1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În condiţiile în care evoluţia tratativelor sovieto-române lăsa să se întrevadă perspectiva semnării unui tratat de pace care ar fi tranşat definitiv soarta Basarabiei, a intervenit căderea guvernului Vaida-Voevod. La 13 martie 1920, s-a format noul guvern prezidat de Alexandru Averescu, având la externe pe Duiliu Zamfirescu, iar din iunie acelaşi an pe Take Ionescu.

Privită prin prisma evenimentelor care au urmat, schimbarea de guvern de la Bucureşti s-a produs, în primul rând, din motive de politică externă, mai exact din cauza tratativelor româno-sovietice, aflate în etapa finalizării. De acest fapt nu era străină poziţia Franţei care nu a văzut cu ochi buni aceste tratative. În România acelor ani era puternic statuată concepţia că Bucureştii nu puteau opera faţă de Rusia Sovietică o altă politică decât cea a Marilor Aliaţi. Era o gravă eroare cu consecinţe fatale pentru perspectiva relaţiilor sovieto-române şi asupra acestui lucru s-a revenit permanent în mediile politice ale României interbelice. Referindu-se la acest aspect, deputatul Virgil Madgearu arăta în Parlamentul român că, în 1920, când, pentru a evita o alianţă militară dintre România şi Polonia, guvernul sovietic dorea încheierea unui tratat de pace cu România, s-a comis o eroare irecuperabilă pentru interesele ţării. Guvernul a aşteptat iniţial clarificarea poziţiei Franţei, pierzând un moment unic, ce ar fi dat alt curs raporturilor cu Rusia Sovietică.

Această impresie a dăinuit mult timp în cercurile politice româneşti. În 1924, Daniel Ciugureanu, ministru secretar de stat pentru Basarabia în două guverne după Unire, considera că Sovietele doreau atunci (în 1920 - n.a.), cu orice preţ, o înţelegere cu România, fiind dispuse să recunoască statul român în hotarele existente. Omul politic basarabean considera eronată concepţia potrivit căreia România n-ar fi putut recunoaşte statul sovietic înaintea Aliaţilor deoarece „alta era situaţia României şi alta a aliaţilor noştri, care sunt despărţiţi de Rusia prin mii de kilometri şi prin alte state intermediare”¹⁹⁴.

Faptul că demisia şi înlocuirea guvernului Vaida-Voevod a fost rezultatul acestei mentalităţi, este confirmată de poziţia pe care a adoptat-o guvernul Averescu la viitoarele tratative cu Rusia Sovietică. Deşi personal sprijinea încercarea de a obţine o înţelegere cu sovieticii, prim-ministrul român Al. Averescu a întâlnit o opoziţie puternică, în acest sens, din partea lui Take Ionescu, puternic influenţat de poziţia de la Quai d’ Orsay (sediul Ministerului de Externe al Franței – n.a.) şi susţinut de regele Ferdinand I. Rezultatul acestei divergenţe de poziţii în cadrul guvernului s-a materializat prin aceea că, deşi negocierile nu au fost întrerupte, România „s-a retras discret”.

Atitudinea României era condiţionată, în mare măsură, de poziţia Franţei faţă de Rusia Sovietică. Aflat la Paris, Take Ionescu a înţeles că Franţa nu va accepta tratativele cu Moscova şi propunea României să nu se grăbească în negocierile cu Sovietele, deoarece Quai d’Orsay nu a acceptat niciodată ideea unor tratative româno-sovietice.

Privită prin prisma războiului sovieto-polon şi a propunerii franceze făcute României de a intra alături de polonezi în război contra Rusiei Sovietice, atitudinea Franţei este explicabilă. Chiar dacă s-a abţinut de la intervenţie împotriva Rusiei Sovietice, fapt remarcat şi de Moscova, România a adoptat cu multă rezervă tratativele cu guvernul sovietic. Aceasta se întâmpla atunci când Sovietele, cântărind fluctuaţiile de pe fronturile polonez şi de sud cu posibilitatea unei alianţe româneşti cu Polonia şi Ungaria sub auspiciile Franţei, deveneau tot mai insistente în a obţine cu orice preţ neutralitatea României.

La 6 august 1920 Gheorghe Cicerin a cerut reluarea tratativelor întrerupte din cauza unei neînţelegeri inexplicabile odată cu schimbarea guvernului Vaida-Voevod. El se declara în continuare de acord pentru o conferinţă de pace cu România, fiind convins că astfel puteau fi obţinute mari avantaje pentru ambele părţi prin soluţionarea amicală a problemelor teritoriale şi economice între cele două state.

Prin scrisoarea din 29 august 1920 către Take Ionescu, Comisarul sovietic de externe arăta, din nou, că singura cale de înţelegere între cele două state era aceea a negocierilor directe. Gh. Cicerin îşi arăta rezerva faţă de iniţiativa Marii Britanii care propunea negocieri în grup între ţările limitrofe şi Rusia Sovietică. Guvernul sovietic invita România să urmeze exemplul Țărilor Baltice, Finlandei şi Poloniei, arătând că momentul era extrem de favorabil pentru România.

Schimbul de note între cele două state a continuat şi în septembrie, dar relaţiile sovieto-române nu au reuşit să depăşească acest stadiu al tratativelor. Cu toată experienţa lui Take Ionescu, aprecia Al. Vaida-Voievod în una din şedinţele Adunării Deputaţilor, el n-a evaluat corect şansa irepetabilă a ţării de a încheia cu Rusia Sovietică tratatul de normalizare a relaţiilor dintre cele două state într-un moment, când diplomaţia sovietică era interesată în accelerarea şi finalizarea tratativelor.

Judecată prin prisma politicii urmată de ministrul român de externe, această atitudine are altă explicaţie. Take Ionescu negociase la Paris şi Londra detaliile tratatului prin care Consiliul Suprem trebuia să-şi îndeplinească promisiunea de la 3 martie 1920. În opinia sa, recunoaşterea Unirii Basarabiei de către Marile Puteri avea o valoare mai mare decât validarea acestuia de partea sovietică. În şedinţa Camerei Deputaţilor din 9 iulie 1921, Take Ionescu a declarat că refuză să trateze cu Rusia Sovietică chestiunea Basarabiei şi atât timp cât va fi responsabil de politica externă a României, va considera această problemă închisă. Chiar în condiţiile când guvernul sovietic ar fi oferit recunoaşterea Basarabiei, ministrul român de externe considera că România nu are nevoie de ea. Grigore Gafencu arăta ulterior că Take Ionescu a declarat, în repetate rânduri, că România nu putea urma faţă de Rusia Sovietică altă politică decât politica marilor săi aliaţi. „Take Ionescu nu a trăit destul ca să-şi dea seama că această formulă n-a mai însemnat nimic: fiecare aliat a avut faţă de Rusia o altă politică”, concluziona diplomatul român.

Această politică mai are însă o explicaţie. Pentru oamenii politici români, crescuţi în cultul democraţiilor occidentale, care au ajuns să facă un mit din sprijinul Parisului în momentele cheie ale istoriei româneşti, garanţia dată de Marii Aliaţi României era considerată pe deplin suficientă.

În judecarea acestei situații trebuie să mai avem în vedere proiectele Franței privind construcția unui „cordon sanitar” de la Marea Baltică la Marea Neagră, care pe de o parte, urma să îngrădească expansiunea comunismului în Europa, iar pe de alta să pună presiune asupra Germaniei. Fiind un susținător al acestui proiect geopolitic, încă din toamna anului 1918, Take Ionescu a purtat discuţii cu Edvard Beneș (Cehoslovacia), Eleftherios Venizelos (Grecia), Nikola Pașic (Iugoslavia), pentru pregătirea unui format de alianţă regională care să apere interesele acestor state pe fondul încheierii Primului Război Mondial.

În contextul Conferinţei de Pace de la Paris pentru reglementarea situaţiei internaţionale, Take Ionescu a continuat discuţiile bilaterale cu exponenţi ai diplomaţiilor din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia, având drept obiectiv crearea unui bloc de la Marea Baltică la Marea Egee, care să se opună „oricăror acţiuni revizioniste”. Astfel, la 17 ianuarie 1919, Take Ionescu a făcut public proiectul său de creare a unei alianţe între România, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia şi Polonia, în vederea păstrării status quo-ului teritorial. Acesta a adus la cunoştinţa puterilor europene planul său de realizare a unei alianţe defensive formată de cinci state, reacţiile primite fiind pozitive. În cadrul negocierilor purtate între reprezentanţii acestor state, au ieşit la iveală contradicţii serioase între Polonia şi Cehoslovacia, dar şi între Iugoslavia şi Grecia, ceea ce a făcut ca proiectul să nu reprezinte o reuşită.

Prizonieri români în Imperiul Otoman

Informațiile disponibile despre militarii români ajunși în lagărele otomane sunt extrem de reduse față de cele despre românii care s-au regăsit în lagărele germane, austro-ungare și bulgare. Poate și pentru că acești prizonieri proveneau aproape numai dintre soldați, care nu au scris și nu au publicat memorii, nu au făcut cunoscute publicului postbelic experiențele limită prin care trecuseră.

Românii prizonieri la turci au fost trimiși în Anatolia. De-a lungul războiului, autoritățile otomane au refuzat să comunice câți prizonieri români dețineau. De asemenea, turcii nu au fost de acord ca delegați ai Crucii Roșii sau din partea țărilor netre să viziteze locurile unde erau ținuți românii.

Ministerul de Război al României avea unele informații provenite de la Semiluna Roșie, aceasta apreciind că, în august 1917, existau în lagărele otomane circa 3.000 de prizonieri români. Însă Comandamentul General al Armatei Otomane redusese numărul românilor la 374 și refuza să comunice listele nominale cu prizonierii pe care îi capturaseră unitățile turce.

Interesele României în Imperiul Otomanau au fost reprezentate după august 1916 de către ministrul Spaniei la Istanbul. Acesta avea să relateze într-o notă din 1917 că, din informații confidențiale, aflase că existau aproximativ 2.000 de prizonieri români în lagărele turcești. Românii erau lipsiți de hrană și îmbrăcăminte. Situația acestora fusese tragică în timpul epidemiei de tifos exantematic care bântuise regiunea unde se afla lagărul de concentrare de la Tanwschanli (Kutahia). Se înregistrase atunci o mortalitate apreciată la cel puțin 50%. Prizonierii români din regiunea Taurus erau folosiți în 1917-1918, alături de prizonierii ruși, la construirea căii ferate spre Bagdad.

Pentru anul 1918, datele existente indicau existența a aproape 7.000 de prizonieri români în Turcia. După război, sistematizarea datelor primite de autoritățile române pe diferite canale avea să ducă la aproape 13.000 numărul militarilor români care ajunseseră în lagărele otomane. Conform unei înțelegeri cu bulgarii, otomanii mai primiseră de la aceștia 2.500 de prizonieri români.

Lagăre cu prizonieri români pe teritoriul României

Mulți prizonieri români au fost grupați în noiembrie-decembrie 1916 în lagăre situate pe teritoriul României ocupate. În anii următori, în Muntenia și Oltenia au funcționat șapte lagăre principale (două erau în București, iar celelalte în Corabia, Craiova, Pitești, Ploiești și Slatina) și 33 de lagăre secundare. Acestea au fost utilizate drept centre de strângere și tranzit pentru prizonierii români trimiși în teritoriile Puterilor Centrale, dar și ca lagăre în care era reținută forța de muncă necesară exploatării resurselor economice.

Trupa prizonieră din lagărele aflate în teritoriul ocupat era folosită de regulă la muncile agricole. Informații în acest sens circulau inclusiv între ofițerii români aflați în lagărele germane. În februarie 1917, la Stralsund se vorbea că în județul Dolj ar fi fost lăsați pentru muncă 9.000 de prizonieri români. Mai mult, Centralii aveau să trimită aici și alți prizonieri pentru a fi folosiți la muncile agricole. Spre exemplu, în 1917 au trimis 17.500 de prizonieri români.

Unul dintre cele mai importante lagăre a funcționat la Slatina chiar de la sfârșitul anului 1916. Era vorba de un lagăr de triere a prizonierilor care urmau să fie trimiși în Germania. Mai multe serii de ofițeri români din lagărul Slatina au fost trimise în lagărul Dänholm-Stralsund. Barăcile din lagărul de la Slatina în care locuiau prizonierii, inclusiv ofițerii, erau pline de ploșnițe. Mâncarea era slabă. Captivii primeau zilnic o zeamă din carne de oaie și o jumătate de pâine. Medicul lagărului era german, la fel și asistentele de la infirmerie. Cu toate acestea, personalul medical german era foarte atent cu prizonierii români.

Prizonierii români capturați în București și împrejurimi în zilele care au urmat evacuării orașului de către autoritățile și trupele române, în noiembrie 1916, au fost duși inițial la Cercul Militar. Captivii dormeau direct pe ciment și erau nevoiți să cerșească mâncare la ferestre. În cele din urmă prizonierii din zona Bucureștiului au fost adunați în lagărele de la Cotroceni, Colentina și Tonola. Localnicii îi vedeau murdari, livizi, nebărbieriți, epuizați în urma muncilor la care erau puși, subalimentați. Mâncarea pe care o primeau era insuficientă: un sfert de pâine pe zi, o supă, în fapt apă cu boabe de mazăre gărgărițate, foi de varză sau coji de cartofi. În același timp, se pare că unii dintre ofițerii prizonieri aflați în aceste lagăre, totuși în număr mic, „ieșeau în oraș”, unde petreceau într-un mod considerat sfidător de către ceilalți prizonieri. Propaganda gemană specula asemenea atitudini, insistând asupra „mulțumirii” celor prinși, care astfel scăpaseră de război.

În toamna anului 1916, mii de răniți români se aflau în spitalele militare din București. În mare parte aceștia au fost urcați în trenuri și trimiși în Moldova. Destui dintre ei aveau să moară pe drum sau ulterior ajungerii la destinație, din cauza rănilor sau a epidemiilor. Alți răniți, greu transportabili, au fost lăsați în București, în grija unor medici români, ajutați de doamne din înalta societate, cu sprijinul Crucii Roșii. Chiar dacă germanii nu s-au arătat interesați de răniții români, aceștia au devenit practic captivi în spitalele în care se găseau. În ultima săptămână din decembrie 1916, germanii au ordonat evacuarea unor spitale de către români, pentru a face loc propriilor răniți.

Spre exemplu, cei mai mulți răniți români din Spitalul militar nr. 107 Regina Elisabeta au fost duși în Spitalul Colțea, iar cei din Spitalul Central (instalat în Școala Centrală) în Spitalul nr. 118 Automobil Club, situat în fața Palatului Regal. În cel din urmă spital au fost internați în iarna 1916/1917 și câțiva răniți ruși, îngrijiți de personalul medical român. Cu toate că lipseau căldura și lumina, iar alimentele erau puține, îngrijirea primită din partea personalului medical românesc a fost deosebită. În schimb, intendentul Spitalului Colțea era atât de corupt, încât din banii cuveniți pentru îngrijirea bolnavilor avea să-și cumpere o casă boierească. Situațiile scandaloase provocate de unii români, îndeosebi de personalul auxiliar, nu au putut ascunde dedicarea medicilor și asistentelor care rămăseseră alături de răniți. Germanii au pus gărzi la porțile spitalelor, santinele de jur împrejurul acestora, astfel încât cei dinăuntru deveniseră prizonieri cu adevărat. Românii își rezolvau micile probleme utilizând un vechi mijloc de „convingere” local: pur și simplu îi mituiau pe gardienii germani.

S-au înregistrat și situații extrem de grave în anumite spitale cu răniți români din teritoriul ocupat. Pentru a face loc răniților sau degeraților turci de pe frotul românesc, în iarna 1916/1917, comandatura germană i-a scos pe răniții români din Spitalul militar din Brăila, cu intenția de a-i trimite la Giurgiu cu șlepurile. În condițiile frigului de afară, ar fi fost pur și simplu o condamnare la moarte pentru oamenii cu răni grave sau chiar pentru unii din cei cu răni ușoare.

Tifosul exantematic a lovit în iarna 1916-1917 și în soldații și ofițerii prizonieri din teritoriul ocupat, înregistrându-se sute de morți. Însă pe măsură ce militarii români din spitalele din teritoriul ocupat se însănătoșeau, germanii îi trimiteau în lagărele propriu-zise din teritoriul ocupat, în mod special la Slatina.

Unii prizonieri păstrați în teritoriul ocupat au fost recrutați de germani pentru a-i seconda în controlarea satelor. Aceasta a fost situația cu foști subofițeri și soldați din Batalionul de jandarmi pedeștri București, care au primit însărcinarea de a-i însoți pe militarii germani care îi scoteau pe țărani la lucru, spre exemplu la tăierea copacilor din pădurile situate în apropierea Bucureștiului.

În privința numărului prizonierilor români aflați în lagărele Centralilor din teritoriul ocupat al României, avem mai multe situații. La începutul anului 1917 erau înregistrați 33.722 de prizonieri români, care erau folosiți ca forță de muncă: 20.000 în agricultură, 10.000 în activități urbane, peste 3.000 în fabrici. La sfârșitul anului 1917 se regăseau în lagărele din Muntenia și Oltenia 411 ofițeri și 41.420 de soldați români.

Autoritățile române au primit în anii 1917-1918, prin intermediul Crucii Roșii, liste cu prizonierii români deținuți de Centrali în propriile teritorii. Tot atunci au fost obținute și listele cu 51.783 de prizonieri români internați în lagăre din teritoriul ocupat al României: Slatina (7.465 de oameni), București – Tonola (1.375), București – Cotroceni (5.254), București – Colentina (3.207), Pitești (5.934), Ploiești (2.365), Roșiori de Vede (1.762), Sinaia (113), Craiova (5.139), Giurgiu (2.121), Târgoviște (2.692), Târgu Jiu (702), Călărași (754), Ocnele Mari (182), Alexandria (1.284), Titu (170), Turnu Măgurele (1.277), Râmnicu Vâlcea (280), Videle (95), Văleni (195), Urlați (43), Urziceni (275), Turnu Severin (241), Țăndărei (314). Alte lagăre au funcționat la Lehliu, Drăgănești, Caracal, Corabia, Câmpulung și Câmpina, dar nu știm câți prizonieri români au trecut pe acolo. Din teritoriul ocupat au fost eliberați în noiembrie 1918, în timpul retragerii germanilor, 61.230 (sau 63.421, conform altor date) de prizonieri care erau ținuți pentru muncă.