1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Trecerea clandestină din teritoriul ocupat în Moldova

Moldova era sinonimă cu libertatea și cu speranța pentru mulți dintre ofițerii și soldații aflați în 1917 în teritoriul ocupat. De acolo așteptau revanșa. Și acolo doreau unii dintre ei să ajungă. Voiau să treacă în teritoriul rămas liber în special ofițeri, dar și soldați, mai ales cei originari de acolo.

Unii dintre ofițerii români care se găseau în spitalele din teritoriul ocupat începeau să se gândească la posibilitatea trecerii în Moldova când se întrezărea vindecarea lor. Pentru a-i ajuta pe acești militari, în spitalele din București s-a constituit o rețea formată din femei care erau implicate în activități sanitare. Acestea au obținut de la Ministerul Domeniilor hărți cu județele pe unde trecea linia frontului, pe care le-au înmânat ofițerilor care se pregăteau să fugă în teritoriul rămas liber. De asemenea, ele au dat mii de lei pentru a obține ausweis-uri (acte de identitate), busole, haine, alimente etc.

Datele cu privire la numărul celor care au reușit să treacă din teritoriul ocupat în Moldova nu au fost sistematizate până acum, cele disponibile fiind aproximative. Potrivit unor surse, între decembrie 1916-21 mai 1917 numai prin punctul Tichiriș, Vrancea, ar fi trecut de partea românească a frontului peste 2.000 de militari români. Din alte informații, între aprilie 1917-martie 1918 aproape 160 de ofițeri și soldați români au ajuns în liniile propriei armate.

Cei care încercau să ajungă în Moldova aveau de trecut multe obstacole. Distanța – care de regulă era parcursă pe jos – nu reprezenta nicidecum cel mai important impediment. De-a lungul traseului spre front (ales de fiecare persoană sau grup în cunoștință de cauză sau potrivit intuiției) erau diferite puncte controlate atent de germani, patrule numeroase brăzdau teritoriul, în vederea capturării soldaților evadați care încercau să treacă în liniile românești. Germani deghizați în țărani supravegheau drumurile, locurile de trecere, mănăstirile și schiturile. Existau și informatori recrutați dintre români. Multor militari români evadați le-au fost frânte astfel planurile de a trece dincolo de linia frontului.

Foamea devenea o prezență cotidiană după epuizarea alimentelor cu care, eventual, fugarii porniseră la drum. De regulă ofițerii aveau bani asupra lor, astfel încât mai puteau cumpăra alimente de la țărani, dar soldații nu aveau nimic. Pentru a supraviețui, unii soldați evadați din lagăre erau nevoiți să cerșească ori să fure din sate, ceea ce, treptat, atrăgea nemulțumirea și adversitatea țăranilor. În alte situații țăranii îi ajutau pe fugari, îi adăposteau, le dădeau mâncare, le erau chiar călăuze.

Marile greutăți începeau pentru fugari când ajungeau în munți și în zona frontului. Acolo patrulele germane erau mai numeroase, la fel și punctele lor întărite. Când erau cu germanii pe urmele lor, fugarii aveau sentimentul unei vânători, în care ei erau vânatul. În plus, evadații trebuiau să fie atenți și la localnicii cu care se întâlneau, la animalele sălbatice, în special la urși, la potecile de unde puteau sfârși într-o prăpastie. Terenului accidentat i se adăugau rețelele de sârmă ghimpată, tranșeele și santinelele germane care deschideau focul împotriva fugarilor imediat ce îi vedeau sau doar dacă îi simțeau. Toate aceste peripeții îl făceau pe un memorialist să exclame: „La Moldova nu se ajunge ușor!” (V. Gorsky).

Pentru ajutarea românilor (și rușilor) evadați sau dezertori, germanii îi amenințau pe civilii români cu pedepse severe, care mergeau de la închiderea în lagăre interne până la execuții. În același timp, germanii îi recompensau pe cei care le dădeau informații despre evadați. Uneori pedepsele erau colective. Localitățile rurale din teritoriul ocupat în care erau găsiți prizonieri de război evadați, adăpostiți de săteni, erau amendate de autoritățile germane de ocupație. Spre exemplu, în august 1917, comuna Bertea, din județul Prahova, era amendată cu 10.000 de lei pentru astfel de fapte, dar și pentru altele.

Execuțiile erau mijloace punitive excepționale utilizate de administrația militară germană. Cel mai cunoscut caz de aplicare a pedepsei capitale, inclusiv pentru ajutarea militarilor români, prizonieri sau nu, să treacă din teritoriul ocupat în Moldova, i-a

privit pe membrii rețelei Chilian. Această rețea activa în Vrancea, în serviciul Armatei Române, încă din 1916. Descoperit în mai 1917, grupul a fost demantelat în săptămânile următoare, iar membrii săi principali – Vasile Chilian, Dumitru Pantazică, Toma Ion Cotea și Ștefanache Secăluș – și doi militari români – căpitanul Barbu Pârâianu și sergentul Vasile Gălățeanu – au fost condamnați la moarte. Alte persoane au fost condamnate

la diferite termene de închisoare. Căpitanul Pârâianu a reușit să evadeze (ulterior avea să ajungă până la gradul de general), dar ceilalți cinci au fost executați la 17/30 august 1917 la Focșani.

Dintre militarii care scăpaseră din captivitatea Centralilor și reușiseră să ajungă în liniile românești, unii au participat la bătăliile din sudul Moldovei, în vara anului 1917. Între ofițerii din Regimentul 32 Mircea, care au murit în zilele de 25 iulie/7 august-26 iulie/9 august 1917, în luptele grele de la Mărășești, s-a aflat și sublocotenentul activ Gheorghe G. Nicolau, originar din Galați, evadat din lagăr.

Ca în atâtea alte privințe, soldații de rând sunt nedreptățiți de izvoarele istorice când vine vorba de individualizarea faptelor. Însă informațiile nu lipsesc cu totul. Un sergent din Regimentul 67 infanterie, care fusese capturat în noiembrie 1916, și trecuse prin diferite lagăre din teritoriul ocupat, apoi fusese scos la muncă pentru inamic, a reușit să evadeze. În noaptea de 29/30 iunie (12/13 iulie) 1917 a trecut linia frontului în sectorul Corpului IV Armată, din Armata a II-a. În declarația sa, sergentul avea să ofere informații despre perioada petrecută în captivitate, despre tratamentul la care era supusă populație civilă din teritoriul ocupat, și despre forțele inamice din zona frontului.

La 10 august 1920, la Paris, era semnat Tratatul colectiv asupra frontierelor (Tratatul frontierelor Europei Centrale) între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, Polonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de alta, care stipula recunoașterea granițelor comune între statele ce obținuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste. Imediat după stabilirea frontierelor din această zonă a continentului european, la 28 octombrie guvernul român obținea din partea Consiliului Ambasadorilor tratatul care recunoștea Unirea Basarabiei cu România.

Tratatul, care recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei, era semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia şi România, intrând în istorie sub denumirea de protocolul sau convenția basarabeană. Din partea României convenția a fost semnată de Take Ionescu, ministrul afacerilor externe, și Dumitru Ghica, ministrul plenipotențiar al României în Franța. Din partea Puterilor Aliate au semnat: Derby, Fischer (Marea Britanie); Leydues, Cambon (Franța); Bonin (Italia); Ishii (Japonia).

În preambulul tratatului se menționa că „Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, principalele puteri aliate și România,

- Considerând că, în interesul păcii generale în Europa trebuie să se asigure chiar de acum o suveranitate asupra Basarabiei, răspunzând aspirațiilor populației și garantând minorităților de rasă, de religie sau de limbă, protecțiunea care trebuie;

- Considerând că populația Basarabiei și-a manifestat dorința de a vedea Basarabia reunită cu România;

- Considerând că din punct de vedere geografic, istoric și economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

- Considerând că România, din propria voință dorește să dea garanții sigure de libertate și dreptate, fără distincție de rasă, religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris, la 9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, ca și acelor al teritoriilor noi alipite,

au hotărât să încheie prezentul tratat, alcătuit din nouă articole”.

Articolul I: „Înaltele puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită dintre Bucovina și Basarabia și actuala veche limită”.

Articolul II: „O comisiune compusă din trei membri, din care unul va fi numit de către principalele puteri aliate, unul de către România și unul de către Consiliul Societății Națiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, pentru a fixa la fața locului noua linie de frontieră”.

​Articolul III: „România se angajează să respecte și să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei, vizat în Articolul I, stipulațiunile tratatului semnat la Paris, la 9 decembrie 1919, de către principalele puteri aliate și asociate și de către România și mai ales să asigure locuitorilor fără distincție de rasă, de limbă, de religie, aceleași garanții de dreptate și libertate ca și celorlalți locuitori ale tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României”.

Articolele IV-VI se refereau la modalitatea de obținere a cetățeniei pentru supușii fostului Imperiu Rus: „Naționalitatea română va fi obținută cu drepturi depline, cu excluderea altora, rezidenții vechiului imperiu rusesc stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat la Articolul I, vor avea facultatea să opteze pentru orice naționalitate vor vrea. Opțiunea soțului va antrena pe aceea a soției și optarea părinților pe cea a copiilor mai mici de 18 ani...România recunoaște ca locuitori români, cu drepturi depline și fără nicio formalitate, locuitorii vechiului imperiu rus, care sunt născuți pe teritoriul Basarabiei, vizat în Articolul I, din părinți având domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la momentul punerii în vigoare a prezentului tratat, aceștia nu se găsesc domiciliați în Basarabia”.

Articolul VII: „Înaltele puteri contractante recunosc că gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicția Comisiei Europene Dunărene. În așteptarea concluziunii unei convențiuni generale pentru regimul internațional al căilor de apă, România se obligă a aplica porțiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi cuprinse pe teritoriul său și care formează frontierele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 și în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie 1919”.

Articolul VIII: „România își asumă responsabilitatea părții proporționale Basarabiei din datoria publică rusă și orice altfel de angajamente ale statului rus, așa cum va fi determinat de o convenție particulară între principalele puteri aliate și asociate, pe de o parte, și România, pe de altă parte. Această convențiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de susnumitele puteri. În caz când comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile de litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor”.

Articolul IX: „Înaltele părți contractante vor invita să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Puterile își rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Națiunilor toate chestiunile care vor putea fi ridicate de către guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înțeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum și suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în tratat, nu vor fi supuse în discuție în nici un caz . În același fel se va proceda cu toate dificultățile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa”.

Astfel, se declara explicit că prevederile tratatului puteau fi revizuite de către Liga Națiunilor, însă recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei era ireversibilă. La fel, părțile semnatare nu au găsit necesar sau oportun, la cel moment, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică, nerecunoscută pe plan internațional.

În încheierea tratatului, puterile semnatare se obligau să ratifice tratatul și se specifica modalitatea de intrare în vigoare a acestuia: „Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificațiuni și cu începere de la intrarea și cu începerea de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele puteri aliate și asociate și România la 9 decembrie 1919. Depunerea ratificațiunilor se va face la Paris. Puterile a căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se mărginească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea și în acest caz vor trebui să trimită actul ratificat cât mai curând posibil”.

Conceput în spiritul Pactului Ligii Națiunilor, Protocolul de la Paris recunoștea actul plebiscitar din 27 martie 1918, el încadrându-se în ansamblul de tratate internaționale care consacra de jure desăvârșirea statului unitar român, o situație de facto, rezultată din voința liber exprimată a unui stat suveran și independent. Odată cu recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei, părțile contractante ale tratatului se obligau să acorde asistență României în cazul tentativelor ruse de a recupera Basarabia.

Semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920 a fost un succes al diplomației românești, care obținea astfel recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru, un fapt ce punea capăt ambiguităților existente în această problemă.