1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Lamsdorf

Situat în apropierea satului Lamsdorf, în Silezia (astăzi în Polonia), într-un câmp înconjurat la oarecare distanță de păduri, acest lagăr era de fapt un complex format din șase lagăre mai mici, fiecare cu câteva mii de prizonieri. A fost construit în 1914, iar primii săi locatari au fost rușii capturați de germani în luptele de la Lacurile Mazuriene. Cele șase lagăre erau situate la circa 100-200 de metri unul de celălat, dar comunicau între ele și cu stația de cale ferată. Exista și o cale ferată ferată cu ecartament îngust, inclusiv aprovizionarea internă realizându-se cu vagoneți. Garduri de sârmă ghimpată și șanțuri înconjurau complexul.

Aici au ajuns mai ales prizonieri din rândurile trupei Armatei Române, dar și câțiva ofițeri români. Cifrele totale erau mari în 1917, o sursă făcând referire la 15.000 de soldați români, în vreme ce o alta dădea cu precizie 13.535 de soldați români și patru ofițeri, ceea ce reprezenta ceva mai mult de jumătate din numărul total de prizonieri aliați din Lamsdorf. În privința ofițerilor, dintr-un alt document reieșea că au fost internați acolo un colonel, un căpitan, trei locotenenți, nouă sublocotenenți și un preot.

Lagărul nr. 4 era destinat carantinei, pe unde treceau toți prizonierii ajunși la Lamsdorf. De regulă percheziția făcută la sosirea în lagăr îi ușura pe prizonieri de diferite obiecte „interzise”. Totodată, unora dintre românii ajunși acolo la sfârșitul anului 1916, care nu aveau mantale și uneori nici pantaloni, li s-au dat astfel de piese vestimentare de către administrație; paltoanele aveau o bandă roșie la mâneci. Pentru a evita răspândirea bolilor, prizonierii treceau pe la dezinsecție, li se făceau injecții. Barăcile erau construite din scânduri, îngropate parțial, acoperite cu carton dat cu smoală, fără ferestre. În fiecare baracă încăpeau circa 100 de prizonieri. Prost izolate, barăcile nu ofereau în realitate condiții prea bune de trai. Umezeala contribuia la disconfortul permanent. Captivii dormeau în paturi suprapuse, pe saltele umplute cu paie, iar pentru învelit aveau câte o pătură. Barăcile aveau curți separate de rețele de sârmă, iar între perimetrele acestora patrulau gărzile.

După ce au trecut de perioada de carantină, unii dintre prizonierii români au ajuns în lagărul nr. 5. Barăcile erau mai bune aici, iar prizonierii dormeau pe saltele puse noaptea pe jos. Lagărul nr. 6 era mizerabil, cu barăci în pământ, umede, neluminate, cu uși stricate, ferestre sparte, cu latrine improvizate.

Există surse românești potrivit cărora paturile din barăci erau mari, suprapuse, în care dormeau câte patru prizonieri; saltelele erau umplute cu talaș. Din alte informații aflăm că prizonierii dormeau pe jos, pe paie. Când ploua și era noroi, prizonierii care aveau pături le așterneau pe jos pentru a dormi, învelindu-se cu mantaua, iar cei care nu aveau această piesă vestimentară se acopereau doar cu vestonul. Diferențele, contradicțiile existente în sursele citate au ca explicație experiențele personale diferite ale prizonierilor români care au ajuns în Lamsdorf.

Mâncarea se distribuia de trei ori pe zi. Castroane și linguri fuseseră date prizonierilor de către administrația lagărului. Meniul era format aproape tot timpul dintr-o supă făcută din legume pe care românii nu prea le întâlneau la ei acasă. La prânz supa era îngroșată cu puțină făină de porumb, orz, varză, gulii, coji de cartofi, mazăre. Supa de melci era greu de mâncat. O dată pe săptămână prizonierii primeau bucăți mici de carne sau oase de oaie, care doar creau impresia de grăsime în mâncare. Alți prizonieri aminteau că dimineața se dădea cafea, făcută din „rumeguș de brad ars băgat în apă caldă”. La prânz era vremea unei supe de gulii amare. Seara iarăși cafea sau câte o supă, „apă chioară”.

Pâinea era făcută din cartofi fierți, amestecați cu mașina, rumeguș și făină neagră în cantitate foarte mică. O pâine se împărțea la 10 oameni. Uneori distribuitorii – români – își păstrau pentru ei o cantitate mai mare de pâine decât le revenea celorlalți prizonieri, ceea ce stârnea nemulțumirea acestora din urmă. Tăierea pâinii devenise un adevărat ritual pentru captivi, atenți ca această operațiune să se facă drept. Cu această hrană puțină și slabă, prizonierii rămâneau mereu flămânzi. Oamenii erau înnebuniți de foame și nu înțelegeau de ce nu primesc hrană suficientă, credeau că germanii voiau să-i extermine prin înfometare. Erau frecvente scenele în care prizonierii români se aruncau asupra firimiturilor de pâine – dar și asupra mucurilor de țigară – ori scormoneau în gunoaie pentru a găsi ceva de mâncare.

Lipsa de hrană îi făcea pe prizonieri vulnerabili la boli. Picioarele li se umflau și le resimțeau „ca de plumb”, fețele li se învinețeau și li se deformau. Din punct de vedere al aspectului, oamenii arătau cu mult mai bătrâni decât erau în realitate. Dezinteria făcea ravagii. Mortalitatea a început să fie foarte mare între prizonierii români în iarna 1916/1917. În special în lagărul nr. 6 au murit foarte mulți prizonieri români. Cu toate măsurile luate de germani, în lagărul Lamsdorf a bântuit tifosul exantematic, epidemia fiind favorizată de condițiile improprii de locuire. Informațiile obținute de oficialii de la Iași, din surse diverse, arătau că în lunile ianuarie-martie 1917 au murit în lagărul de la Lamsdorf 1.166 de prizonieri români. Morții erau îngropați în gropi comune, fără haine. Mantalele și bocancii celor morți ajungeau la cei vii. Din alte date obținute de oficiali militari români în ianuarie 1919, în acest lagăr muriseră în 1917-1918 peste 8.000 de oameni. Potrivit altor estimări, mai mult de o treime dintre prizonierii români ar fi murit.

Dacă aveau bani, cum era mai ales cazul ofițerilor, care primeau soldă, prizonierii puteau cumpăra țigări sau tutun, sare, scrumbii, bomboane cu mentă și cremă de ghete de la magazinul lagărului. Pentru a-și procura tutun, unii prizonieri își vindeau pâinea. Se înregistrau și furturi între prizonieri, care atunci când erau descoperite erau penalizate de un „tribunal” ad-hoc. Tălmacii aveau o situație oarecum privilegiată în comparație cu ceilalți prizonieri. La Crăciunul anului 1916, prizonierii din Lamsdorf au primit de la administrația lagărului câte un mic „cadou”, format din fleacuri și câteva dulciuri.

Alături de români, numeroși în Lamsdorf erau și prizonierii ruși. Aceștia aveau să le atragă atenția românilor prin solidaritate, lipsa furtului între ei, dar și prin brutalitate. În același timp, tensiunile, conflictele între români și ruși nu au lipsit în acest lagăr.

În vreme ce puținii ofițeri români discutau ori citeau din cele câteva cărți rămase asupra lor de pe front, jucau cărți, își reparau hainele etc., soldații prizonieri făceau diverse corvezi în interiorul lagărului, dar mai ales erau folosiți la muncă în afara acestuia. Ei lucrau de la ora 8:00 la 17:30, cu o pauză între 11:30 și 13:00. Erau folosiți la încărcat și descărcat pietriș, în agricultură, uneori în moduri incredibile. Există mențiuni românești că unii prizonieri ar fi fost înjugați la plug în locul boilor. Când se întorceau de la lucru, unii prizonieri cădeau pe marginea drumului din cauza slăbiciunii.

Ulterior încheierii războiului, mulți prizonieri români din lagărul Lamsdorf aveau să reclame că nu își primiseră drepturile de muncă, așa cum prevedea legislația germană. Din mărturiile unor prizonieri români reiese că aceștia erau furați de gardienii germani, că le erau reținute pachetele, banii și alimentele. Unii germani s-au dovedit brutali cu captivii, în anumite cazuri urmările fiind grave.

După încheierea armistițiului dintre Germania și Aliați, în noiembrie 1918, încă se mai găseau în acest lagăr câteva mii de prizonieri români. Sub pretextul că ar fi vrut să evadeze, asupra prizonierilor români se deschisese focul cu mitralierele în noiembrie 1918. Alți prizonieri români, se pare că în număr mult mai mare, erau detașați la lucru în acel moment.

Au existat și alte lagăre cu prizonieri români în Silezia, spre exemplu la Neuhammer am Queis. Se găseau acolo la un moment dat 2.235 de soldați români, reprezentând aproximativ 10% din totalul prizonierilor aliați.

Alipirea Basarabiei la România prin deciziile Sfatului Țării din 27 martie și 27 noiembrie 1918, n-a fost nici începutul, nici sfârșitul „problemei basarabene” din punct de vedere internațional. Succesiunea de articole publicate pe paginile Blogul Centenarului a dezvăluit o paletă diversă asupra acestei chestiuni, de la felul cum s-a organizat mișcarea de renaștere națională în contextul revoluției ruse, până la instituționalizarea Sfatului Țării ca instanță parlamentară supremă, proclamarea autonomiei și independenței Republicii Democratice Moldovenești, votarea Unirii, procesul de integrare a Basarabiei în statul român și multe alte aspecte ale vieții interne. În acest răstimp cititorul nostru a putut sesiza faptul că problema Basarabiei a constituit un punct nodal al rivalității ruso-române, cu interferențe constante din partea marilor puteri europene, care în general au fost favorabile cauzei românești.

În cele ce urmează, deschidem un nou capitol al acestei narațiuni, prin prezentarea bătăliei diplomatice și internaționale pentru Basarabia la sfârșitul Primului Război Mondial, cu precădere la Conferința de Pace de la Paris, locul „împăcării” puterilor beligerante.

Din momentul apariției sale ca problemă internațională în anul 1812, Basarabia a fost subiectul a cinci tratate internaționale, care consfințeau apartenența la masivul politic rus sau românesc (și implicit european): a. tratatul de la București (1812) dintre Turcia și Rusia, prin care Basarabia era anexată la Imperiul Rus; b. Congresul de la Paris (1856), care atribuia sudul Basarabiei și gurile Dunării Principatelor Române; c. Congresul de la Berlin (1878), prin care Rusia prelua sudul Basarabiei de la România; d. Conferința de pace de la Paris (1919), prin care era recunoscută internațional Unirea Basarabiei cu România; Conferința de pace de la Paris (1947), care întărea dreptul de posesie a URSS asupra Basarabiei, realizat în urma anexării din 1940 și 1944.

Conferința de Pace de la Paris a început la 5/18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. La ea, alături de România, au participat alte 26 de state. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost prim ministrul Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci" , în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate. Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru”, între Clémenceau (Franța), Wilson (SUA), Lloyd George (Marea Britanie) și Vittorio Emanuele Orlando (Italia). Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy. Toate provinciile românești noi alipite au avut trimișii lor la Paris, Basarabia fiind reprezentată de Ioan Pelivan.

La Conferința de Pace România mergea ca stat unitar naţional, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut rezidau din hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie si decembrie 1918, precum şi din convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale. În ceea ce priveşte Basarabia, atunci recunoaşterea ei ca provincie românescă nu trezea nici o îndoială României dacă luăm în considerare atitudinea Aliaţilor.

Consimțământul Franţei privind alipirea Basarabiei la România exista încă din momentul intrării trupelor române în această provincie, în ianuarie 1918. Georges Clemenceau, primul ministru al Franței, afirma în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul, că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României, constituie un element care nu poate fi neglijat”.

La rândul lor, SUA, care s-au prezentat la Paris cel mai bine pregătite documentar și statistic, opinau în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei”. Această concluzie venea în urma cercetărilor efectuate de Inqury Commision şi memorandului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al provinciei.

Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România” , invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte pâna la 1812 din componenţa Moldovei; „Sfatul Ţării”, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia provinciei”. Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile aliate, însă evoluția tratativelor de la Paris au arătat ca aceste concluzii au fost judecate nuanțat de aliați, care au rezolvat problemele teritoriale jalonând între litera dreptului popoarelor la autodeterminare și cea a realpolitik-ului.

Dualitatea de atitudine din politica Marilor Aliaţi a creat multiple fluctuaţii dintre care două se desprind tranşant. Parte integrantă a revendicărilor româneşti, problema Basarabiei a figurat, într-o primă etapă, în politica generală a Aliaţilor fată de Rusia. Aceasta a durat pîna în 2 iulie 1919, când I.I.C.Brătianu, primul-ministru al României, părăsea Conferinţa de Pace de la Paris, iar problema Basarabiei era pusă în dependenţă de soluţionarea generală a problemei româneşti, devenind un mijloc de presiune asupra guvernului de la Bucureşti. Pentru a edifica aceste aspecte vom proceda la analiza lor consecutivă, insistând într-un prim moment asupra elucidării politicii Aliaţilor fată de problema fostului Imperiu Rus.

Lovitura de stat rusă din 1917 a devenit unul din factorii regrupării forţelor pe arena internaţională apropiind blocurile antagoniste politic si organizatoric. Germania înfrântă continua să fie privită ca duşmanul potenţial principal, dar la pericolul german s-a adăugat cel „bolşevic”. Politica urmată de Marile Puteri faţă de Rusia s-a axat pe trei consideraţii: 1. anihilarea bolşevismului, a cărui esenţă era privită ca un pericol pentru civilizaţie; 2. readucerea Rusiei în echilibrul european care, prin revoluţia rusă, s-a perturbat substanţial şi crearea unui organism politic capabil de a lichida obligaţiile financiare şi economice ale vechiului imperiu; 3. împiedicarea extinderii influenţei şi acţiunii germane asupra teritoriilor fostului Imperiu Rus.

Urmând această politică, Puterile Aliate s-au confruntat cu mai mulţi factori, generaţi de prăbuşirea Rusiei ţariste. În primul rând, era vorba de naţionalităţile neruse care s-au separat primele din haosul anarhiei ruse, constituind prin forţele proprii unităţi politice relativ stabile, insule ale ordinii şi legalităţii. Pe lângă Basarabia care s-a alipit la România, la finele anului 1918-începutul anului 1919, în baza dreptului la autodeterminare, Polonia, Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia şi Georgia s-au constituit în state independente. Aceste teritorii au devenit realităţi statale care posedau armate disciplinate, dispuneau de o administraţie şi de însemnate resurse materiale şi umane. Centrul Rusiei, împreună cu cel mai vast teritoriu rus, era în mâna bolşevicilor, care formau al doilea element considerabil din fostul Imperiu Rus. Cel de-al treilea factor, forţele contrarevoluţionare, s-au organizat şi ele în guverne independente (la Omsk, Ecaterinburg, Arhanghelsk şi Crimeea), dintre care cel mai important era guvernul lui Kolceak în Siberia. Nici o formaţie de acest gen n-a putut să existe şi să reziste independent, prin propriile mijloace. Ele s-au putut constitui având sprijinul militar şi financiar aliat .

Din această cauză, în rândurile Aliaţilor existau disensiuni în ceea ce priveşte atitudinea ce urma să fie adoptată faţă de problema rusa. Preşedintele american W.Wilson şi premierul britanic D. Lloyd George, declarau că Rusia a fost cheia situaţiei mondiale şi de aceea o pace nu poate fi durabilă dacă 150 milioane de locuitori ai săi vor fi într-o stare de confuzie haotică.

Atitudinea Franței viza nu Rusia, ci bolşevismul, conceput ca duşmanul comun atât al celor două popoare cât şi al civilizaţiei mondiale. Ignorând realităţile, politica franceză s-a lovit de propriile contradicţii în momentul aplicării ei în practică. Pe de o parte, guvernul francez a protejat generalii ţarişti ruşi, al căror program era o Rusie unică şi indivizibilă, iar pe de alta, căuta adeziunea naţionalităţilor neruse care şi-au căpătat independenţa. Punctul de vedere anglo-saxon avea să se impună în acel moment, în primul rând, dintr-un raţionament militar: devenise clar că forţele Antantei, debarcate la nordul Rusiei, pe litoralul Mării Negre şi în Extremul Orient erau insuficiente pentru o victorie asupra Rusiei Sovietice. La 22 ianuarie 1919 preşedintele W. Wilson dădea citire în şedinţa Consiliului celor zece „Declaraţiei către grupările politice ruse”, în care invita toate grupările organizate care deţineau puterea politică sau controlul militar în Siberia sau Rusia Europeană să trimită reprezentanţii săi pe insula Prinkipo pentru tratative.

Planul presupusei Conferinţe a eşuat, deoarece guvernul francez şi guvernele ţariste au refuzat să trateze cu bolşevicii. Refuzul nu s-a datorat, după cum afirma W. Churchill, faptului că ideea tratativelor cu Rusia Sovietică era inadecvată opiniei publice atât în Marea Britanie cât şi în Franţa. Motivul adevărat a acestei atitudini reiese dintr-o declaraţie a sa ulterioară, în care se arăta că momentul nu era propice pentru pace în Rusia, deoarece majoritatea conducătorilor aliaţi erau convinşi că regimul bolşevic va fi curând răsturnat. Modificarea tacticii aliate în problema rusă a însemnat nu numai victoria liniei Clemenceau-Foch-Churchill, privind soluţionarea armată a acestei chestiuni. Adoptarea atitudinii a provocat o schimbare şi în modalitatea abordării aspectelor legate de problema rusă. Deliberarea lor era suspendată, deşi iniţial, conform spiritului care domina lucrările Conferinţei, nu exista nici o îndoială asupra soluţionării lor. Speranţele aliaţilor într-o victorie a forţelor antibolşevice erau legate de înlocuirea regimului sovietic cu un guvern naţional rus, cu care urma să se trateze, iar problemele care aveau tangenţă cu chestiunea rusă urmau să fie rezolvate odată cu soluţionarea generală a acestei probleme.