1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Cazurile câtorva ofițeri români, constituiți în mici grupuri, care au reușit să treacă în Moldova în anul 1917, sunt mai bine cunoscute ca urmare a relatărilor detaliate de care dispunem.

Grupul Tătăranu-Rădulescu-Iacobescu

Locotenentul Nicolae Tătăranu a fost rănit în timpul bătăliei de la Neajlov-Argeș, în noiembrie 1916. Internat în spitalul de la Școala Centrală, din Bucureșit, după intrarea Centralilor în oraș a fost evacuat, împreună cu ceilalți răniți români, în Spitalul de la Automobilclub.

Tătăranu a legat o relație de prietenie, în spital, cu sublocotenentul Florin Rădulescu. Au început să facă împreună planuri de evadare. Ideea lor era să ajungă în Moldova, trecând frontul prin zona Mărăști-Soveja. Cei doi și-au procurat, prin intermediul prietenilor, haine, bani și o hartă. Lor aveau să li se alăture sublocotenenții Vasile Iacobescu și Aristide Ștefănescu.

Odată dispăruți din spital, ofițerii români au fost dați în urmărire de către germani, semnalmentele lor fiind trimise la comandamentele și posturile de poliție locale. La mijlocul lunii aprilie 1917, cei patru ofițeri români au plecat spre Ploiești. Însă la Pitești au fost arestați și depuși în închisoarea orașului. Fuseseră trădați de Aristide Ștefănescu și de o prietenă a acestuia. Întrucât asupra lor fuseseră găsite hărți de stat-major, pe care trasaseră linia frontului, evadații riscau să fie judecați pentru spionaj, consecințele putând fi deosebit de grave. Ștefănescu a fost eliberat după zece zile, însă ceilalți au fost reținuți mai bine de o lună. Vechile răni se redeschideau, mizeria era la ea acasă în închisoare, captiviii se umpluseră de păduchi.

Comandamentul 263 Etape German a decis trimiterea celor trei reținuți în fața Curții Marțiale. Judecător era un căpitan german de rezervă, care le-a luat și interogatoriul, iar apărarea le-a fost susținută de un locotenent bavarez. Curtea Marțială a decis la 24 mai 1917 trimiterea lor într-un lagăr din Germania. Însă mai întâi urmau să ajungă în lagărul de la Slatina. Cei trei nu renunțaseră la ideea de a evada și de a se îndrepta spre Moldova. După ce au fost urcați într-un tren care urma să-i ducă în Reich, ei au sărit din mers în apropierea Oltului.

Ajutați de localnici, care le-au oferit adăpost și hrană, ofițerii români voiau să revină în București mai întâi. Au mers până la Pitești pe jos. Trebuiau să evite locurile circulate, gările, pentru că peste tot erau filtre, patrule, agenți. Pe drum au fost ajutați uneori de țărani, alteori chiar de oameni din administrație auxiliară românească.

În București – unde au stat de la sfârșitul lunii iunie și până la jumătatea lunii iulie 1917 – cei trei s-au pregătit pentru plecarea spre Moldova. Și-au procurat acte de identitate, hărți, busolă, bani, haine țărănești, mâncare, tutun, chibrituri, un ceaun pentru făcut mămăligă. Pentru a obține toate acestea, cei trei au fost ajutați de prieteni.

Cu rănile nevindecate încă, fugarii resimțeau din plin greutățile drumului parcurs pe jos, practic în necunoscut. Au mers spre nord-est, pe lângă mănăstirea Căldărușani, apoi au traversat râurile Ialomița, Prahova, iar prin munți au ajuns în Buzău, după ce trecuseră prin diverse sate. După zile de mers pe jos au ajuns lângă Muntele Penteleu. Le-a atras atenția satul Herăstrău, care era în mare parte distrus de proiectilele de artilerie și arproape părăsit de locuitorii săi, iar primarul părea să fie în slujba germanilor.

Începea partea cea mai grea din drumul lor, încercarea de a trece linia frontului. Aceasta s-a produs în seara zilei de 29 iulie/11 august 1917, între satele Coza și Păulești. Tătăranu, Rădulescu și Iacobescu au ajuns în tranșeele Regimentului 18 Gorj. Traseul lor ulterior a inclus Brigada 1, Divizia 1 Infanterie și Corpul II Armată, comandat de generalul Arthur Văitoianu. Foștii prizonieri s-au întâlnit și cu regina Maria, aflată în trecere pe la Spitalul Coțofenești. La Iași au avut întrevederi la Marele Cartier General, pentru ca în final să aibă o întâlnire cu regele Ferdinand și prințul Carol.

Grupul Gorsky-Deculescu-Lazăr

Rănit grav la Oituz, în octombrie 1916, căpitanul V. Gorsky a fost dus într-un spital militar din București, unde avea să rămână până în toamna anului 1917. Sublocotenentul Petre Lazăr fusese și el internat într-un spital din București (probabil Colțea), dar după însănătoșire a fost trimis în lagărul de la Slatina. A evadat de acolo în februarie 1917, a revenit pe jos în București, unde s-a ascuns la părinții săi. Și-a căutat la spitalul Colțea tovarăși cu care să poată pleca în Moldova. Căpitanul Nicolae Deculescu, și el rănit, se afla tot în Spitalul Colțea. Din cauza rănilor, cei trei au amânat fuga în Moldova pentru sfârșitul lunii octombrie 1917.

În vederea securizării acțiunii, de plecarea celor trei ofițeri români au știut doar câteva doamne din Spitalul Colțea și un ofițer invalid. Cu ajutorul cunoscuților, ei au obținut acte cu nume false (ausweis-uri). Spre exemplu, căpitanul Gorsky devenise Vasile Georgescu, negustor din Fălticeni. Pentru a putea supraviețui unui drum lung, fugarii și-au procurat îmbrăcăminte și încălțăminte de iarnă, hrană, medicamente, chibrituri, lumânări, un foarfece de tăiat sârma și bani.

Evadații au plecat din București la începutul lunii noiembrie 1917, destinația lor fiind localitatea Soveja, în Vrancea, unde aveau să vadă cum puteau trece linia frontului. În apropierea satului Muscelul Țiganului, ofițerilor li s-au alăturat trei soldați fugari, originari din Moldova, care voiau și ei să treacă linia frontului, dar aveau să se rupă ulterior de grupul Gorsky. Ofițerii evadați au trecut pe lângă Masivul Penteleu, au traversat râul Putna prin apă și s-au apropiat de Soveja.

În cele din urmă, după jumătatea lunii noiembrie 1917, cei trei ofițeri au reușit să treacă în liniile românești, în dreptul Regimentului 45/60, din Divizia 12 infanterie. După cum s-a întâmplat și în cazul altor prizonieri reveniți în liniile românești, și cei din acest grup au fost trimiși la Iași, unde au fost primiți de generalul Iancovescu, ministrul de Război, de generalul Prezan, șeful Marelui Cartier General, apoi de regele Ferdinand I, regina Maria și prințul Carol. Curajul și efortul lor de a ajunge în Moldova erau astfel recunoscute la cel mai înalt nivel.

Conform normelor de drept internaţional, tratatul din 28 octombrie 1920 urma să intre în vigoare la ratificarea sa de către părţile semnatare. Cu această rezervă, valabilitatea tratatului era puternic afectată. Privit în timp, chiar dacă politic și istoric era perfect legal și justificat, din punct de vedere juridic, el n-a mai intrat în vigoare din cauza faptului, că partea japoneză, din motive la care vom reveni în articolul următor, i-a refuzat ratificarea.

Asupra formulărilor tratatului s-au adus în epocă mai multe obiecții. Privit comparativ, protocolul basarabean era un pas înapoi faţă de hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie 1920. Ca şi acordul sus amintit, tratatul din 28 octombrie 1920 recunoştea Unirea Basarabiei cu România în baza dreptului popoarelor la autodeterminare, menţionând, din punct de vedere istoric, geografic, etnografic şi economic caracterul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru. Marile Puteri Aliate au admis şi votul exprimat de reprezentanţii „Sfatului Ţării” în dorinţa de realipire la România, ceea ce oferea o garanţie juridică a Unirii.

La prima vedere, importanţa pactului rezida în întregime din partea tratatului care recunoştea suveranitatea României asupra Basarabiei. Era şi firesc, deoarece avea prioritate logică, dorindu-se, în sfârşit, o soluţionare a problemei Basarabiei. De aici şi entuziasmul care a cuprins opinia publică şi cercurile politice româneşti la semnarea tratatului. În realitate, miezul pactului era în cea de-a doua parte, care cuprindea problemele ce decurgeau din această suveranitate. Recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România nu cerea o formă determinată deoarece putea fi considerată un fapt împlinit. De aceea, recunoaşterea n-a fost menţionată în tratat ca excepţională. Ea constituia premisa necesară a tratatului în cauză şi nicidecum elementul său indispensabil.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea juridică a suveranităţii româneşti asupra Basarabiei nu necesita o formă specială, deoarece nu exista necesitatea unei ratificări în particular. În acest sens, exista hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie 1920. Ratificarea prevăzută în pact era necesară pentru a doua sa parte, adică pentru problemele ce decurgeau din recunoaştere. „Pornind de la necesitatea de a regla pe calea dreptului problemele care decurg din recunoaşterea deja înfăptuită (s.a.) a suveranităţii României asupra Basarabiei, puterile contractante au decis să semneze prezentul pact”, iată care era esenţa acestui tratat. Europa nu putea lăsa nesoluţionate problemele ce consemnau statutul juridic al locuitorilor Basarabiei, altfel spus problema minorităţilor, cât şi pe cele care se interferau cu interesul raporturilor internaţionale la navigaţia fluvială şi participarea României la datoria publică a Rusiei.

Tratatul din 28 octombrie 1920 mai conţinea câteva handicapuri serioase. Angajamentul asumat de Consiliul Suprem, prin decizia din 3 martie 1920, de a acorda tot sprijinul posibil în eventualitatea că Rusia Sovietică ar ataca frontierele legitime ale României, făcea loc hotărârii prin care Moscovei i se dădea dreptul de a pune în discuţie unele chestiuni de formă ale suveranităţii româneşti în Basarabia. În plus, Consiliul Suprem îşi rezerva dreptul de a hotărî asupra cerinţelor şi revendicărilor Rusiei Sovietice, precum şi de a examina şi decide asupra dificultăţilor care ar fi apărut în urma aplicării acestui tratat. Aceasta însemna că România, liberă a hotărî în celelalte teritorii ale statului, era privată de exercitarea acestui drept în Basarabia, fiindcă se putea pomeni, în orice clipă, în faţa tribunalului Consiliului Suprem. Eventualitatea unui aranjament între România şi Rusia Sovietică urma a fi supusă mediaţiunii Marilor Aliaţi, a căror poziţie a fost sesizată cu ocazia tratativelor româno - sovietice din primăvara-vara anului 1920. Părea, deci, firească nedumerirea opiniei publice româneşti în legătură cu decizia puterilor semnatare de a „lăsa o portiţă liberă viitorului guvern rus pentru a se amesteca în unele chestiuni, fie legate chiar şi de detaliile tratatului”.

Cu toate rezervele existente, tratatul din 28 octombrie 1920 a fost primit cu entuziasm de către cercurile politice de la Bucureşti şi de opinia publică românească care a considerat, astfel, problema

Basarabiei definitiv soluţionată. Alexandru Averescu a declarat că Unirea Basarabiei cu România era recunoscută, iar chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate, soluţionate prin convenţie, sunt singurele hotărâri care vor determina relaţiile între România şi Rusia Sovietică^”.

Mai categoric, ziarul „Adevărul” din 25 noiembrie 1920, afirma că România putea trata cu Rusia Sovietică doar pe temeiul recunoaşterii Basarabiei şi neintervenţiei reciproce în afacerile interne. În ceea ce priveşte politica României faţă de statul sovietic, ea era posibilă atunci când Marile Puteri Aliate ar fi avut o poziţie definită între ele. „Făcând parte din înţelegerea statelor victorioase şi având cu ele Convenţia, care-i recunoştea suveranitatea asupra Basarabiei, România nu are nevoie mai mult ca nimeni ca o asemenea politică să ia fiinţă” arăta ziarul românesc.

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă a tratatului de la 28 octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în această problemă. Chiar dacă Rusia Sovietică declarase să nu este moștenitoarea Imperiului Rus. Edificator este, în acest sens, modul cum şi-a soluţionat Polonia problema frontierelor sale cu Rusia Sovietică. La 18 martie 1921 Polonia a semnat cu Rusia Sovietică pacea de la Riga, prin care la Polonia erau alipite jumătate din Belorusia, cu o populație de aproximativ patru milioane de locuitori şi toată Ucraina de Vest cu o populație de zece milioane locuitori. După semnarea tratatului sovieto-polon, frontierele polono-sovietice şi polono-lituaniene erau recunoscute de Marea Britanie, Franța, Italia şi Japonia prin decizia Conferinței Ambasadorilor din 15 martie 1923. Timp de 18 ani aceasta a determinat frontiera de vest a URSS cu statul polonez fără vreo contestație deschisă din partea guvernului de la Moscova.

Rusia Sovietică, printr-o notă ultimativă cu Ucraina Sovietică, a protestat la 1 noiembrie 1920, fără nici un temei, împotriva tratatului de la Paris, făcând cunoscut că îl respinge și insistând ca acesta să nu fie ratificat. În nota adresată statelor semnatare se specifica următoarele: „Aflând că între Marile Puteri Aliate și România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei și Ucrainei declară că ele nu pot recunoaște ca având putere înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”. La acest protest, a existat la 10 noiembrie o notă de răspuns al guvernului român, semnată de Alexandru Averescu, prim-ministru, și Take Ionescu, ministru de externe, în care se arăta că: „Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată și guvernul român nu o pune sub semnul îndoielii. Chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate și care au fost rezolvate prin zisa convenție sunt singurele hotărâri să precizeze relațiile între România și Rusia”.

Deși protestul Sovietelor nu a fost luat în considerare de Marile Puteri, absența Rusiei de la Conferința de Pace de la Paris a fost percepută ca un „aspect vulnerabil” al tratatului din 28 octombrie 1920. După cum remarca istoricul francez J. B. Duroselle, absența semnăturii Rusiei făcea ca frontiera româno-sovietică să fie „singura frontieră europeană a acesteia care nu a fost stabilită printr-un acord liber fixat”.

Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean şi autoritatea Aliaţilor în problema Basarabiei, a fost doar începutul unei politici ce a marcat relaţiile sovieto-române în perioada respectivă. Insistenţa diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea suveranităţii sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât şi intransigenţa guvernului sovietic confirmă valabilitatea acestor afirmaţii. Rămâne regretabil faptul că lipsa de abilitate a diplomaţiei române, la momentul oportun soluţionării problemei Basarabiei, a oferit Rusiei Sovietice pretextul pentru a vehicula veleităţile de mare putere.