1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Scriam într-o serie de articole dedicate basarabenilor din Parlamentul României (numit și Parlamentul Marghiloman) despre activitatea lui Daniel Ciugureanu și a lui Ion Inculeț, care într-o ședință din 13/26 august au avut o intervenție dură la adresa marilor proprietari funciari din Basarabia, intervenție ce a trezit nemulțumirea acestora, dar și multe nedumeriri în România propriu-zisă. Această nedumerire venea de la faptul că însuși guvernul Marghiloman era o emanație a Partidului Conservator, în mare parte alcătuit din mari proprietari de pământ.

În acest context tensionat, ziarul „Lumina” de la Iași (condus de Constantin Stere), prin vechiul ziarist I. Teodorescu (în acel moment și el deputat al Parlamentului), va realiza un interviu cu Ion Inculeț, „pentru că am socotit că e mult mai nimerit să iau calea ziarului, deși puteam să intervin ca deputat, căci, pe calea aceasta, mai la îndemâna oricui, și parlamentarii, și publicul să fie în același timp deopotrivă luminați”. Abordându-l în Parlament pe Inculeț, acesta considera că ar fi bine și folositor să răspundă „în interesul general românesc și în cel special basarabean, la câteva întrebări”.

I. Teodorescu îi declara lui Inculeț că „lumea la noi vă știe ieșiți dintr-o revoluție și lumea noastră, cam timidă și neobișnuită cu acest cuvânt, ajuns atât de banal în țările vechi, își închipuie că cine știe ce oameni fioroși sunteți și ce scopuri răzvrătitoare și răsturnătoare aveți”. Ziaristul opina că dincolo de lucrurile prezentate despre marii proprietari din Basarabia, „s-au găsit unii să declare că voiți să ridicați steagul luptelor de clasă”. Ministrul basarabean curma imediat această îndoială, considerând că „n-am avut deloc gândul să ne punem pe terenul luptelor de clasă. Am țintit numai și numai chestia națională”.

Criticând marii proprietari, Inculeț avea în vedere rolul național pe care marii proprietari l-ar fi putut juca în temeiul averii, culturii și experienței lor politice și sociale, dar pe care aceștia l-ar fi refuzat.

Ministrul basarabean invoca aici în special refuzul lui Pantelimon Sinadino, președintele Uniunii Proprietarilor, de a însoți delegația basarabeană la tratativele de pace de la București (este vorba de delegația din februarie 1918, alcătuită din I. Inculeț și D. Ciugureanu, care urmă să negocieze la București cu Puterile Centrale – n.a.); faptul că marii proprietari n-au voit să dea o mână de ajutor pe terenul românismului; că au avut atitudine șovăielnică în diferite circumstanțe politice – când au văzut că armatele române ocupă Basarabia, și-au arătat sentimentele într-o anumită direcție, când s-a văzut că Ucraina ridică pretenții asupra Basarabiei, ei s-a manifestat în direcția deosebită, iar când s-au convins că unirea cu România devine temeinică, din nou și-au schimbat sentimentele. Este adevărat, că Inculeț însuși nu era un model de stabilitate, circumstanțele vertiginoase în care se desfășurau evenimentele anilor 1917-1918, determinându-l să evolueze de la social-revoluționar, venit în primăvara anului 1917 în Basarabia cu însărcinarea lui Kerenski de a „adânci revoluția rusă”, spre ideea de autonomie și independență a Republicii Moldovenești, iar în ultimă instanță spre Unire.

Inculeț explica faptul că nu ar trebui de confundat chestia agrară cu lupta de clasă, pledoaria sa fiind extrem de importantă în înțelegerea adevăratelor motive ale reformei agrare: „În Basarabia chestia agrară face corp comun cu chestia națională. Când noi dorim ca pământul să intre în măsură cât mai largă în mâinile țărănimii, ne gândim în primul loc că prin aceasta el va trece din mâinile unei pături subțiri, neromânești, în masele mari românești. E absolut nevoie ca de-a lungul Nistrului, dacă voim ca acolo să se așeze pentru totdeauna temeinic granița răsăriteană a românismului, să avem o populație rurală răsăriteană a românismului, să avem o populație rurală românească întărită, să-i dăm, conform datinilor, o moșie de apărat”.

La câteva zile după acest interviu, pe 14 septembrie 1918, în ziarul ieșean „Evenimentul” era publicată o scrisoare deschisă semnată de V. Boell (în realitate V. Bodi, numele autorului n-a fost descifrat corect de redactori – n.a.), membru al Uniunii Centrale a Proprietarilor de Pământ din Basarabia, care „aflat din fericire ocazional în Iași și în virtutea dreptului la apărare” se vedea obligat să rectifice afirmațiile lui Inculeț. În această polemică se descoperă mai multe aspecte necunoscute ale istoriei noastre, extrem de importante pentru înțelegerea realităților din anii 1918. Bodi considera falsă afirmația lui Inculeț că Sinadino ar fi refuzat oferta de a participa la Tratativele de la București, cerând argumente și considerând că dacă acesta nu va satisface cererea în termen de 8 zile, ea va fi considerată neadevărată. Aceeași cerință era și cu referință la poziția marilor proprietari în cele trei situații de politică externă. Bodi se simțea străin „de afirmarea d. Inculeț privitoare la tratativele de la București... și era la curent cu faptele pozitive despre voința neșovăitoare a majorității marilor proprietari din Basarabia, chiar de la început, pentru unirea lor cu România”. El îi amintea lui Inculeț hotărârile luate de proprietari în județele Soroca, Bălți, Orhei și Bender, prin care se cerea unirea cu România cu mult înainte de actul Unirii de la 27 martie 1918.

La rândul său autorul îl acuza pe Inculeț că „Sfatul Țării sub președinția sa a decis de a lua măsuri în contra marilor proprietari spre a-i forța de a nu mai face manifestări de acest fel”. Mai mult chiar, Bodi susținea că „există un document prin care președintele adunării proprietarilor și a zemstvei din județul Bălți, d. Ciolac, a fost amenințat de a fi dus în judecată pentru predarea Republicii Democratice Moldovenești către un stat străin”. Inculeț era ironizat în acest context, căci peste câteva zile, declara Bodi, acest stat străin „i-a devenit patria-mumă”.

Inculeț era acuzat de mai multe „fărădelegi”, printre care: izgonirea tuturor marilor proprietari din toate instituțiile locale pentru a-i înlocui cu partizanii săi, cu marinari, soldați și „diferite alte elemente dubioase bolșevice”; gonirea marilor proprietari (Sinadino, Botezatu, etc.) din Sfatul Țării, iar lui Sinadino i-a fost respinsă repetat calitatea de deputat al Sfatului Țării pentru faptul că a fost „în delegația proprietarilor la Iași și a participat la prezentarea către guvern a Memoriului din 9 martie cu propunerea unirii Basarabiei cu România”.

Lui Inculeț i se mai amintea cuvântările de la Congresul țărănesc de la Orhei din decembrie 1917 și colaborarea sa cu Cătărău, Coturosu, Prahnițchi, Mîdlov etc., împotriva marilor proprietari, precum și campania declanșată împotriva acestora de ziarul „Sfatul Țării”, a cărei lozincă era:„Șerpele trebuiește lovit până ce nu va da nici urmă de viață. Numai atunci vom fi siguri că nu ne va mai invenina”.

Confruntat cu o asemenea retorică contestatoare, la 18 septembrie 1918, Inculeț revenea în ziarul „Lumina” cu un articol de răspuns în care aduce mai multe explicații ale vieții politice din acea perioadă. În primul rând, acesta confirma faptul că la sfârșitul lunii februarie s-a dus personal la domiciliul lui Sinadino și l-a invitat să meargă la tratativele de la București (acest fapt va fi recunoscut ulterior și de Sinadino – n.a.), dar cel din urmă a refuzat să dea un răspuns în timp util.

În al doilea rând, Inculeț declara că „marii proprietari au crezut că armata română va restabili deodată toate economiile (conacele) stricate, pedepsind pe țărani, măcar că stricăciunile cele mai mari nu le-au făcut țăranii, ci trupele bolșevice în trecere. În acest scop proprietarii interveneau pe lângă dl general Broșteanu, ba chiar la Iași. Trupele române aveau însă ordine severe să nu se amestece în trebile astea, păstrând starea de lucruri găsită la venirea lor”.

În al treilea rând, Inculeț descoperă faptul că marii proprietari s-ar fi adresat cu o cerere către Ucraina, prin care aceasta să ia Basarabia, fapt confirmat și de C. Arion, ministrul român de externe, în ședința Camerei Deputaților din 26 iulie 1918. Explicând oprirea de către Sfatul Țării a proclamării Unirii în mod separat, cum au fost cazurile de la Bălți, Soroca, etc., ministrul basarabean înțelegea acest lucru altfel decât era prezentat de marii proprietari: „Acest lucru s-a făcut avându-se în vedere un scop superior, întrucât numai guvernul țării putea să aprecieze și timpul, și modul, cum să se facă acest act însemnat. Manifestările separate – patriotice numai în aparență – puteau mai mult să strice decât să folosească chestiunii naționale”.

Inculeț respinge acuzațiile de bolșevism, susținând că „am început lucrarea mea în Basarabia în calitate de ajutorul comisarului gubernial, colaborând cu dl proprietar Christi și cu avocatul Koenigschatz, pe care toată lumea-i cunoaște că sunt departe de a împărtăși principiile bolșeviste”. El de asemenea recunoștea ajutorul dat de Sinadino, Botezatu și alții la alcătuirea Sfatului Țării, „dar ajutorul a fost de scurtă durată și probabil în contra pornirii lor sufletești, deoarece pe urmă nici dl Stere n-a reușit să-i convingă să participe la Sfatul Țării”.

Cu referire la cuvântările de la Orhei și din alte părți, Inculeț afirma „cu cugetul împăcat că întotdeauna eu și prietenii mei sfătuiam pe țărani să nu distrugă și să nu strice nimic, ci dimpotrivă să apere cu armele proprietățile împotriva bolșeviștilor, care distrugeau bogățiile noastre naționale, căci noi eram adversarii cei mai înverșunați ai bolșeviștilor”. El vedea un merit al Sfatului Țării că o regiune de graniță, pe unde treceau hoardele de bolșevici, a scăpat ca nicio altă parte a Rusiei, iar faptul că inteligența basarabeană „n-a fost omorâtă ca la Odessa, Kiev și pe aiurea, tot nouă ni se datorește, care am confiscat proclamațiile bolșeviștilor ce propovăduiau uciderea ei fără milă”.

În încheiere articolului, Inculeț spunea că nu duce „o luptă de clasă pentru învrăjbire, dar nici nu putem admite ca pământul, acest mijloc puternic, să rămână în mâinile unei clase șovăielnice din punct de vedere românesc. Pământul trebuie să fie stăpânit de țărani, singurul element statornic din acest punct de vedere. La hotarul României, de-a lungul Nistrului, trebuie să avem o graniță temeinică răsăriteană, care să fie ca o stâncă în apărarea românismului. Pentru asta, trebuie ca populația țărănească să fie întărită, dându-i în stăpânire pământul pe care întotdeauna l-a apărat”.

Prizonierii români în lagărele din Germania

În octombrie-noiembrie 1916, între militarii români căzuți prizonieri în Carpați circula zvonul că în Germania erau lagăre bune, cu băi, electricitate și reguli. În privința hranei, speranța era că dacă nu exista pâine, măcar aveau să fie cartofi. Doar Germania era țara cartofilor.

După câteva zile sau după câteva săptămâni de la capturare, escortați de gărzi numeroase, prizonierii au fost porniți spre Germania. Unii dintre prizonieri au trecut prin Arad, unde au fost deparazitați, tunși, bărbieriți și îmbăiați. De regulă ofițerii au făcut drumul în vagoane de clasa a II-a sau a III-a. Prizonierii primeau de mâncare când și când, unii au avut parte de o pâine la trei oameni, o scrumbie și marmeladă, alții au primit o singură dată pe zi ciorbă de orez, gulii sau păsat. În mod excepțional, de-a lungul traseului prin Ungaria, unii ofițeri au putut mânca bine, în restauratele din gări. Însă după intrarea în Germania totul avea să se schimbe. Soldații au făcut drumul spre nord-vest în vagoane de vite, câte 40-50 de oameni în vagon. Mâncare li se dădea rar și în cantitate foarte mică. De aceea, în anumite stații, pentru a avea ce mânca, prizonierii români au furat sfeclă din vagoane. În anumite cazuri, setea reprezenta și ea o problemă.

Călătoria a durat o săptămână pentru unii prizonieri, pentru alții ceva mai mult sau mai puțin. Românii au intrat în Germania pe la Oderberg, apoi au ajuns la Oppeln, în Silezia. Antipatia populației era evidentă; prizonierii au fost huiduți și scuipați de către civili în mai multe locuri. Prizonierii români remarcau prin micile ferestre ale vagoanelor organizarea localităților și câmpurile lucrate integral, plus industrializarea evidentă peste tot. De altfel, și în perioada petrecută în diverse lagăre, prizonierii români aveau să fie impresionați de ordinea germană și de grija pentru bunurile și spațiile publice, de hărnicia locuitorilor. Din păcate pentru români, toate aceste lucruri care i-au impresionat erau însoțite de suferința permanentă provocată mai ales de lipsa hranei, dar și de condițiile necorespunzătoare de locuire pentru cei mai mulți dintre ei.

Dacă alimentele lipseau, în schimb igiena, curățenia erau păzite cu strictețe. La Oppeln s-a făcut deparazitarea, tunderea, îmbăierea și trecerea hainelor prin etuvă, iar pentru o scurtă perioadă prizonierii au stat în barăci de scânduri. Mâncarea era puțină și de proastă calitate: grâu fiert cu sare, zarzavaturi cu foarte puțină carne, alteori o felie de pâine cu ersatzkaffee. Pâinea conținea foarte multă apă și părea necoaptă.

Germania avea un sistem de lagăre: de tranzit (Durchgangslager), de triaj (Untersuchungslager), de ofițeri (Offizierslager) și de subofițeri și soldați (Mannschaftslager ori Stammlager/Stalag). Asemeni altor prizonieri capturați de germani în Primul Război Mondial, românii aveau să treacă prin toate aceste categorii de lagăre.

Cele mai multe informații cu privire la situația din lagărele germane le avem de la ofițerii români. Jurnalele și mărturiile provin doar de la aceștia, care indiferent că erau activi sau în rezervă aveau educație formală, iar unii dintre ei aveau deprinderea de a scrie, fie zilnic, în jurnale, fie, ulterior, în memorii. La fel ca în cazul prizonierilor care au fost în Bulgaria sau Austro-Ungaria, nici în cazul celor din Germania nu avem jurnale sau memorii scrise de soldați. Explicațiile trebuie căutate, cel mai probabil, în faptul că prea puțini dintre aceștia știau să scrie, iar în plus ideea de a înregistra experiențele trăite în timpul prizonieratului era străină universului lor, bazat pe oralitate. Unele informații cu privire la situația trupei prizoniere le avem din declarațiile unor ofițeri, subofițeri ori soldați care au evadat și au ajuns în țară fie înainte de încheierea armistițiului, fie după repatrierile din anii 1918-1919. Și fotografiile disponibile reflectă prea puțin viața prizonierilor soldați în comparație cu cea a ofițerilor prizonieri.

Lagărele pentru soldați și subofițeri

Prima iarnă petrecută de cei mai mulți soldați și subofițeri români prizonieri în lagărele germane, în 1916/1917, a fost marcată de foame și de frig. Multe dintre lagăre aveau barăci prost construite, supraaglomerate, unde prizonierii dormeau pe paie sau chiar în noroi, atunci când ploua. Hrana era insuficientă, formată dimineața din surogat de cafea, la amiază supă de gulii, seara o zeamă lungă. Pâine primeau câte 150 grame/zi, de multe ori diminuată prin furt de către cei care o împărțeau. Până în martie 1917, soldații români prizonieri nu au primit niciun fel de ajutor din afara lagărelor. Odată cu venirea primăverii, unii au beneficiat de mici ajutoare venite din partea Crucii Roșii. Principala problemă a societăților românești care se ocupau cu ajutarea prizonierilor era lipsa banilor.

Sentimentul general între prizonierii români era cel de abandon din partea autorităților române, mai ales atunci când se făcea comparația cu ceilalți prizonieri de război aflați în Germania. Românii prizonieri resimțeau starea lor ca fiind cea mai proastă între soldații aliați captivi, după francezi, belgieni, englezi, ruși și sârbi, considerându-se „cei mai prost îmbrăcați, mai flămânzi și mai slăbiți”.

Mulți dintre soldații români prizonieri au fost utilizați la diferite munci, de regulă grele, în agricultură, la desecări, în mine și fabrici. Utilizarea lor în aceste activități era reglementată de legislația germană care fusese adoptată încă din primii ani ani ai războiului mondial. Deși prin Convenția de la Haga subofițerii nu erau obligați să lucreze, ci puteau să o facă doar voluntar, germanii stabiliseră că subofițerii ruși, sârbi și români trebuiau să munceacă; excepție făceau subofițerii superiori. Munca prizonierilor era plătită, banii fiind vărsați de proprietarii exploatărilor agricole și miniere sau de cei ai fabricilor către administrația militară. Nevoia de forță de muncă a Germaniei era atât de mare, pentru înlocuirea cetățenilor activi care fuseseră mobilizați, încât mii de prizonieri români din Bulgaria au fost transferați în lagărele germane. În pofida prevederilor Convenției amintite, unii dintre prizonierii români au fost utilizați în zonele de război la diverse lucrări, precum construirea sau repararea unor căi de comunicații, tranșee etc. Nu puțini dintre prizonieri au căzut victime ale bombardamentelor aliate în preajma liniei frontului.

Din cauza alimentației proaste, a condițiilor improprii de cazare și a muncii epuizante, mortalitatea a fost foarte mare în rândurile soldaților români prizonieri, în special în prima jumătate a anului 1917. Până în august 1917, oficialitățile române primiseră din Germania liste cu prizonierii români. Se constata o mortalitate foarte mare în rândurile acestora, aproape 20.000 dintre aceștia, cu puține excepții fiind vorba de soldați. Era vorba de aproape 40% din totalul prizonierilor români aflați în Germania. 0,55% dintre ei muriseră de boli, 2,08 din cauza rănilor, dar pentru 97,37% cauza morții nu fusese comunicată de către germani. Concluzia era că mortalitatea avea între cauze nutriția proastă, lipsa de îngrijire și munca epuizantă. De asemenea, în acel moment erau în spitale aproape 17.000 de militari români. Aproape 48% dintre aceștia erau răniți, circa 20% aveau probleme cardiaca, dizenterie, enterită și slăbiciune generală. Aproape 32% dintre soldații aflați în spitale nu aveau diagnosticul precizat, autoritățile române considerând că era vorba de boli care provocaseră moartea celor aproape 20.000 de prizonieri.

În anumite situații, germanii au susținut că mortalitatea era mare în rândul românilor, mai mult chiar decât în cazul altor prizonieri, ca urmare a faptului că aceștia aveau o constituție fizică slabă, provocată de modul în care se alimentau țăranii, din rândurile cărora proveneau cei mai mulți soldați, că aceștia erau puțin pregătiți pentru viața de front. Mai plauzibile par explicațiile că germanii nu aveau suficiente alimente pentru a-i hrăni satisfăcător nici pe proprii lor oameni. Pe măsură ce războiul se prelungea, resursele de care dispuneau Centralii se reduceau. În aceste condiții, primii sacrificați erau prizonierii. Se adăugau condițiile proaste din multe lagăre și întreprinderi unde lucrau prizonierii, frigul, iar uneori și violența gardienilor.

Prizonierii proveniți din rândurile soldaților români au fost internați în zeci de lagăre, de regulă arondate corpurilor de armată germane, după cum erau acestea configurate în timp de pace. Printre cele mai cunoscute s-au numărat lagărele Lamsdorf, Mannheim, Tuchel, Danzig-Troyl, Neuhammer, Güstrow, Oberhofen, Saarbrücken, Bayreuth, Lechfeld, Zwickau și Ulm. Pentru unele dintre aceste lagăre avem informații ceva mai ample, în vreme ce despre altele doar știm că au existat, detaliile lipsind.