotărârea din 3 martie 1920, Consiliul Suprem Aliat a recunoscut României drepturile legitime asupra provinciei dintre Prut şi Nistru, acest fapt urma să primească forma unui tratat doar după reuşita tratativelor româno-sovietice. Prin aceasta, Aliaţii doreau să se priveze pentru viitor de un eventual conflict cu Rusia Sovietică prin angajarea precipitată într-un tratat privind problema Basarabiei. Actul din 3 martie conţine expres această condiţie.

Important este faptul, că guvernul Vaida-Voevod prevăzuse că România, fiind primul stat care ar fi recunoscut guvernul sovietic, prin acest pas ar fi putut obţine două avantaje: pe de o parte, satisfacerea cerinţelor româneşti de către Rusia Sovietică; iar pe de alta, îndeplinirea rolului de intermediar în tratativele dintre Rusia Sovietică şi statele europene occidentale, rol pe care, am văzut anterior, Marile Puteri îl prevedeau României. Pe lângă creşterea prestigiului internaţional, acest rol ar fi cruţat România de mediaţia statelor europene în chestiunea Basarabiei, de care guvernul de la Bucureşti nu se putea lipsi, dar care era oferită, nu fără contraservicii sau condiţii.

Conjunctura internaţională favorabilă, precum şi tonul conciliant al diplomaţiei sovietice atât la Copenhaga cât şi în nota lui Gh. Cicerin din 24 februarie 1920, ofereau guvernului Vaida-Voevod toate speranţele în reuşita acestor intenţii. La 8 martie, Al. Vaida-Voevod primea nota lui Gh. Cicerin ca răspuns la cea română din 3 martie 1920. Partea sovietică propunea ca loc de desfăşurare a tratativelor oraşul Harkov arătând că Ucraina Sovietică, care este situată între Rusia şi România, trebuie să participe la tratative. Fără prezenţa ei la tratative, se arăta în telegramă, nici o problemă teritorială nu putea fi soluţionată.

Abordând pragmatic propunerea sovietică, Al. Vaida-Voevod a răspuns la 15 martie 1920 Comisarului de externe sovietic propunând la rândul său, ca loc de întâlnire Varşovia şi anunţând că a trimis deja doi delegaţi, Bodnirescu şi Băluţă, cu împuterniciri depline pentru tratative.

Ieşind din cadrul tratativelor sovieto-române, trebuie să remarcăm faptul că acestea nu erau solitare în cadrul politicii externe sovietice. Intenţionând „spargerea” unui eventual „bloc imperialist”, Rusia Sovietică s-a angajat în tratative diplomatice cu Lituania, Letonia şi Finlanda. Acestea s-au finalizat cu semnarea unor tratate de pace: cu Lituania - la 12 iulie 1920, cu Letonia - la 11 august 1920 şi cu Finlanda - la 14 octombrie 1920. Guvernul sovietic s-a adresat şi Poloniei cu propunere de pace acceptând serioase cedări teritoriale. Pentru Varşovia, însă, puternic susţinută de Aliaţi, perspectiva unui război cu Sovietele era iminentă.

În condiţiile în care evoluţia tratativelor sovieto-române lăsa să se întrevadă perspectiva semnării unui tratat de pace care ar fi tranşat definitiv soarta Basarabiei, a intervenit căderea guvernului Vaida-Voevod. La 13 martie 1920, s-a format noul guvern prezidat de Al. Averescu, având la externe pe Duiliu Zamfirescu, iar din iunie acelaşi an pe Take Ionescu. Privită prin prisma evenimentelor care au urmat, schimbarea de guvern de la Bucureşti s-a produs, în primul rând, din motive de politică externă, mai exact din cauza tratativelor româno-sovietice, aflate în etapa finalizării. Dar asupra acestui fapt vom reveni în articolul următor.

Lagărul Helmstedt

Mai mulți ofițeri români prizonieri au fost mutați, la 6 septembrie 1917, de la Stralsund în lagărul Helmstedt, în ducatul Braunschweig, nu departe de Magdeburg. Alimentația era foarte slabă. Din punct de vedere caloric, prizonierii români primeau 1.549 de calorii pe zi, față de un necesar de 2.895 de calorii. Ce primeau era însă în teorie, pentru că în realitate multe alimente erau ersatz-uri, înlocuitori, așadar din punct de vedere caloric acestea erau și mai slabe. Situația prizonierilor români de la Helmstedt s-a mai îmbunătățit prin primirea de ajutoare din afară. Spre exemplu, în decembrie 1917, li s-au trimis pesmeți din Franța, în martie 1918 unii prizonieri români au primit pachete din țară. De asemenea, s-au primit haine și ghete trimise prin Crucea Roșie (din Franța) în prima decadă a lunii aprilie 1918. Disensiunile între prizonierii români, din diverse cauze, nu au lipsit nici în acest lagăr, ele fiind încă puternice în ianuarie 1918.

În lagărul Helmstedt, prizonierii români organizau șezători în mod sistematic. O asemenea șezătoare a avut loc cu prilejul zilei de 10 mai 1918. Un profesor prezenta prelegeri pedagogice destinate mai ales învățătorilor, iar un altul ținea lecții cu privire la alimentația necesară omului pusă în comparație cu ceea ce primeau prizonierii la Helmstedt. Ofițerii români au încercat să reconstituie în lagăr atmosfera de sărbătoare de Anul Nou 1918, plugușorul cu clopoțel, buhai și pocnete de bici. Prin efortul unui ofițer dedicat a fost constituită o orchestră. Funcționa și un teatru, repertoriul lui Caragiale fiind foarte apreciat. Din aprilie 1918 a funcționat în lagăr și un cinematograf.

Existau în lagăr atât cărți românești, care fuseseră aduse de ofițeri în bagajele lor, dar și cărți comandate din Germania, Elveția și Franța. Pe de o parte cărțile erau apreciate pentru că ajutau la trecerea timpului într-un mod plăcut, pe de alta pentru că ajutau la pregătirea în anumite domenii a celor aflați acolo. În vara anului 1918, în momentul repatrierii, biblioteca adunată de prizonierii de la Helmstedt urma să fie dusă în țară și donată Cercului Militar din Chișinău.

La Helmstedt se aflau și soldați români prizonieri. Aceștia se găseau într-o situație și mai grea decât ofițerii. La sfârșitul anului 1917, hainele cu care fuseseră prinși în urmă cu un an erau ferfenițite și erau încălțați cu niște saboți „imposibili”. Slăbiți de foame, arătau ca niște umbre. Ofițerii români aflați la Helmstedt au încercat să-i ajute pe soldații care le fuseseră trimiși ca ordonanțe. Un Sfat al soldaților români s-ar fi constituit în noiembrie 1917 la Helmstedt. Soldații respectivi se manifestau împotriva ofițerilor. S-ar fi urmărit influențarea soldaților veniți din lagărele unde erau și prizonieri ruși.

Mulți ofițeri români prizonieri nu și-au ascuns bucuria la aflarea veștii – la sfârșitul lunii februarie 1918 – că urma să se încheie pacea între România și Centrali. Alții păreau să regrete că țara lor se recunoștea înfrântă. Prizonierii primeau scrisori din Moldova, unde cei apropiați le transmiteau în primăvara-vara anului 1918 că trenuri cu prizonieri repatriați soseau zilnic, numai „ei” nu se găseau acolo. Părinții își așteptau „băieții”.

Unii prizonieri au primit dreptul de a participa, în aprilie 1918, la slujbele religioase din bisericile germane, protestante în cazul celor de la Helmstedt. Cei care știau germana înțelegeau și apreciau predicile pastorilor luterani. După trecerea perioadei de început a prizonieratului, care a fost cumplită și pentru ofițeri, după încheierea păcii și perspectiva de a pleca acasă, unii prizonieri începeau să vadă calitățile germanilor, începeau să vadă oamenii din foștii adversari.

Lagărul Danzyg-Troyl

La Danzyg-Troyl, în Pomerania, a existat un lagăr în care au fost internați mai ales prizonieri de război ruși, dar și români, englezi și francezi. Românii au fost în număr de peste 500, în cea mai mare parte ofițeri. Prizonierii erau cazați pe nave ancorate la mal.

Civilii români internați în lagărul Holzminden

După ce România a intrat în război contra Puterilor Centrale, cetățenii români aflați pe teritoriul acestora au fost internați. Excepție au făcut membrii corpului diplomatic și membrii familiilor acestora. Civilii români care se găseau în Germania – intelectuali, studenți etc. – au fost internați la Holzminden, lângă localitatea cu același nume, în ducatul Braunschweig, la nord-vest de orașul Göttingen. În acest loc existau două lagăre, unul destinat prizonierilor de război aliați, iar cel de-al doilea rezervat civililor aliați aflați în Germania sau deportați din țările lor (spre exemplu, francezi și belgieni), precum și civililor germani considerați nesiguri.

Lagărul nr. 2, pentru internații civili, era împrejmuit cu un gard sârmă, iar soldații germani patrulau pe lângă el. O stradă principală de circa 400 de metri lungime ordona zonele și clădirile lagărului. Acestea din urmă aveau diferite funcții: reședința comandantului, cancelaria, poșta, telgraful și telefoanele, casieria, pompierii, bucătăriile soldaților și popota ofițerilor care asigurau paza internaților, depozite de provizii, cinci cantine ale internaților, bucătăria populară franceză, un lagăr pentru femei și copii internați, o infimerie, un spital, depozite de lemne și cărbuni, depozite de materiale diverse, carceră, barăci-biserici, comitetele de ajutor ale aliaților, universitatea populară, baraca cu internații care aveau probleme psihice, barăcile-atelier de cizmărie, croitorie, lemnărie, pentru împletit coșuri și pentru făcut mături, un magazin de unde internații puteau cumpăra haine, saboți de lemn și rufe. Internații locuiau în circa 100 de barăci.

Potrivit unei relatări postbelice, în momentul în care au ajuns românii la Holzminden, în septembrie-octombrie 1916, erau deja aproape 13.000 de internați acolo. Românii ar fi fost în număr de 526 la 26 octombrie 1916. Ei au fost repartizați în barăcile 81, 82, 83 și 84, despărțite de restul lagărului printr-un gard de sârmă, cu soldați patrulând de-a lungul lui. Între românii reținuți aici s-a aflat și pictorul Ghelman Lazăr, care avea studii la Academia de Artă din Charlottenburg, Academia de Arte Frumoase din München, Academia Julian și Ecole Supérieure des Beux-Arts din Paris.

Munca era obligatorie pentru internați, în special la muncile agricole, dar unii dintre ei au fost trimiși la lucru și în mine de cărbuni. Din cauza alimentației precare și a muncii excesive la care erau supuși, s-au înregistrat decese în rândurile civililor români aflați aici.