1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Români evadați din lagărele Centralilor

Viața grea din captivitate, dorința de recăpătare a libertății, în anumite situații simțul datoriei i-au determinat pe unii militari români să facă tot ce se putea pentru a fugi din lagărele Centralilor și a reajunge sub autoritatea propriului guvern sau în țări neutre ori aliate. Există informații disparate de ordin numeric cu privire la românii evadați din lagărele germane, austro-ungare, bulgare și otomane.

Potrivit unei situații germane, până la 10 octombrie 1918, un ofițer și 370 de subofițeri și soldați români reușiseră să evadeze din lagărele Imperiului German, fără a fi prinși. Încercările nereușite nu se regăseau în statistica germană. Procentul românilor evadați și neprinși era de 0,85% din totalul prizonierilor, destul de aproape de al francezilor (0,95%) și belgienilor (1,15%), mai mult decât dublu față de cel al englezilor (0,34%) și sârbilor (0,31%). Rușii aveau cel mai mare procent de evadări reușite, un neverosimil 6,8%, de aceea și au istoricii semne de întrebare în această privință. De asemenea, din lagărele germane aflate în teritoriul ocupat al României fugiseră 371 de prizonieri români. În ceea ce-i privește pe prizonierii români aflați în Austro-Ungaria, în primăvara anului 1918 erau înregistrați doi ofițeri și 355 grade inferioare dispăruți sau evadați. Din Bulgaria au dispărut sau evadat, până în primăvara anului 1918, patru ofițeri și 450 grade inferioare români. Autoritățile otomane aveau să le înștiințeze pe cele române, în primăvara anului 1918, că în rândurile prizonierilor români se înregistrau ca dispăruți și evadați 1.500 grade inferioare. Amalgamarea celor două categorii de prizonieri nu ne ajută pentru a identifica în mod clar câți români reușiseră cu adevărat să evadeze, fără a fi priniși, din lagărele otomane.

Dincolo de numere, avem informații ceva mai extinse despre câțiva evadați români, care fie au reușit să-și atingă ținta, adică să devină liberi, fie au fost capturați în cele din urmă. Câțiva dintre ei și-au publicat memoriile încă din perioada interbelică, poveștile lor de viață devenind astfel cunoscute când cei mai mulți dintre camarazii de arme și de suferință trăiau și erau activi.

Cel mai cunoscut prizonier român care a făcut tentative repetate de a evada din lagărele germane a fost căpitanul Gheorghe Caracaș. Mutat împreună cu alți camarazi din lagărul Dänholm-Stralsund în cel de la Ostenholzer Moor, căpitanul Caracaș a luat decizia de a evada. Unul dintre dezavantajele evidente era depărtarea de frontiera cu o țară neutră. Între fuga spre Olanda, țară mai apropiată, și fuga spre Elveția, țară mai depărtată, Caracaș a ales ultima variantă. Aceasta dintr-un calcul simplu, pentru a face mai dificilă urmărirea de către poliția germană. Pentru a-i deruta și mai mult pe urmăritori, căpitanul român a hotărât chiar să facă un ocol pe la Berlin.

Pentru că banii din lagăr nu aveau valoare în exterior, dar pentru a avea cu se descurca pe drum, căpitanul român a făcut rost de bani buni (în special mărci germane). Totodată, și-a făcut provizii pentru drum, procurate cu mare greutate, inclusiv economisind câte puțin în perioada premergătoare, și-a procurat un veston civil, pentru a nu fi identificat ca prizonier evadat, precum și un clește de tăiat sârma ghimpată care înconjura lagărul.

Fuga din lagăr a lui Caracaș a avut loc la 27 ianuarie 1917, când germanii sărbătoreau ziua de naștere a împăratului Wilhelm al II-lea. În cea mai apropiată gară (Celle), evadatul a reușit să urce într-un tren care se îndrepta spre Hanovra. De acolo a luat trenul spre Berlin. Știa doar unele cuvinte și câteva expresii în germană, care îi permiteau să cumpere bilete de tren și mâncare. Însă în eventualitatea angajării unei discuții s-ar fi trădat repede că era fugar.

Planul căpitanului Caracaș era să ajungă la Berlin, la „domnul Beldiman” – este vorba despre Alexandru A. Beldiman, fostul ministru al României în Germania (1896-1916), aflat în dezacord cu guvernul I.I.C. Brătianu din momentul intrării țării în război contra Centralilor –, care era prieten cu un coleg de lagăr al lui Caracaș. Odată ajuns la Berlin și la locuința soților Beldiman, Caracaș a fost hrănit de cei doi conaționali, care în plus i-au completat echipamentul, i-au dat provizii pentru drum, precum și bani pentru a avea cu ce ajunge la frontiera cu Elveția.

După ce a călătorit cu metroul la Berlin, Caracaș a luat trenul spre Erfurt. Însă la Würzburg a fost prins, când mai avea de parcurs ultima etapă în drumul spre libertate. Anchetat expeditiv, a fost escortat la Marienburg, unde exista o închisoare situată în vechiul castel. Închis singur într-o cameră, românul a fost bine tratat, cu mâncare bună și mai mult decât suficientă. În Marienburg erau internați militari francezi și englezi. Ofițerii francezi l-au încurajat, prin intermediari, pe Caracaș. După trei zile, acesta era pe punctul de a fi trimis înapoi în lagărul de la Ostenholzer Moor. Pentru a evita această expediere într-un loc de care îl legau amintiri urâte, Caracaș a încercat să evadeze și de la Marienburg chiar în noaptea dinaintea plecării spre vechiul lagăr. Nu a mai avut ocazia. Caracaș făcea comparații subiective între germani pe criterii regionale, geografice. Soldații din Bavaria i-au făcut o bună impresie, față de cei din Prusia; referirea era la atitudine, cei din urmă fiind mai inflexibili, mai duri în opinia sa. La 6 februarie 1917, Caracaș reintra pe porțile lagărului Schwarmstedt și avea să fie închis timp de o lună într-o celulă întunecoasă, friguroasă, cu mâncare execrabilă („lături”).

Căpitanul Caracaș a încercat să evadeze și din lagărul Beeskow, în octombrie 1917, împreună cu câțiva camarazi. Drept pedeaspă, căpitanul a primit două săptămâni de închisoare. La sfârșitul anului 1917, Caracaș a evadat încă o dată, în timp ce era transportat de la un lagăr la altul. A ajuns iarăși la Berlin, tot la Alexandru A. Beldiman. Însă la fel ca în februarie același an, căpitanul român a fost capturat din vina lui. De această dată a fost închis în fortul Gorgast.

Despre alți ofițeri români care au încercat să evadeze din lagărele din Reich avem informații cu totul fragmentare. În noaptea de 28 februarie/1 martie 1917 au încercat să evadeze de la Ostenholzer Moor un căpitan, doi locotenenți și un sublocotenent. Doi dintre ei au fost prinși la scurt timp după evadare. Ceilalți au fost prinși și ei a doua zi; unul se apropiase de frontieră, dar avea deja degerături la picioare. De la Dänholm-Stralsund – unde era greu pentru prizonieri să părăsească insula – au încercat să evadeze doi ofițeri români la 1 februarie 1917. Au fost găsiți după câteva ore, cu ajutorul unui câine-lup pe care îl avea administrația lagărului. Locotenentul Gr. Florescu a evadat de la Ströher Moor în 1917, dar a fost capturat în apropierea graniței germano-olandeze. Mai mulți soldați români, duși la muncă în apropierea Frontului de Vest, pentru a lucra la tranșee sau la încărcat ori descărcat vagoane, au reușit să evadeze. În urma unor peripeții, aceștia au ajuns în Olanda. Alții au evadat din lagărele de pe valea Rinului și au reușit în cele din urmă să ajungă în Elveția.

În condiţiile în care evoluţia tratativelor sovieto-române lăsa să se întrevadă perspectiva semnării unui tratat de pace care ar fi tranşat definitiv soarta Basarabiei, a intervenit căderea guvernului Vaida-Voevod. La 13 martie 1920, s-a format noul guvern prezidat de Alexandru Averescu, având la externe pe Duiliu Zamfirescu, iar din iunie acelaşi an pe Take Ionescu.

Privită prin prisma evenimentelor care au urmat, schimbarea de guvern de la Bucureşti s-a produs, în primul rând, din motive de politică externă, mai exact din cauza tratativelor româno-sovietice, aflate în etapa finalizării. De acest fapt nu era străină poziţia Franţei care nu a văzut cu ochi buni aceste tratative. În România acelor ani era puternic statuată concepţia că Bucureştii nu puteau opera faţă de Rusia Sovietică o altă politică decât cea a Marilor Aliaţi. Era o gravă eroare cu consecinţe fatale pentru perspectiva relaţiilor sovieto-române şi asupra acestui lucru s-a revenit permanent în mediile politice ale României interbelice. Referindu-se la acest aspect, deputatul Virgil Madgearu arăta în Parlamentul român că, în 1920, când, pentru a evita o alianţă militară dintre România şi Polonia, guvernul sovietic dorea încheierea unui tratat de pace cu România, s-a comis o eroare irecuperabilă pentru interesele ţării. Guvernul a aşteptat iniţial clarificarea poziţiei Franţei, pierzând un moment unic, ce ar fi dat alt curs raporturilor cu Rusia Sovietică.

Această impresie a dăinuit mult timp în cercurile politice româneşti. În 1924, Daniel Ciugureanu, ministru secretar de stat pentru Basarabia în două guverne după Unire, considera că Sovietele doreau atunci (în 1920 - n.a.), cu orice preţ, o înţelegere cu România, fiind dispuse să recunoască statul român în hotarele existente. Omul politic basarabean considera eronată concepţia potrivit căreia România n-ar fi putut recunoaşte statul sovietic înaintea Aliaţilor deoarece „alta era situaţia României şi alta a aliaţilor noştri, care sunt despărţiţi de Rusia prin mii de kilometri şi prin alte state intermediare”¹⁹⁴.

Faptul că demisia şi înlocuirea guvernului Vaida-Voevod a fost rezultatul acestei mentalităţi, este confirmată de poziţia pe care a adoptat-o guvernul Averescu la viitoarele tratative cu Rusia Sovietică. Deşi personal sprijinea încercarea de a obţine o înţelegere cu sovieticii, prim-ministrul român Al. Averescu a întâlnit o opoziţie puternică, în acest sens, din partea lui Take Ionescu, puternic influenţat de poziţia de la Quai d’ Orsay (sediul Ministerului de Externe al Franței – n.a.) şi susţinut de regele Ferdinand I. Rezultatul acestei divergenţe de poziţii în cadrul guvernului s-a materializat prin aceea că, deşi negocierile nu au fost întrerupte, România „s-a retras discret”.

Atitudinea României era condiţionată, în mare măsură, de poziţia Franţei faţă de Rusia Sovietică. Aflat la Paris, Take Ionescu a înţeles că Franţa nu va accepta tratativele cu Moscova şi propunea României să nu se grăbească în negocierile cu Sovietele, deoarece Quai d’Orsay nu a acceptat niciodată ideea unor tratative româno-sovietice.

Privită prin prisma războiului sovieto-polon şi a propunerii franceze făcute României de a intra alături de polonezi în război contra Rusiei Sovietice, atitudinea Franţei este explicabilă. Chiar dacă s-a abţinut de la intervenţie împotriva Rusiei Sovietice, fapt remarcat şi de Moscova, România a adoptat cu multă rezervă tratativele cu guvernul sovietic. Aceasta se întâmpla atunci când Sovietele, cântărind fluctuaţiile de pe fronturile polonez şi de sud cu posibilitatea unei alianţe româneşti cu Polonia şi Ungaria sub auspiciile Franţei, deveneau tot mai insistente în a obţine cu orice preţ neutralitatea României.

La 6 august 1920 Gheorghe Cicerin a cerut reluarea tratativelor întrerupte din cauza unei neînţelegeri inexplicabile odată cu schimbarea guvernului Vaida-Voevod. El se declara în continuare de acord pentru o conferinţă de pace cu România, fiind convins că astfel puteau fi obţinute mari avantaje pentru ambele părţi prin soluţionarea amicală a problemelor teritoriale şi economice între cele două state.

Prin scrisoarea din 29 august 1920 către Take Ionescu, Comisarul sovietic de externe arăta, din nou, că singura cale de înţelegere între cele două state era aceea a negocierilor directe. Gh. Cicerin îşi arăta rezerva faţă de iniţiativa Marii Britanii care propunea negocieri în grup între ţările limitrofe şi Rusia Sovietică. Guvernul sovietic invita România să urmeze exemplul Țărilor Baltice, Finlandei şi Poloniei, arătând că momentul era extrem de favorabil pentru România.

Schimbul de note între cele două state a continuat şi în septembrie, dar relaţiile sovieto-române nu au reuşit să depăşească acest stadiu al tratativelor. Cu toată experienţa lui Take Ionescu, aprecia Al. Vaida-Voievod în una din şedinţele Adunării Deputaţilor, el n-a evaluat corect şansa irepetabilă a ţării de a încheia cu Rusia Sovietică tratatul de normalizare a relaţiilor dintre cele două state într-un moment, când diplomaţia sovietică era interesată în accelerarea şi finalizarea tratativelor.

Judecată prin prisma politicii urmată de ministrul român de externe, această atitudine are altă explicaţie. Take Ionescu negociase la Paris şi Londra detaliile tratatului prin care Consiliul Suprem trebuia să-şi îndeplinească promisiunea de la 3 martie 1920. În opinia sa, recunoaşterea Unirii Basarabiei de către Marile Puteri avea o valoare mai mare decât validarea acestuia de partea sovietică. În şedinţa Camerei Deputaţilor din 9 iulie 1921, Take Ionescu a declarat că refuză să trateze cu Rusia Sovietică chestiunea Basarabiei şi atât timp cât va fi responsabil de politica externă a României, va considera această problemă închisă. Chiar în condiţiile când guvernul sovietic ar fi oferit recunoaşterea Basarabiei, ministrul român de externe considera că România nu are nevoie de ea. Grigore Gafencu arăta ulterior că Take Ionescu a declarat, în repetate rânduri, că România nu putea urma faţă de Rusia Sovietică altă politică decât politica marilor săi aliaţi. „Take Ionescu nu a trăit destul ca să-şi dea seama că această formulă n-a mai însemnat nimic: fiecare aliat a avut faţă de Rusia o altă politică”, concluziona diplomatul român.

Această politică mai are însă o explicaţie. Pentru oamenii politici români, crescuţi în cultul democraţiilor occidentale, care au ajuns să facă un mit din sprijinul Parisului în momentele cheie ale istoriei româneşti, garanţia dată de Marii Aliaţi României era considerată pe deplin suficientă.

În judecarea acestei situații trebuie să mai avem în vedere proiectele Franței privind construcția unui „cordon sanitar” de la Marea Baltică la Marea Neagră, care pe de o parte, urma să îngrădească expansiunea comunismului în Europa, iar pe de alta să pună presiune asupra Germaniei. Fiind un susținător al acestui proiect geopolitic, încă din toamna anului 1918, Take Ionescu a purtat discuţii cu Edvard Beneș (Cehoslovacia), Eleftherios Venizelos (Grecia), Nikola Pașic (Iugoslavia), pentru pregătirea unui format de alianţă regională care să apere interesele acestor state pe fondul încheierii Primului Război Mondial.

În contextul Conferinţei de Pace de la Paris pentru reglementarea situaţiei internaţionale, Take Ionescu a continuat discuţiile bilaterale cu exponenţi ai diplomaţiilor din Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi Grecia, având drept obiectiv crearea unui bloc de la Marea Baltică la Marea Egee, care să se opună „oricăror acţiuni revizioniste”. Astfel, la 17 ianuarie 1919, Take Ionescu a făcut public proiectul său de creare a unei alianţe între România, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia şi Polonia, în vederea păstrării status quo-ului teritorial. Acesta a adus la cunoştinţa puterilor europene planul său de realizare a unei alianţe defensive formată de cinci state, reacţiile primite fiind pozitive. În cadrul negocierilor purtate între reprezentanţii acestor state, au ieşit la iveală contradicţii serioase între Polonia şi Cehoslovacia, dar şi între Iugoslavia şi Grecia, ceea ce a făcut ca proiectul să nu reprezinte o reuşită.