1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Fără pretenţia de a detaşa problema Basarabiei de ansamblul problemelor româneşti discutate la Conferinţa de Pace, trebuie recunoscut că ea a avut o nuanţă cu totul specială legată de soluţionarea generală a „problemei ruse'”. La Paris, România urma să trateze problema Basarabiei în mod separat, deoarece teritoriul provinciei nu aparţinuse unui stat inamic Antantei, cum era cazul Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului, teritorii aflate în Imperiul Austro-Ungar, ci unui fost aliat. Rusia nu participa însă la Conferinţă şi, din acest motiv, la tratativele vizând problema rusă, aliaţii au aplicat o diplomaţie care le-a asigurat iniţial propriile interese.

Abordarea problemei Basarabiei în timpul Conferinţei de pace a dezvăluit două elemente esenţiale. 1. Valorile sale permanente, de ordin istoric, geografic şi etnic, oprimate în secolul 19, dar care au reapărut în baza puterii naturale odată cu revoluţia rusă, valori care au fost recunoscute de civilizaţia europeană. 2. Consideraţiile de oportunitate politică legate de apartenenţa Basarabiei la problema rusă şi relaţiile României cu Marile Puteri, care au tratat problema Basarabiei în funcţie de interesele sale în alte probleme. Analiza acestor două aspecte explică de ce într-un stadiu incipient, în ajunul deschiderii Conferinţei de Pace, justeţea alipirii Basarabiei la România nu trezea nici o îndoială Marilor Puteri, iar ulterior, pe parcursul desfăşurării lucrărilor, această problemă a fost transformată într-un caz special.

În asemenea circumstanţe, urma să discute delegaţia română recunoaşterea Unirii Basarabiei cu Rom‚nia la Conferinţa de Pace de la Paris. Condusă şi prezidată de I.I.C. Brătianu, delegaţia României sosea la Paris în ziua de 13 ianuarie 1919. La 31 ianuarie, primul-ministru român făcea prima expunere în faţa Consiliului Suprem, prin care susţinea revendicările României recunoscute prin tratatul de alianţă din 1916. După această şedinţă, delegatul român şi-a dat seama că, pentru a susţine cauza românească, va trebui să folosească alte argumente decât tratatul din 1916, pe care Puterile Aliate îl considerau caduc.

La 1 februarie 1919, într-o a doua interpelare, I.I.C. Brătianu prezenta memoriul „România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările teritoriale”, însoţit de o largă documentare, prin care revendicările româneşti erau aşezate pe temelia dreptului la autodeterminare, a drepturilor istorice şi etnice. În urma expunerii, I.I.C. Brătianu a pretins pentru ţara sa frontiere care să-i asigure libertatea existenţei ei administrative, politice si economice, cer‚nd statelor vecine să arate aceeaşi moderaţie şi să facă aceleași sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei. După retragerea delegatului român, D. Lloyd George a propus ca revendicările româneşti să fie analizate şi studiate de o comisie teritorială care să examineze argumentele istorice, etnografice, strategice, dar nu şi cele politice.

Comisia pentru studierea chestiunilor teritoriale române a luat în dezbatere, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. Delegatul britanic, E. Crowe, a declarat în cadrul şedinţei că ar fi important să se ţină cont de relaţiile Basarabiei cu Rusia pentru a putea evita pe viitor o învinuire din partea guvernului rus că Aliaţii au profitat de situaţia ei critică pentru a o lipsi de unele teritorii. România, concluziona E. Crowe, ar fi putut obţine mai mult din ceea ce cere, numai că pentru aceasta considerentele etnice şi naţionale trebuiau să fie prioritare în faţa celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a teritoriului Basarabiei.

Reprezentantul francez Laroche a aprobat, fără rezerve, această propunere ce corespundea hotărârii Conferinţei de a nu ţine cont de ocupaţiile militare în cadrul frontierelor delimitate. Arătând că toţi delegaţii au recunoscut că românii constituie majoritatea în această provincie, Laroche considera că, Comitetul nu poate ignora elementul istoric, Basarabia fiind alipită de Rusia prin forţă, ultima oară după războiul din 1878. După discuţii îndelungate, Comitetul s-a pronunţat provizoriu în favoarea reunirii Basarabiei cu România, rezervându-şi dreptul de a lua o hotărâre clară atunci când, după ce va termina examinarea diferitelor revendicări româneşti, va încerca o soluţie de ansamblu. La 5 martie 1919, Laroche, printr-o formulă acceptată de reprezentanţii britanici şi americani, făcea cunoscut Consiliului Suprem următoarea declaraţie: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic şi etnic, cât şi argumentele istorice şi economice, se pronunţa pentru reataşarea (rattachement) Basarabiei la România”.

La 6 aprilie 1919, prin raportul către Consiliul Suprem Aliat, Comitetul pentru studierea problemelor teritoriale se pronunţa pentru Unirea Basarabiei cu România, estimând că din punct de vedere juridic, separarea Basarabiei de Rusia era imposibilă fără consimţământul acesteia din urma. Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, vor fi blocate de Consiliul miniştrilor de externe în şedinţa din 8 mai 1919.

La insistenţele secretarului de stat american, R. Lansing, Consiliul a respins raportul, delegatul american fiind de părerea că această conferinţă nu are competenţa deciziei asupra teritoriului unui stat cu care Puterile Aliate n-au fost în război. Din acest motiv, R. Lansing a cerut să nu se facă modificări în teritoriul rus fără consimţământul unui guvern rus, repetând observaţiile lui W. Wilson privind posibilitatea recunoaşterii regimului Kolceak drept guvern legal, pentru a reprezenta Rusia la Conferinţa de Pace.

Este de amintit, că în şedinţa din 12 ianuarie 1919, Consiliul celor zece se pronunţase împotriva prezenţei Rusiei la Conferinţa de pace. Pe masură ce planul intervenţiei aliate în Rusia lăsa să se întrevadă posibilitatea constituirii unui guvern rus, această atitudine a fost neglijată. Este adevărat că Conferinţa nu a recunoscut Rusia Sovietică, dar la Paris era constituită o „Conferinţă Politică Rusă”, menită să apere interesele Rusiei absente. Elucidarea activităţii acestei „Conferinţe” nu este lipsită de semnificaţie, luând în consideraţie politica adoptată de emigranţii ruşi faţă de fostele teritorii ruse, cât şi a influenţei pe care au avut-o ei asupra deciziilor Consiliului Suprem. Grupul compus din prinţul Lvov, primul preşedinte al guvernului provizoriu, Sazonov, fostul ministru de externe al lui Nicolai al II-lea şi fostul ambasador al Rusiei la Paris, Maklakov, reprezenta punctul de vedere oficial al emigraţiei ruse, exprimat la 9 martie 1919 în memoriul lui Maklakov privind soarta Basarabiei.

Conform memoriului, toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate în afara şi fără consimţământul poporului rus, propunând organizarea, între timp, a unui regim provizoriu pentru naţiunile interesate. Vechii diplomaţi ruşi, cu excelentele lor legături personale şi susţinuţi, chiar material, de către guvernele aliate, dispuneau de considerabile fonduri, cu ajutorul cărora au susţinut la Londra, Paris şi New-York costisitoare ambasade, editând şi un ziar în limba franceză (Cause Commune), prin care făceau propagandă în interesul scopurilor lor.

Influenţa Conferinţei ruse asupra deciziilor Consiliului Suprem în privinţa atitudinii faţă de fostele teritorii ruse era atât de semnificativă încât uneori atingea limita paradoxului. Emigranţii ţarişti au reuşit, sprijiniţi şi de alte circumstanţe, să amâne multă vreme recunoaşterea independenţei statelor baltice de către Conferinţa de Pace, cu toate că ele erau deja recunoscute de guvernul sovietic. Recunoaşterea Consiliului Suprem s-a dat numai după ce politica armată faţă de soviete eşuase în mod definitiv.

O privire asupra situaţiei militare din Rusia ne-ar explica cauzele acestei politici a Puterilor Aliate. Către luna aprilie 1919, în urma ofensivelor armatelor lui Kolceak din Siberia, s-a crezut în iminenţa prăbuşirii regimului sovietic. În atare circumstanţe, se pregătea recunoaşterea guvernului Kolceak, aşa cum rezulta din corespondenţa între Aliaţi şi Kolceak privind problemele legate de chestiunile teritoriale ale Rusiei, inclusiv Basarabia. Ziarul „Adevărul” scria: „Dacă până acum în problema Basarabiei s-a pus întrebarea pe cine reprezintă Maklakov, presa franceză dă acum răspunsul: Maklakov apare ca ambasador al Rusiei din partea guvernului lui Kolceak”.

Evoluţia acestei concepţii până la memorandumul din 9 martie 1919 a fost o consecinţă a politicii Aliaţilor faţă de Rusia, chestiunea rusă dovedindu-se a fi un câmp prielnic pentru intrigi atât din partea aliaţilor, cât şi din partea bolşevicilor şi a antibolşevicilor. În rândul celor din urmă s-au înscris şi complicaţiile extrem de nefavorabile pentru reprezentanţii României, generate de sosirea la Paris a lui A.N. Krupenski, fost mareşal al nobilimii basarabene, Alexandru Schmidt, fost primar al Chişinăului şi Vladimir Tziganco, fost deputat în Sfatul Ţării. Aceştia pretindeau că fuseseră trimişi de un „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc” ce funcţiona la Odesa. Delegaţia a intrat în contact cu „Conferinţa Politică Rusă”, aceasta asigurându-i tot concursul în susţinerea tezei ruse în dauna Unirii Basarabiei, căutând să demonstreze opiniei publice şi delegaţilor Conferinţei că Unirea Basarabiei a fost „smulsă prin forţă şi corupţie”. Krupenski şi Schmidt au fost cei care au lansat ideea plebiscitului pentru Basarabia, pentru a atenua influenţa pe care problema Basarabiei putea să o aibă asupra raporturilor puterilor aliate faţă de Rusia.

O revizuire a punctului de vedere naţional rus asupra problemei Basarabiei nu este lipsită de importanţă. Astfel, P. Miliukov expunea în broşura „Le Cas de la Bassarabie”, publicată de „Comitetul de eliberare rus de la Londra”, punctul de vedere al grupului republican, democratic şi socialist al emigraţiei ruse. Autorul arăta că moldovenii nu formează decât 47,6% din populaţia Basarabiei, iar dacă Basarabia va rămâne a României, ea va fi ruptă de piaţa rusă şi Odesa, ceea ce va provoca decăderea influenţei economice a Puterilor Aliate în provincie. Miliukov a fost cel care a pus în circulaţie în Occident ideea „imperialismului românesc” faţă de Basarabia, arătând „impopularitatea autorităţilor române” în Basarabia, precum şi „corupţia maşinii administrative române”.

Toate cercurile emigraţiei ruse au propus soluţionarea problemei Basarabiei prin plebiscit, deosebiri existând doar asupra extinderii sale. Grupul lui Krupenski a propus plebiscitul pentru întreaga Basarabie.Delegaţia rusă, reprezentată de Maklakov, a propus plebiscitul exclusiv pentru regiunile unde elementul moldovenesc este preponderent, adică pentru patru judeţe ale Basarabiei.

Lagărul Lamsdorf

Situat în apropierea satului Lamsdorf, în Silezia (astăzi în Polonia), într-un câmp înconjurat la oarecare distanță de păduri, acest lagăr era de fapt un complex format din șase lagăre mai mici, fiecare cu câteva mii de prizonieri. A fost construit în 1914, iar primii săi locatari au fost rușii capturați de germani în luptele de la Lacurile Mazuriene. Cele șase lagăre erau situate la circa 100-200 de metri unul de celălat, dar comunicau între ele și cu stația de cale ferată. Exista și o cale ferată ferată cu ecartament îngust, inclusiv aprovizionarea internă realizându-se cu vagoneți. Garduri de sârmă ghimpată și șanțuri înconjurau complexul.

Aici au ajuns mai ales prizonieri din rândurile trupei Armatei Române, dar și câțiva ofițeri români. Cifrele totale erau mari în 1917, o sursă făcând referire la 15.000 de soldați români, în vreme ce o alta dădea cu precizie 13.535 de soldați români și patru ofițeri, ceea ce reprezenta ceva mai mult de jumătate din numărul total de prizonieri aliați din Lamsdorf. În privința ofițerilor, dintr-un alt document reieșea că au fost internați acolo un colonel, un căpitan, trei locotenenți, nouă sublocotenenți și un preot.

Lagărul nr. 4 era destinat carantinei, pe unde treceau toți prizonierii ajunși la Lamsdorf. De regulă percheziția făcută la sosirea în lagăr îi ușura pe prizonieri de diferite obiecte „interzise”. Totodată, unora dintre românii ajunși acolo la sfârșitul anului 1916, care nu aveau mantale și uneori nici pantaloni, li s-au dat astfel de piese vestimentare de către administrație; paltoanele aveau o bandă roșie la mâneci. Pentru a evita răspândirea bolilor, prizonierii treceau pe la dezinsecție, li se făceau injecții. Barăcile erau construite din scânduri, îngropate parțial, acoperite cu carton dat cu smoală, fără ferestre. În fiecare baracă încăpeau circa 100 de prizonieri. Prost izolate, barăcile nu ofereau în realitate condiții prea bune de trai. Umezeala contribuia la disconfortul permanent. Captivii dormeau în paturi suprapuse, pe saltele umplute cu paie, iar pentru învelit aveau câte o pătură. Barăcile aveau curți separate de rețele de sârmă, iar între perimetrele acestora patrulau gărzile.

După ce au trecut de perioada de carantină, unii dintre prizonierii români au ajuns în lagărul nr. 5. Barăcile erau mai bune aici, iar prizonierii dormeau pe saltele puse noaptea pe jos. Lagărul nr. 6 era mizerabil, cu barăci în pământ, umede, neluminate, cu uși stricate, ferestre sparte, cu latrine improvizate.

Există surse românești potrivit cărora paturile din barăci erau mari, suprapuse, în care dormeau câte patru prizonieri; saltelele erau umplute cu talaș. Din alte informații aflăm că prizonierii dormeau pe jos, pe paie. Când ploua și era noroi, prizonierii care aveau pături le așterneau pe jos pentru a dormi, învelindu-se cu mantaua, iar cei care nu aveau această piesă vestimentară se acopereau doar cu vestonul. Diferențele, contradicțiile existente în sursele citate au ca explicație experiențele personale diferite ale prizonierilor români care au ajuns în Lamsdorf.

Mâncarea se distribuia de trei ori pe zi. Castroane și linguri fuseseră date prizonierilor de către administrația lagărului. Meniul era format aproape tot timpul dintr-o supă făcută din legume pe care românii nu prea le întâlneau la ei acasă. La prânz supa era îngroșată cu puțină făină de porumb, orz, varză, gulii, coji de cartofi, mazăre. Supa de melci era greu de mâncat. O dată pe săptămână prizonierii primeau bucăți mici de carne sau oase de oaie, care doar creau impresia de grăsime în mâncare. Alți prizonieri aminteau că dimineața se dădea cafea, făcută din „rumeguș de brad ars băgat în apă caldă”. La prânz era vremea unei supe de gulii amare. Seara iarăși cafea sau câte o supă, „apă chioară”.

Pâinea era făcută din cartofi fierți, amestecați cu mașina, rumeguș și făină neagră în cantitate foarte mică. O pâine se împărțea la 10 oameni. Uneori distribuitorii – români – își păstrau pentru ei o cantitate mai mare de pâine decât le revenea celorlalți prizonieri, ceea ce stârnea nemulțumirea acestora din urmă. Tăierea pâinii devenise un adevărat ritual pentru captivi, atenți ca această operațiune să se facă drept. Cu această hrană puțină și slabă, prizonierii rămâneau mereu flămânzi. Oamenii erau înnebuniți de foame și nu înțelegeau de ce nu primesc hrană suficientă, credeau că germanii voiau să-i extermine prin înfometare. Erau frecvente scenele în care prizonierii români se aruncau asupra firimiturilor de pâine – dar și asupra mucurilor de țigară – ori scormoneau în gunoaie pentru a găsi ceva de mâncare.

Lipsa de hrană îi făcea pe prizonieri vulnerabili la boli. Picioarele li se umflau și le resimțeau „ca de plumb”, fețele li se învinețeau și li se deformau. Din punct de vedere al aspectului, oamenii arătau cu mult mai bătrâni decât erau în realitate. Dezinteria făcea ravagii. Mortalitatea a început să fie foarte mare între prizonierii români în iarna 1916/1917. În special în lagărul nr. 6 au murit foarte mulți prizonieri români. Cu toate măsurile luate de germani, în lagărul Lamsdorf a bântuit tifosul exantematic, epidemia fiind favorizată de condițiile improprii de locuire. Informațiile obținute de oficialii de la Iași, din surse diverse, arătau că în lunile ianuarie-martie 1917 au murit în lagărul de la Lamsdorf 1.166 de prizonieri români. Morții erau îngropați în gropi comune, fără haine. Mantalele și bocancii celor morți ajungeau la cei vii. Din alte date obținute de oficiali militari români în ianuarie 1919, în acest lagăr muriseră în 1917-1918 peste 8.000 de oameni. Potrivit altor estimări, mai mult de o treime dintre prizonierii români ar fi murit.

Dacă aveau bani, cum era mai ales cazul ofițerilor, care primeau soldă, prizonierii puteau cumpăra țigări sau tutun, sare, scrumbii, bomboane cu mentă și cremă de ghete de la magazinul lagărului. Pentru a-și procura tutun, unii prizonieri își vindeau pâinea. Se înregistrau și furturi între prizonieri, care atunci când erau descoperite erau penalizate de un „tribunal” ad-hoc. Tălmacii aveau o situație oarecum privilegiată în comparație cu ceilalți prizonieri. La Crăciunul anului 1916, prizonierii din Lamsdorf au primit de la administrația lagărului câte un mic „cadou”, format din fleacuri și câteva dulciuri.

Alături de români, numeroși în Lamsdorf erau și prizonierii ruși. Aceștia aveau să le atragă atenția românilor prin solidaritate, lipsa furtului între ei, dar și prin brutalitate. În același timp, tensiunile, conflictele între români și ruși nu au lipsit în acest lagăr.

În vreme ce puținii ofițeri români discutau ori citeau din cele câteva cărți rămase asupra lor de pe front, jucau cărți, își reparau hainele etc., soldații prizonieri făceau diverse corvezi în interiorul lagărului, dar mai ales erau folosiți la muncă în afara acestuia. Ei lucrau de la ora 8:00 la 17:30, cu o pauză între 11:30 și 13:00. Erau folosiți la încărcat și descărcat pietriș, în agricultură, uneori în moduri incredibile. Există mențiuni românești că unii prizonieri ar fi fost înjugați la plug în locul boilor. Când se întorceau de la lucru, unii prizonieri cădeau pe marginea drumului din cauza slăbiciunii.

Ulterior încheierii războiului, mulți prizonieri români din lagărul Lamsdorf aveau să reclame că nu își primiseră drepturile de muncă, așa cum prevedea legislația germană. Din mărturiile unor prizonieri români reiese că aceștia erau furați de gardienii germani, că le erau reținute pachetele, banii și alimentele. Unii germani s-au dovedit brutali cu captivii, în anumite cazuri urmările fiind grave.

După încheierea armistițiului dintre Germania și Aliați, în noiembrie 1918, încă se mai găseau în acest lagăr câteva mii de prizonieri români. Sub pretextul că ar fi vrut să evadeze, asupra prizonierilor români se deschisese focul cu mitralierele în noiembrie 1918. Alți prizonieri români, se pare că în număr mult mai mare, erau detașați la lucru în acel moment.

Au existat și alte lagăre cu prizonieri români în Silezia, spre exemplu la Neuhammer am Queis. Se găseau acolo la un moment dat 2.235 de soldați români, reprezentând aproximativ 10% din totalul prizonierilor aliați.