1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Prizonieri români în Imperiul Otoman

Informațiile disponibile despre militarii români ajunși în lagărele otomane sunt extrem de reduse față de cele despre românii care s-au regăsit în lagărele germane, austro-ungare și bulgare. Poate și pentru că acești prizonieri proveneau aproape numai dintre soldați, care nu au scris și nu au publicat memorii, nu au făcut cunoscute publicului postbelic experiențele limită prin care trecuseră.

Românii prizonieri la turci au fost trimiși în Anatolia. De-a lungul războiului, autoritățile otomane au refuzat să comunice câți prizonieri români dețineau. De asemenea, turcii nu au fost de acord ca delegați ai Crucii Roșii sau din partea țărilor netre să viziteze locurile unde erau ținuți românii.

Ministerul de Război al României avea unele informații provenite de la Semiluna Roșie, aceasta apreciind că, în august 1917, existau în lagărele otomane circa 3.000 de prizonieri români. Însă Comandamentul General al Armatei Otomane redusese numărul românilor la 374 și refuza să comunice listele nominale cu prizonierii pe care îi capturaseră unitățile turce.

Interesele României în Imperiul Otomanau au fost reprezentate după august 1916 de către ministrul Spaniei la Istanbul. Acesta avea să relateze într-o notă din 1917 că, din informații confidențiale, aflase că existau aproximativ 2.000 de prizonieri români în lagărele turcești. Românii erau lipsiți de hrană și îmbrăcăminte. Situația acestora fusese tragică în timpul epidemiei de tifos exantematic care bântuise regiunea unde se afla lagărul de concentrare de la Tanwschanli (Kutahia). Se înregistrase atunci o mortalitate apreciată la cel puțin 50%. Prizonierii români din regiunea Taurus erau folosiți în 1917-1918, alături de prizonierii ruși, la construirea căii ferate spre Bagdad.

Pentru anul 1918, datele existente indicau existența a aproape 7.000 de prizonieri români în Turcia. După război, sistematizarea datelor primite de autoritățile române pe diferite canale avea să ducă la aproape 13.000 numărul militarilor români care ajunseseră în lagărele otomane. Conform unei înțelegeri cu bulgarii, otomanii mai primiseră de la aceștia 2.500 de prizonieri români.

Lagăre cu prizonieri români pe teritoriul României

Mulți prizonieri români au fost grupați în noiembrie-decembrie 1916 în lagăre situate pe teritoriul României ocupate. În anii următori, în Muntenia și Oltenia au funcționat șapte lagăre principale (două erau în București, iar celelalte în Corabia, Craiova, Pitești, Ploiești și Slatina) și 33 de lagăre secundare. Acestea au fost utilizate drept centre de strângere și tranzit pentru prizonierii români trimiși în teritoriile Puterilor Centrale, dar și ca lagăre în care era reținută forța de muncă necesară exploatării resurselor economice.

Trupa prizonieră din lagărele aflate în teritoriul ocupat era folosită de regulă la muncile agricole. Informații în acest sens circulau inclusiv între ofițerii români aflați în lagărele germane. În februarie 1917, la Stralsund se vorbea că în județul Dolj ar fi fost lăsați pentru muncă 9.000 de prizonieri români. Mai mult, Centralii aveau să trimită aici și alți prizonieri pentru a fi folosiți la muncile agricole. Spre exemplu, în 1917 au trimis 17.500 de prizonieri români.

Unul dintre cele mai importante lagăre a funcționat la Slatina chiar de la sfârșitul anului 1916. Era vorba de un lagăr de triere a prizonierilor care urmau să fie trimiși în Germania. Mai multe serii de ofițeri români din lagărul Slatina au fost trimise în lagărul Dänholm-Stralsund. Barăcile din lagărul de la Slatina în care locuiau prizonierii, inclusiv ofițerii, erau pline de ploșnițe. Mâncarea era slabă. Captivii primeau zilnic o zeamă din carne de oaie și o jumătate de pâine. Medicul lagărului era german, la fel și asistentele de la infirmerie. Cu toate acestea, personalul medical german era foarte atent cu prizonierii români.

Prizonierii români capturați în București și împrejurimi în zilele care au urmat evacuării orașului de către autoritățile și trupele române, în noiembrie 1916, au fost duși inițial la Cercul Militar. Captivii dormeau direct pe ciment și erau nevoiți să cerșească mâncare la ferestre. În cele din urmă prizonierii din zona Bucureștiului au fost adunați în lagărele de la Cotroceni, Colentina și Tonola. Localnicii îi vedeau murdari, livizi, nebărbieriți, epuizați în urma muncilor la care erau puși, subalimentați. Mâncarea pe care o primeau era insuficientă: un sfert de pâine pe zi, o supă, în fapt apă cu boabe de mazăre gărgărițate, foi de varză sau coji de cartofi. În același timp, se pare că unii dintre ofițerii prizonieri aflați în aceste lagăre, totuși în număr mic, „ieșeau în oraș”, unde petreceau într-un mod considerat sfidător de către ceilalți prizonieri. Propaganda gemană specula asemenea atitudini, insistând asupra „mulțumirii” celor prinși, care astfel scăpaseră de război.

În toamna anului 1916, mii de răniți români se aflau în spitalele militare din București. În mare parte aceștia au fost urcați în trenuri și trimiși în Moldova. Destui dintre ei aveau să moară pe drum sau ulterior ajungerii la destinație, din cauza rănilor sau a epidemiilor. Alți răniți, greu transportabili, au fost lăsați în București, în grija unor medici români, ajutați de doamne din înalta societate, cu sprijinul Crucii Roșii. Chiar dacă germanii nu s-au arătat interesați de răniții români, aceștia au devenit practic captivi în spitalele în care se găseau. În ultima săptămână din decembrie 1916, germanii au ordonat evacuarea unor spitale de către români, pentru a face loc propriilor răniți.

Spre exemplu, cei mai mulți răniți români din Spitalul militar nr. 107 Regina Elisabeta au fost duși în Spitalul Colțea, iar cei din Spitalul Central (instalat în Școala Centrală) în Spitalul nr. 118 Automobil Club, situat în fața Palatului Regal. În cel din urmă spital au fost internați în iarna 1916/1917 și câțiva răniți ruși, îngrijiți de personalul medical român. Cu toate că lipseau căldura și lumina, iar alimentele erau puține, îngrijirea primită din partea personalului medical românesc a fost deosebită. În schimb, intendentul Spitalului Colțea era atât de corupt, încât din banii cuveniți pentru îngrijirea bolnavilor avea să-și cumpere o casă boierească. Situațiile scandaloase provocate de unii români, îndeosebi de personalul auxiliar, nu au putut ascunde dedicarea medicilor și asistentelor care rămăseseră alături de răniți. Germanii au pus gărzi la porțile spitalelor, santinele de jur împrejurul acestora, astfel încât cei dinăuntru deveniseră prizonieri cu adevărat. Românii își rezolvau micile probleme utilizând un vechi mijloc de „convingere” local: pur și simplu îi mituiau pe gardienii germani.

S-au înregistrat și situații extrem de grave în anumite spitale cu răniți români din teritoriul ocupat. Pentru a face loc răniților sau degeraților turci de pe frotul românesc, în iarna 1916/1917, comandatura germană i-a scos pe răniții români din Spitalul militar din Brăila, cu intenția de a-i trimite la Giurgiu cu șlepurile. În condițiile frigului de afară, ar fi fost pur și simplu o condamnare la moarte pentru oamenii cu răni grave sau chiar pentru unii din cei cu răni ușoare.

Tifosul exantematic a lovit în iarna 1916-1917 și în soldații și ofițerii prizonieri din teritoriul ocupat, înregistrându-se sute de morți. Însă pe măsură ce militarii români din spitalele din teritoriul ocupat se însănătoșeau, germanii îi trimiteau în lagărele propriu-zise din teritoriul ocupat, în mod special la Slatina.

Unii prizonieri păstrați în teritoriul ocupat au fost recrutați de germani pentru a-i seconda în controlarea satelor. Aceasta a fost situația cu foști subofițeri și soldați din Batalionul de jandarmi pedeștri București, care au primit însărcinarea de a-i însoți pe militarii germani care îi scoteau pe țărani la lucru, spre exemplu la tăierea copacilor din pădurile situate în apropierea Bucureștiului.

În privința numărului prizonierilor români aflați în lagărele Centralilor din teritoriul ocupat al României, avem mai multe situații. La începutul anului 1917 erau înregistrați 33.722 de prizonieri români, care erau folosiți ca forță de muncă: 20.000 în agricultură, 10.000 în activități urbane, peste 3.000 în fabrici. La sfârșitul anului 1917 se regăseau în lagărele din Muntenia și Oltenia 411 ofițeri și 41.420 de soldați români.

Autoritățile române au primit în anii 1917-1918, prin intermediul Crucii Roșii, liste cu prizonierii români deținuți de Centrali în propriile teritorii. Tot atunci au fost obținute și listele cu 51.783 de prizonieri români internați în lagăre din teritoriul ocupat al României: Slatina (7.465 de oameni), București – Tonola (1.375), București – Cotroceni (5.254), București – Colentina (3.207), Pitești (5.934), Ploiești (2.365), Roșiori de Vede (1.762), Sinaia (113), Craiova (5.139), Giurgiu (2.121), Târgoviște (2.692), Târgu Jiu (702), Călărași (754), Ocnele Mari (182), Alexandria (1.284), Titu (170), Turnu Măgurele (1.277), Râmnicu Vâlcea (280), Videle (95), Văleni (195), Urlați (43), Urziceni (275), Turnu Severin (241), Țăndărei (314). Alte lagăre au funcționat la Lehliu, Drăgănești, Caracal, Corabia, Câmpulung și Câmpina, dar nu știm câți prizonieri români au trecut pe acolo. Din teritoriul ocupat au fost eliberați în noiembrie 1918, în timpul retragerii germanilor, 61.230 (sau 63.421, conform altor date) de prizonieri care erau ținuți pentru muncă.

După declarația pacifistă a liderului sovietic, Vladimir Lenin, și invitația la negocieri din partea șefului diplomației Gh. Cicerin, în continuarea acestui conciliatorism de circumstanțe, în unul din numerele sale din martie 1920, ziarul „Pravda”, oficiosul partidului bolșevic, scria: „Conducătorii noştri au promis României să nu reclame drepturile asupra Basarabiei. Basarabia a făcut parte din România şi va rămâne la România. Nu putem înţelege, însă, de ce, când Anglia tratează cu noi, România nu şi-a fixat încă poziţia... În caz că guvernul român se va hotărî, fără întârziere vom trimite reprezentanţi în Basarabia pentru a ne întâlni într-un oraş de frontieră”.

Resemnarea Rusiei Sovietice în problema Basarabiei a fost menţionată şi de Vaida-Voevod care, arătând în Parlamentul român fazele tratativelor sovieto-române, a atras atenţia că, în dialogul preliminar, aspectele teritoriale n-au mai figurat, fapt interpretat ca o recunoaştere tacită a situaţiei existente. Pe această bază a acceptat prim-ministrul român să poarte tratative cu sovieticii.

În nota de răspuns a primului ministru român la telegrama lui Gh. Cicerin din 24 februarie 1920 se arăta că unitatea naţională este un fapt împlinit, înfăptuit prin sacrificiul armatei şi întregului popor român, de acea discuţiile asupra acestei probleme sunt inutile. Vaida-Voevod accepta propunerea sovietică pentru tratative, dar urma să consulte Bucureştii în vederea determinării locului şi timpului pentru viitoarele negocieri.

În ziua de 3 martie 1920, când expedia nota de răspuns Moscovei, Vaida-Voevod avea o întrevedere cu D. Lloyd-George, prim-ministru al Marii Britanii, care s-a dovedit a fi decisivă pentru recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România de către Consiliul Suprem al Conferinței de la Paris. După ce a expus stadiul tratativelor cu Rusia Sovietică, prim-ministrul român a accentuat că M. Litvinov a recunoscut în mod autorizat şi oficial Basarabia ca teritoriu românesc, iar nota lui Gh. Cicerin din 24 februarie confirmă indirect, această declaraţie. În asemenea circumstanţe, Vaida-Voevod a cerut facilitarea tratativelor cu guvernul sovietic prin recunoaşterea de către Consiliul Suprem a reunirii Basarabiei cu România. Precaut, prim-ministrul român a solicitat, în acelaşi timp, Consiliului Suprem sprijin militar în eventualitatea unui atac sovietic.

În urma acestei întrevederi, în seara zilei de 3 martie 1920, Consiliul Suprem remitea guvernului român „Hotărârea Consiliului Suprem asupra Basarabiei’’, prin care se arăta că nu exista nici un motiv pentru a întârzia reglementarea chestiunii Basarabiei. Conținutul notei introductive și a hotărârii cu privire la Basarabia merită o analiză specială, deoarece prin această decizie, de facto, Basarabia era recunoscută de Conferința de Pace drept teritoriu românesc.

Se preciza că amânarea deciziei din partea Consiliului Suprem asupra acestei probleme s-a datorat lipsei de executare din partea guvernului român a evacuării Ungariei. Luând, însă, în considerație că evacuarea trupelor române din Ungaria nu va întârzia peste limita fixată de misiunea interaliată, Consiliul Suprem a recunoscut reunirea Basarabiei cu România. Ea urma să primească forma legală a unui tratat atunci când trupele române vor evacua definitiv Ungaria. Decizia în cauză mai era condiționată de aspectul legat de chestiunea semnării unui tratat cu Rusia Sovietică. Consiliul Suprem arăta că prezenta recunoaștere va îndepărta obstacolul principal în calea tratativelor dintre cele două ţări.

Nota mai semnala un amănunt deloc lipsit de importanţă: Consiliul Suprem se angaja să acorde tot ajutorul posibil în eventualitatea că Rusia Sovietică ar fi atacat frontierele legitime ale României, ceea ce punea România într-o poziţie mai sigură la viitoarele tratative cu Moscova.

Prin hotărârea Consiliului Suprem se menţiona că Puterile Aliate s-au văzut până atunci în imposibilitatea de a lua o decizie finală în chestiunea Basarabiei, deoarece au considerat-o parte integrantă a problemei româneşti, soluţionarea ei fiind împiedicată de dificultăţile avute cu guvernul Brătianu. În plus, Marile Puteri au sperat că se va ajunge la un acord în această problemă între România şi Rusia Sovietică.

Prin această declaraţie, Consiliul Suprem confirma faptul că pe parcursul Conferinţei de la Paris, soluţionarea problemei basarabene fusese condiţionată de două chestiuni: 1. Problema românească, care a generat diferite asperităţi cu Puterile Aliate, iar problema Basarabiei, ca parte integrantă a problemei româneşti nu putea să-şi găsească soluţia decât în contextul unei rezolvări generale a acesteia; 2. Problema rusă, faţă de care politica Aliaţilor a avut numeroase ezitări. Consiliul Suprem a aşteptat iniţial constituirea unui guvern naţional rus cu care urma să trateze şi chestiunea Basarabiei în contextul general al politicii ruse, iar ulterior a dorit încheierea unui acord bilateral între România şi Rusia Sovietică în această problemă.

Hotărârea Aliaţilor din 3 martie 1920 cuprindea formula optimă de recunoaştere a Basarabiei, deoarece acest lucru se făcea nu numai în baza dreptului la autodeterminare, ce dădea loc unei cerinţe de plebiscit, dar şi din punct de vedere istoric, înlăturându-se pe viitor necesitatea pronunţării plebiscitare, reclamată de emigraţia rusă şi bolşevici.

Nu mai puţin important este faptul, că Basarabia era recunoscută în baza principiului etnic. După un secol de colonizare şi deznaţionalizare, cercurile politice şi diplomatice competente apreciau caracterul românesc al provinciei. Consiliul Suprem a recunoscut şi votul exprimat de reprezentanţii basarabeni în dorinţa de realipire la România, ceea ce oferea o garanţie juridică a Unirii. Pentru a priva România de eventualele reacţii ale Rusiei Sovietice, Consiliul Suprem se angaja să supună arbitrajului Societăţii Naţiunilor orice dificultate viitoare reieşind din relaţiile României cu statele vecine, cât şi în problema minorităţilor, ale căror drepturi urmau a fi garantate în aceleaşi condiţii ca şi a celor din restul României.

Recunoaşterea reunirii Basarabiei cu România urma să capete forma unui tratat odată ce condiţiile amintite anterior României urmau a fi îndeplinite. Acesta va fi încheiat între România şi Puterile Aliate la 28 octombrie 1920.

Având soluţionată problema Basarabiei prin hotărârea Consiliului Suprem, România s-a angajat pe calea negocierilor cu Rusia Sovietică pentru soluţionarea ei definitivă. Necesitatea unui acord cu Sovietele se impunea din mai multe raţiuni. Primordială era, fireşte, asigurarea securităţii frontierelor de răsărit ale României şi pacificarea Basarabiei care, fără o recunoaştere formală din partea guvernului sovietic, s-ar fi transformat într-un teren permanent de confruntare sovieto- română. În al doilea rând, necesitatea unui tratat sovieto-român era dictată de atitudinea Puterilor Aliate în problema Basarabiei. Deşi prin hotărârea din 3 martie 1920, Consiliul Suprem Aliat a recunoscut României drepturile legitime asupra provinciei dintre Prut şi Nistru, acest fapt urma să primească forma unui tratat doar după reuşita tratativelor româno-sovietice. Prin aceasta, Aliaţii doreau să se priveze pentru viitor de un eventual conflict cu Rusia Sovietică prin angajarea precipitată într-un tratat privind problema Basarabiei. Actul din 3 martie conţine expres această condiţie.

Important este faptul, că guvernul Vaida-Voevod prevăzuse că România, fiind primul stat care ar fi recunoscut guvernul sovietic, prin acest pas ar fi putut obţine două avantaje: pe de o parte, satisfacerea cerinţelor româneşti de către Rusia Sovietică; iar pe de alta, îndeplinirea rolului de intermediar în tratativele dintre Rusia Sovietică şi statele europene occidentale, rol pe care, am văzut anterior, Marile Puteri îl prevedeau României. Pe lângă creşterea prestigiului internaţional, acest rol ar fi cruţat România de mediaţia statelor europene în chestiunea Basarabiei, de care guvernul de la Bucureşti nu se putea lipsi, dar care era oferită, nu fără contraservicii sau condiţii.

Conjunctura internaţională favorabilă, precum şi tonul conciliant al diplomaţiei sovietice atât la Copenhaga cât şi în nota lui Gh. Cicerin din 24 februarie 1920, ofereau guvernului Vaida-Voevod toate speranţele în reuşita acestor intenţii. La 8 martie, Al. Vaida-Voevod primea nota lui Gh. Cicerin ca răspuns la cea română din 3 martie 1920. Partea sovietică propunea ca loc de desfăşurare a tratativelor oraşul Harkov arătând că Ucraina Sovietică, care este situată între Rusia şi România, trebuie să participe la tratative. Fără prezenţa ei la tratative, se arăta în telegramă, nici o problemă teritorială nu putea fi soluţionată.

Abordând pragmatic propunerea sovietică, Al. Vaida-Voevod a răspuns la 15 martie 1920 Comisarului de externe sovietic propunând la rândul său, ca loc de întâlnire Varşovia şi anunţând că a trimis deja doi delegaţi, Bodnirescu şi Băluţă, cu împuterniciri depline pentru tratative.

Ieşind din cadrul tratativelor sovieto-române, trebuie să remarcăm faptul că acestea nu erau solitare în cadrul politicii externe sovietice. Intenţionând „spargerea” unui eventual „bloc imperialist”, Rusia Sovietică s-a angajat în tratative diplomatice cu Lituania, Letonia şi Finlanda. Acestea s-au finalizat cu semnarea unor tratate de pace: cu Lituania - la 12 iulie 1920, cu Letonia - la 11 august 1920 şi cu Finlanda - la 14 octombrie 1920. Guvernul sovietic s-a adresat şi Poloniei cu propunere de pace acceptând serioase cedări teritoriale. Pentru Varşovia, însă, puternic susţinută de Aliaţi, perspectiva unui război cu Sovietele era iminentă.

În condiţiile în care evoluţia tratativelor sovieto-române lăsa să se întrevadă perspectiva semnării unui tratat de pace care ar fi tranşat definitiv soarta Basarabiei, a intervenit căderea guvernului Vaida-Voevod. La 13 martie 1920, s-a format noul guvern prezidat de Al. Averescu, având la externe pe Duiliu Zamfirescu, iar din iunie acelaşi an pe Take Ionescu. Privită prin prisma evenimentelor care au urmat, schimbarea de guvern de la Bucureşti s-a produs, în primul rând, din motive de politică externă, mai exact din cauza tratativelor româno-sovietice, aflate în etapa finalizării. Dar asupra acestui fapt vom reveni în articolul următor.