1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

La 10 august 1920, la Paris, era semnat Tratatul colectiv asupra frontierelor (Tratatul frontierelor Europei Centrale) între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, Polonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de alta, care stipula recunoașterea granițelor comune între statele ce obținuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste. Imediat după stabilirea frontierelor din această zonă a continentului european, la 28 octombrie guvernul român obținea din partea Consiliului Ambasadorilor tratatul care recunoștea Unirea Basarabiei cu România.

Tratatul, care recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei, era semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia şi România, intrând în istorie sub denumirea de protocolul sau convenția basarabeană. Din partea României convenția a fost semnată de Take Ionescu, ministrul afacerilor externe, și Dumitru Ghica, ministrul plenipotențiar al României în Franța. Din partea Puterilor Aliate au semnat: Derby, Fischer (Marea Britanie); Leydues, Cambon (Franța); Bonin (Italia); Ishii (Japonia).

În preambulul tratatului se menționa că „Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, principalele puteri aliate și România,

- Considerând că, în interesul păcii generale în Europa trebuie să se asigure chiar de acum o suveranitate asupra Basarabiei, răspunzând aspirațiilor populației și garantând minorităților de rasă, de religie sau de limbă, protecțiunea care trebuie;

- Considerând că populația Basarabiei și-a manifestat dorința de a vedea Basarabia reunită cu România;

- Considerând că din punct de vedere geografic, istoric și economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

- Considerând că România, din propria voință dorește să dea garanții sigure de libertate și dreptate, fără distincție de rasă, religie sau limbă, conform Tratatului semnat la Paris, la 9 decembrie 1919, locuitorilor Vechiului Regat al României, ca și acelor al teritoriilor noi alipite,

au hotărât să încheie prezentul tratat, alcătuit din nouă articole”.

Articolul I: „Înaltele puteri contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la vărsarea lui până la punctul unde este tăiat de vechea limită dintre Bucovina și Basarabia și actuala veche limită”.

Articolul II: „O comisiune compusă din trei membri, din care unul va fi numit de către principalele puteri aliate, unul de către România și unul de către Consiliul Societății Națiunilor (pentru Rusia), va fi constituită în cele 15 zile care vor urma punerii în vigoare a prezentului tratat, pentru a fixa la fața locului noua linie de frontieră”.

​Articolul III: „România se angajează să respecte și să facă să se respecte în mod riguros pe teritoriul Basarabiei, vizat în Articolul I, stipulațiunile tratatului semnat la Paris, la 9 decembrie 1919, de către principalele puteri aliate și asociate și de către România și mai ales să asigure locuitorilor fără distincție de rasă, de limbă, de religie, aceleași garanții de dreptate și libertate ca și celorlalți locuitori ale tuturor teritoriilor făcând parte din Regatul României”.

Articolele IV-VI se refereau la modalitatea de obținere a cetățeniei pentru supușii fostului Imperiu Rus: „Naționalitatea română va fi obținută cu drepturi depline, cu excluderea altora, rezidenții vechiului imperiu rusesc stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat la Articolul I, vor avea facultatea să opteze pentru orice naționalitate vor vrea. Opțiunea soțului va antrena pe aceea a soției și optarea părinților pe cea a copiilor mai mici de 18 ani...România recunoaște ca locuitori români, cu drepturi depline și fără nicio formalitate, locuitorii vechiului imperiu rus, care sunt născuți pe teritoriul Basarabiei, vizat în Articolul I, din părinți având domiciliul lor în Basarabia, chiar dacă la momentul punerii în vigoare a prezentului tratat, aceștia nu se găsesc domiciliați în Basarabia”.

Articolul VII: „Înaltele puteri contractante recunosc că gura Dunării, zisă gura de la Chilia, trebuie să treacă sub jurisdicția Comisiei Europene Dunărene. În așteptarea concluziunii unei convențiuni generale pentru regimul internațional al căilor de apă, România se obligă a aplica porțiunilor sistemului fluvial al Nistrului, care pot fi cuprinse pe teritoriul său și care formează frontierele sale, regimul prevăzut la primul paragraf al art. 332 și în art. 333-338 din Tratatul de pace cu Germania de la 28 iunie 1919”.

Articolul VIII: „România își asumă responsabilitatea părții proporționale Basarabiei din datoria publică rusă și orice altfel de angajamente ale statului rus, așa cum va fi determinat de o convenție particulară între principalele puteri aliate și asociate, pe de o parte, și România, pe de altă parte. Această convențiune va fi pregătită de o Comisiune desemnată de susnumitele puteri. În caz când comisiunea nu va ajunge la un acord în timp de 2 ani, chestiunile de litigiu vor fi supuse arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor”.

Articolul IX: „Înaltele părți contractante vor invita să adereze la prezentul tratat, imediat ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Puterile își rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Națiunilor toate chestiunile care vor putea fi ridicate de către guvernul rus privitor la detaliile acestui tratat, fiind bine înțeles că frontierele definite în prezentul tratat, cum și suveranitatea României asupra teritoriilor specificate în tratat, nu vor fi supuse în discuție în nici un caz . În același fel se va proceda cu toate dificultățile care ar putea să se nască ulterior din aplicarea sa”.

Astfel, se declara explicit că prevederile tratatului puteau fi revizuite de către Liga Națiunilor, însă recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei era ireversibilă. La fel, părțile semnatare nu au găsit necesar sau oportun, la cel moment, intrarea în tratative directe cu Rusia Sovietică, nerecunoscută pe plan internațional.

În încheierea tratatului, puterile semnatare se obligau să ratifice tratatul și se specifica modalitatea de intrare în vigoare a acestuia: „Prezentul tratat va fi ratificat de puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificațiuni și cu începere de la intrarea și cu începerea de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele puteri aliate și asociate și România la 9 decembrie 1919. Depunerea ratificațiunilor se va face la Paris. Puterile a căror guvern se află în afara Europei vor avea facultatea să se mărginească a face cunoscut Guvernului Republicii Franceze, prin reprezentantul diplomatic la Paris, că au dat ratificarea și în acest caz vor trebui să trimită actul ratificat cât mai curând posibil”.

Conceput în spiritul Pactului Ligii Națiunilor, Protocolul de la Paris recunoștea actul plebiscitar din 27 martie 1918, el încadrându-se în ansamblul de tratate internaționale care consacra de jure desăvârșirea statului unitar român, o situație de facto, rezultată din voința liber exprimată a unui stat suveran și independent. Odată cu recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei, părțile contractante ale tratatului se obligau să acorde asistență României în cazul tentativelor ruse de a recupera Basarabia.

Semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920 a fost un succes al diplomației românești, care obținea astfel recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru, un fapt ce punea capăt ambiguităților existente în această problemă.

Români evadați din lagărele Centralilor

Viața grea din captivitate, dorința de recăpătare a libertății, în anumite situații simțul datoriei i-au determinat pe unii militari români să facă tot ce se putea pentru a fugi din lagărele Centralilor și a reajunge sub autoritatea propriului guvern sau în țări neutre ori aliate. Există informații disparate de ordin numeric cu privire la românii evadați din lagărele germane, austro-ungare, bulgare și otomane.

Potrivit unei situații germane, până la 10 octombrie 1918, un ofițer și 370 de subofițeri și soldați români reușiseră să evadeze din lagărele Imperiului German, fără a fi prinși. Încercările nereușite nu se regăseau în statistica germană. Procentul românilor evadați și neprinși era de 0,85% din totalul prizonierilor, destul de aproape de al francezilor (0,95%) și belgienilor (1,15%), mai mult decât dublu față de cel al englezilor (0,34%) și sârbilor (0,31%). Rușii aveau cel mai mare procent de evadări reușite, un neverosimil 6,8%, de aceea și au istoricii semne de întrebare în această privință. De asemenea, din lagărele germane aflate în teritoriul ocupat al României fugiseră 371 de prizonieri români. În ceea ce-i privește pe prizonierii români aflați în Austro-Ungaria, în primăvara anului 1918 erau înregistrați doi ofițeri și 355 grade inferioare dispăruți sau evadați. Din Bulgaria au dispărut sau evadat, până în primăvara anului 1918, patru ofițeri și 450 grade inferioare români. Autoritățile otomane aveau să le înștiințeze pe cele române, în primăvara anului 1918, că în rândurile prizonierilor români se înregistrau ca dispăruți și evadați 1.500 grade inferioare. Amalgamarea celor două categorii de prizonieri nu ne ajută pentru a identifica în mod clar câți români reușiseră cu adevărat să evadeze, fără a fi priniși, din lagărele otomane.

Dincolo de numere, avem informații ceva mai extinse despre câțiva evadați români, care fie au reușit să-și atingă ținta, adică să devină liberi, fie au fost capturați în cele din urmă. Câțiva dintre ei și-au publicat memoriile încă din perioada interbelică, poveștile lor de viață devenind astfel cunoscute când cei mai mulți dintre camarazii de arme și de suferință trăiau și erau activi.

Cel mai cunoscut prizonier român care a făcut tentative repetate de a evada din lagărele germane a fost căpitanul Gheorghe Caracaș. Mutat împreună cu alți camarazi din lagărul Dänholm-Stralsund în cel de la Ostenholzer Moor, căpitanul Caracaș a luat decizia de a evada. Unul dintre dezavantajele evidente era depărtarea de frontiera cu o țară neutră. Între fuga spre Olanda, țară mai apropiată, și fuga spre Elveția, țară mai depărtată, Caracaș a ales ultima variantă. Aceasta dintr-un calcul simplu, pentru a face mai dificilă urmărirea de către poliția germană. Pentru a-i deruta și mai mult pe urmăritori, căpitanul român a hotărât chiar să facă un ocol pe la Berlin.

Pentru că banii din lagăr nu aveau valoare în exterior, dar pentru a avea cu se descurca pe drum, căpitanul român a făcut rost de bani buni (în special mărci germane). Totodată, și-a făcut provizii pentru drum, procurate cu mare greutate, inclusiv economisind câte puțin în perioada premergătoare, și-a procurat un veston civil, pentru a nu fi identificat ca prizonier evadat, precum și un clește de tăiat sârma ghimpată care înconjura lagărul.

Fuga din lagăr a lui Caracaș a avut loc la 27 ianuarie 1917, când germanii sărbătoreau ziua de naștere a împăratului Wilhelm al II-lea. În cea mai apropiată gară (Celle), evadatul a reușit să urce într-un tren care se îndrepta spre Hanovra. De acolo a luat trenul spre Berlin. Știa doar unele cuvinte și câteva expresii în germană, care îi permiteau să cumpere bilete de tren și mâncare. Însă în eventualitatea angajării unei discuții s-ar fi trădat repede că era fugar.

Planul căpitanului Caracaș era să ajungă la Berlin, la „domnul Beldiman” – este vorba despre Alexandru A. Beldiman, fostul ministru al României în Germania (1896-1916), aflat în dezacord cu guvernul I.I.C. Brătianu din momentul intrării țării în război contra Centralilor –, care era prieten cu un coleg de lagăr al lui Caracaș. Odată ajuns la Berlin și la locuința soților Beldiman, Caracaș a fost hrănit de cei doi conaționali, care în plus i-au completat echipamentul, i-au dat provizii pentru drum, precum și bani pentru a avea cu ce ajunge la frontiera cu Elveția.

După ce a călătorit cu metroul la Berlin, Caracaș a luat trenul spre Erfurt. Însă la Würzburg a fost prins, când mai avea de parcurs ultima etapă în drumul spre libertate. Anchetat expeditiv, a fost escortat la Marienburg, unde exista o închisoare situată în vechiul castel. Închis singur într-o cameră, românul a fost bine tratat, cu mâncare bună și mai mult decât suficientă. În Marienburg erau internați militari francezi și englezi. Ofițerii francezi l-au încurajat, prin intermediari, pe Caracaș. După trei zile, acesta era pe punctul de a fi trimis înapoi în lagărul de la Ostenholzer Moor. Pentru a evita această expediere într-un loc de care îl legau amintiri urâte, Caracaș a încercat să evadeze și de la Marienburg chiar în noaptea dinaintea plecării spre vechiul lagăr. Nu a mai avut ocazia. Caracaș făcea comparații subiective între germani pe criterii regionale, geografice. Soldații din Bavaria i-au făcut o bună impresie, față de cei din Prusia; referirea era la atitudine, cei din urmă fiind mai inflexibili, mai duri în opinia sa. La 6 februarie 1917, Caracaș reintra pe porțile lagărului Schwarmstedt și avea să fie închis timp de o lună într-o celulă întunecoasă, friguroasă, cu mâncare execrabilă („lături”).

Căpitanul Caracaș a încercat să evadeze și din lagărul Beeskow, în octombrie 1917, împreună cu câțiva camarazi. Drept pedeaspă, căpitanul a primit două săptămâni de închisoare. La sfârșitul anului 1917, Caracaș a evadat încă o dată, în timp ce era transportat de la un lagăr la altul. A ajuns iarăși la Berlin, tot la Alexandru A. Beldiman. Însă la fel ca în februarie același an, căpitanul român a fost capturat din vina lui. De această dată a fost închis în fortul Gorgast.

Despre alți ofițeri români care au încercat să evadeze din lagărele din Reich avem informații cu totul fragmentare. În noaptea de 28 februarie/1 martie 1917 au încercat să evadeze de la Ostenholzer Moor un căpitan, doi locotenenți și un sublocotenent. Doi dintre ei au fost prinși la scurt timp după evadare. Ceilalți au fost prinși și ei a doua zi; unul se apropiase de frontieră, dar avea deja degerături la picioare. De la Dänholm-Stralsund – unde era greu pentru prizonieri să părăsească insula – au încercat să evadeze doi ofițeri români la 1 februarie 1917. Au fost găsiți după câteva ore, cu ajutorul unui câine-lup pe care îl avea administrația lagărului. Locotenentul Gr. Florescu a evadat de la Ströher Moor în 1917, dar a fost capturat în apropierea graniței germano-olandeze. Mai mulți soldați români, duși la muncă în apropierea Frontului de Vest, pentru a lucra la tranșee sau la încărcat ori descărcat vagoane, au reușit să evadeze. În urma unor peripeții, aceștia au ajuns în Olanda. Alții au evadat din lagărele de pe valea Rinului și au reușit în cele din urmă să ajungă în Elveția.