1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Spuneam în articolul precedent că unul din cei mai importanți și înflăcărați apărători ai intereselor Basarabiei la Conferința de la Paris a fost Ioan Pelivan. Anume fruntașul basarabean, membru al delegației României la Paris, a desfășurat o febrilă activitate diplomatică și propagandistică pentru a face cunoscută cauza românească în problema Basarabiei.

În această bătălie Pelivan a avut de înfruntat mai multe forme de opoziție, printre care menționăm în primul rând curentul emigrației ruse, reprezentat pe de o parte de monarhiști ca Maklakov, iar pe de alta de „liberali” ca Miliukov, dar această bătălie a liderului basarabean s-a desfășurat și împotriva „basarabenilor” Krupenski, Schmidt și Țîganko, trimiși de la Odessa pentru a ajuta emigrația rusă. În sfârșit, reticențe față de unirea Basarabiei cu România existau din partea bolșevicilor și într-un mod paradoxal, chiar din partea unor diplomați occidentali, în special americani.

Profilul dueliștilor

Unul din aspectele cele mai interesante ale activității lui Ioan Pelivan la Conferința de la Paris a fost duelul său diplomatic și intelectual cu Pavel Miliukov, fost ministru în primul Guvern Provizoriu rus format după Revoluția din Februarie 1917. Deși pretins liberal și democrat, fostul ministru rus rămânea puternic ancorat în ideea refacerii Imperiului Rus în frontierele sale de până la 1917. Acest fapt se desprinde tranșant din articolul „Basarabia, România și Rusia”, publicat la 5 aprilie 1917 la New York în revista „Struggling Russia”, în care Miliukov face referință expresă la Sfatul Țării și se arunca în bătălia diplomatică pentru demontarea argumentelor românești în problema Basarabiei.

Pavel Miliukov era un nume important în istoria Rusiei, fondatorul și liderului Partidului Constituțional Democratic (cunoscut drept Kadet), care după revoluția din februarie a devenit ministru de externe în Guvernul Provizoriu condus de A. Kerenski. Istoric de profesie, Miliukov și-a făcut un nume prin publicațiile sale, cu abordări liberale asupra istorie Rusiei și cursuri prezentate în mai multe state ale lumii, inclusiv în Statele Unite și Marea Britanie. Pentru viziunile sale a făcut mai multe luni de închisoare și exil, fapt ce i-a adus faima de luptător contra țarismului și adept al liberalismului. A fost membru a celei de-a IV-a Dume Ruse, iar în contextul revoluției ruse din februarie 1917 a pledat pentru monarhia constituțională. Ales în Adunarea Constituantă din 1917, va pierde mandatul odată cu dizolvarea acesteia de către bolșevici la 6 ianuarie 1918. Avea să adere la mișcarea „albargistă” care viza restabilirea Rusiei mari, dar în anul 1921 a emigrat definitiv din Rusia la Paris.

Pe de altă parte, viaţa lui Ion Pelivan, soarta lui, se contopeşte cu viaţa şi cu soarta însăşi a Basarabiei de la începutul secolului XX. Considerat „părintele naţionalismului” din Basarabia și „nașul moldovenilor”, Pelivan a îndurat pentru cauza românească rigorile închisorilor de la Dorpat – Jurievo şi Wenden, din Estonia, unde se afla ca student la Universitatea din Dorpat, precum şi rigorile închisorii Butîrki din Moscova, ca şi exilul din regiunile nordice ale Rusiei: la Arhanghelsk şi la Viatka. Era unul din cei mai importanți și remarcabili reprezentanți ai Partidului și Blocului Moldovenesc în Sfatul Țării, care a a devenit curând Director General de Externe și cel care va pleda pentru chemarea trupelor române în Basarabia în 1918.

Bătălia intelectuală pentru Basarabia

În acestă dezbatere dintre Pelivan și Miliukov se descoperă nu doar argumentația istorică româno-rusă asupra Basarabiei, dar și multe detalii ale constituirii și activității Sfatului Țării, care vor plasa problema Basarabiei în epicentrul dezbaterilor de la Paris.

Premiza de la care pornește ministrul rus în elaborarea acestui articol este cea de a-l înfrunta pe Ionel I.C. Brătianu, care dorea la Conferință să cuprindă „Moldova rusească” într-o „mai mare Românie”. Miliukov pornește de la propriile impresii culese în trecerea sa prin Basarabia, dar care arată mai multe lacune specifice unor astfel de experiențe de scurtă durată. El sugerează că atunci când a votat unirea cu România, Sfatul Țării nu reprezenta poporul basarabean, că acest vot a fost luat prin forță și că dacă s-ar fi dat deplină posibilitate de a spune părerea liber, populația Basarabiei ar vota contra unirii cu România. Acesta vedea Sfatul Țării asemănător altor organe de acest gen din periferiile imperiului, cum ar fi Rada Centrală a Ucrainei sau Tariba din Lituania, și considera că inițiativa creării sale s-a luat la congresul militarilor moldoveni din întreaga Rusie din noiembrie 1917. Referindu-se la principiile de constituire, Miliukov spunea că fără a proceda la vreo alegere regulată, congresul a hotărât ca acest „Consiliu local” să fie constituit din 120 persoane (ulterior 150), dintre care 70% moldoveni, deși aceștia după recensământ reprezentau 47%. În continuare se invocau mai multe chestiuni care defaimau Sfatul Țării: a fost un organi provizoriu, până la alegerea Adunării Constituante; nu s-a gândit niciodată la posibilitatea unirii cu România și a recunoscut acest lucru de mai multe ori; acest fapt era recunoscut și de puterile occidentale; intrarea trupelor române urma să fie provizorie; cinci deputați ai Sfatului Țării, opozanți ai unirii cu România, au fost împușcați de trupele române; în timpul votării unirii armatele române au fost introduse în sala de ședințe; aeroplane zburau de asupra clădirii; militari și oficiali români erau prezenți la ședință; s-a votat deschis, prin ridicarea mâinilor, ceea ce a speriat pe mulți; invoca protestul fracțiunii țărăniste, a minorităților germane, bulgară și rusă față de această unire. Autorul arăta într-un sfârșit că doar 83 de deputați au votat pentru unire, 25 au fost absenți, omorâți sau fugiți, 34 s-au abținut de la vot, iar trei delegați „curajoși” au votat contra. Miliukov conchidea că dacă s-ar face la moment un plebiscit, nu mai puțin de 85% s-ar declara pentru reunirea la Rusia.

Răspunsul pe care-l dă Ioan Pelivan lui Pavel Miliukov constituie una din primele, dacă nu chiar prima confruntare mediatică și politică ruso-română asupra actului din 27 martie 1918, care se va întinde asupra întreg secolul XX, dar și după aceasta. Fruntașul basarabean demasca mai întâi fața lui Miliukov, care se prezenta prin cercurile europene ca un liberal și un democrat, dar care în realitate pleda pentru reconstituirea fostului Imperiu Rus, în vechile hotare de înainte de revoluția din 1917 și nu admitea ca provinciile Polonia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda, Basarabia, ce s-au desfăcut de la Rusia, să-și decidă singure soarta. Acesta neagă dreptul Basarabiei de a dispune singură de soarta sa, vorbește de o „Moldoveă rusească”, negând faptul că a fost ruptă dintr-o „Moldovă propriu-zisă”, care este un teritoriu românesc, tot așa cum o „Polonie rusească” a fost smulsă din Regatul Poloniei sau o „Armenie rusească” din fosta Armenie. Prin urmare, ministrul rus revendică teritoriile pe care, în cursul vremurilor, Rusia le-a răpit, prin violență, de la alte națiuni.

Cea de-a doua parte a replicii lui Pelivan se referă la legitimitatea alegerii Sfatului Țării, omul politic basarabean arătând că din mai până în octombrie 1917 în Basarabia au avut loc două congrese ale cooperatorilor, trei congrese ale țăranilor, două congrese ale preoților și mirenilor, două congrese ale cadrelor didactice, mai multe congrese ale militarilor de pe toate fronturile, apoi congresele naționalităților minoritare, adunările Zemstvelor, consfătuiri ale partidelor și ale proprietarilor. La toate aceste întruniri s-a decis păstrarea autonomiei Basarabiei și alegerea unui Parlament, cunoscut sub denumirea de Sfatul Țării. Deci nu era vorba doar de un singur congres al militarilor care a decis acest lucru.

Pelivan punea pe tapet toată istoria acestui organ și constata că Sfatul Țării astfel format și în unire cu Consiliul Directorilor a proclamat Basarabia la 2 decembrie 1917 Republică Democratică, în federație cu alte republici ale fostului Imperiu Rus, iar în ziua de 24 ianuarie 1918 independența absolută a Republicii. Sfatul Țării împreună cu Consiliu Directorilor au cerut ajutorul trupelor române să restabilească liniștea în Basarabia, dovadă a faptului că trupele și guvernul român nu s-au amestecat în conducerea internă a Basarabiei fiind faptul că Sfatul Țării singur a discutat și votat reforma agrară și toate măsurile de organizare a țării.

În ziua de 27 martie 1918, Parlamentul basarabean, Sfatul Țării, în ședința solemnă și cu vot pe față, a votat unirea Basarabiei cu România. Din totalul de 125 deputați prezenți la ședință, 86 au votat pentru unire, trei contra și restul s-au abținut. Înainte de această dată, Zemstvele județelor Bălți și Soroca, precum și Liga marilor proprietari din județul Bălți au cerut unirea Basarabiei cu România. Prin urmare, unirea s-a făcut cu voința poporului basarabean și fără nicio presiune din afară.

Un ultim argument al lui Pelivan este legat de observația ministrului rus că populația românească a Basarabiei era de 47%, potrivit statisticii din 1897. Pelivan arăta în primul rând că statisticile ruse pentru provinciile cu populații eterogene erau tendențioase și numărul rușilor era sporit în dauna populației autohtone. El aducea datele publiciștilor ruși Batiușkov, Casso, care spunea că populația românească era mai mul de jumătate, iar alții ca Zașciuk, Crușevan, Lașkov, etc, cu tot șovinismul lor, admiteau că procentul românilor în Basarabia ajungea până la 75% din totalul populației. „Basarabia vrea să sfârșească cu sistemul de opresiune a conștiințelor. Ea vrea să fie românească și unită cu România, de la care a smuls-o vicleșugul și violența rusească”, conchidea liderul basarabean. Iar Conferința de Pace de la Paris i-a dat dreptate, recunoscând Basarabia ca teritoriu românesc.

Problema Basarabiei a fost nu doar un teren al rivalităților diplomatice dintre Marile Puteri sau al celor politice dintre România și Rusia, care de peste un secol își disputau supremația asupra acestei regiuni, dar și motiv al ciocnirilor de interese din partea basarabenilor, care au susținut la Paris cele două tabere adverse și au încercat să influențeze opinia publică sau/și diplomații occidentali în acest sens. Nici înainte de această conferință, nici după, nu a mai existat o platformă diplomatică și politică, unde basarabenii să aibă posibilitatea de a-și susține punctele de vedere adverse asupra preferințelor de orientare politică și geopolitică, fapt ce constituie un motiv aparte de interes istoric față de această „confruntare”.

În articolul precedent, vorbeam despre susținerea acordată „Conferinței Politice Ruse” de către un grup de basarabeni, printre care mareșalul nobilimii basarabene Alexandr Krupenski, fostul primar de Chișinău, Alexandru Schmidt, și fostul deputat al Sfatului Țării, Vladimir Țîganko, care s-au afișat la Paris ca reprezentanți ai unui „Comitet pentru Salvarea Basarabiei de sub jugul românesc” de la Odesa, pledând cauza rusă și anti-românească.

Pe de altă parte, în cadrul delegației României la Conferința de la Paris a fost inclus, la recomandările lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, distinsul politician și om de stat al Basarabiei Ioan Pelivan, unul din cei mai importanți reprezentanți ai mișcării de renaștere națională din anii 1917-1918.

I. Pelivan a activat în capitala Franței între 9 februarie 1919 și luna mai 1920, unde a desfășurat o intensă activitate de inițiere a cercurilor diplomatice și politice, dar și a opiniei publice europene în problema Basarabiei. Despre această activitate și despre multe alte aspecte ale desfășurării Conferinței, aflăm din corespondența pe care Pelivan a purtat-o în perioada 1919-1920 cu mai mulți oameni politici din Basarabia, printre care Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu, Pan Halippa, Ștefan Ciobanu, etc. Dincolo de oferirea multiplelor detalii ale istoriei Basarabiei, de serviciile oferite de Pelivan delegației române la conferință, de activitatea sa de propagandă și informare pe care a desfășurat-o la Paris, care ne sunt relevate pe larg de această corespondență, un loc aparte în preocupările fruntașului basarabean l-a avut opera de demascare a diferitelor „delegații” de basarabeni, a pretinselor împuterniciri pe care acestea le aveau din partea Basarabiei împotriva României și în pledarea cauzei ruse.

După cum îl informa Pelivan pe Ciugureanu la 28 aprilie 1919: „Aici au sosit de vreo 2-3 săptămâni d-nii A. N. Krupenski și A. K. Schmidt, care punându-se în legătură strânsă cu d-nii Sazonov și Sevastopolo (fost secretar al ambasadei Rusiei în Franța – n.a.), precum și cu alți ruși și rusofili, au început o propagandă înverșunată contra alipirii Basarabiei la România și fățiș și pe sub mână. Ca model și pildă trimit aici alăturat numărul celei mai mari gazete din Paris – Le Temps – din 26 aprilie 1919, unde, dându-se drept «mandatarii Zemstvei Guberniale» și numindu-se «delegații Basarabiei», spun lucruri jignitoare și neadevărate la adresa României și Sfatului Țării «bolșevist» și «anarhist» și drept consecință cer «întoarcerea Basarabiei la Rusia restituită»”.

La rândul său, Pelivan prezenta în diferite ziare pariziene împuternicirile ce i s-au acordat lui de către Adunarea Zemstvelor Basarabene, precum și de către Congresul Pan-basarabean al țărănimii, pentru a apăra la Conferința de Pace cauza Basarabiei, demonstrând astfel, că pretinșii „delegați basarabeni” erau simpli impostori, fără niciun mandat. Acesta publica o serie de articole în ziarele Le Temps, Matin, Figaro, La Victoire, Le Journal, etc., în care a demonstrat că Krupenski niciodată n-a fost „socialist”, nici măcar democrat, ci „mareșal al nobilimii din Basarabia, dictator de fapt al acestei provincii, șambelan al țarului Nicolae II și mare latifundiar”, fapt pentru care protesta contra Unirii Basarabiei, prin votul Sfatului Țării, organul legislativ al ținutului ce votase legea agrară, expropriindu-i pe marii proprietari de pământuri. În același sens, Pelivan făcea cunoscută broșura „Le nobles Kroupenski”, în care a arătat, pe baza de documente, trecutul de „cameleoni, renegați și delapidatori de bani publici, a unor reprezentanți ai familiei Krupenski, ramura rusificată din Basarabia”.

„Smulgerea măștilor”, după cum o numea chiar delegatul basarabean, a continuat și în cazul lui A. C. Schmidt, „nici moldovean, nici rus, ci neamț, pripășit în Basarabia din Provinciile Baltice, fost primar al municipiului Chișinău, ales nu de populația orașului, ci de soldați ruși, dezertori de pe frontul român”; a lui V. N. Țîganko, „basarabean numai în a doua generație, fiind rămășiță de rus pripășit”, urmașul unui fugar „dintr-un regiment de cazaci de pe râul Don”; precum și a „delegatului” Slonin, evreu din Rusia Albă, „agitator bolșevic, dezertor de pe frontul românesc, ales în Constituanta de la Petrograd de masele de soldați ruși bolșevizați, care dezertaseră de pe frontul românesc”. Concluzionând cu referire la acești „delegați”, Pelivan spunea că „toți acești indivizi au fost în mâna guvernelor de la Petersburg simple instrumente de deznaționalizare și rusificare a moldovenilor basarabeni, nu au nicio legătură organică cu pământul Basarabiei și prin urmare nu au dreptul de a vorbi în numele ei”.

La rândul lor, Krupenski și Schmidt, publicau la 28 aprilie 1919, în ziarul Le Temps, un articol prin care combăteau teza potrivit căreia „România a reinstaurat în Basarabia un regim de libertate și democrație”, considerând Sfatul Țării „un organ creat de o adunare de soldați bolșevici și prin eliminarea tuturor elementelor burgheze a primit caracterul unui soviet anarhist”. Acest parlament, afirmau autorii, o perioadă de timp, a fost susținut de cabinetul de la București (de fapt capitala era atunci la Iași – n.a.) pentru ca să favorizeze dezordinea „necesară guvernului român ca să justifice prezența sa în Basarabia”. În încheierea pledoariei lor, acești doi „delegați”, se adresau „judecătorilor de la Paris să decidă în favoarea întoarcerii Basarabiei la Rusia reconstituită”.

Într-un alt articol, publicat în ziarul L’Humanité, socialistul revoluționar Slonin, referindu-se la situația Basarabiei, susținea că aceasta „nu vrea să fie românească, iar imensa majoritate a populației nu dorește să facă parte din Regatul României”.

Pelivan și-a asumat sarcina contracarării acestor dezinformări și a propagandei declanșate de delegația basarabeană, servilă intereselor ruse. Ca participant nemijlocit la Unirea Basarabiei cu România, acesta adresa două scrisori de protest directorilor ziarelor L’Humanité (8 aprilie 1919) și Le Temps, prin care menționa că actul din 27 martie/9 aprilie 1918 s-a făcut „din libera voință a populațiunei basarabene reprezentate prin Sfatul Țării și fără niciun amestec din afară”.

Pe de altă parte, delegatul basarabean a solicitat efectuarea unor investigații la nivelul organelor locale din Basarabia cu privire la așa-zisele „împuterniciri” ale lui Krupenski și Schmidt de a vorbi în numele lor. Adunările (zemstvele) și a altor instituții din diverse localități basarabene au negat aceste împuterniciri, constatând că „sus-numiții indivizi n-au avut și nu au nicio însărcinare de a vorbi în numele Basarabiei”. În acest sens, au fost remise delegației române de la Paris mai multe acte, pentru „a veșteji acțiunile indivizilor Al. C. Schmidt și Al. N. Krupenski, care fără niciun mandat și-au permis să vorbească în numele țării noastre, inducând lumea în eroare”.

În același timp, pentru a contracara activitatea acestora, precum și pentru a întări argumentele delegației românești și a celei basarabene, Inculeț și Ciugureanu au decis trimiterea la Paris a câtorva delegați, care să reprezinte diferite categorii sociale ale Basarabiei. Astfel, în iulie 1919, în capitala Franței soseau „Moș” Ion Codreanu, țăran din satul Ștefănești, fost deputat al Sfatului Țării și reprezentant al Congresului țărănesc Pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cercurilor intelectuale, și studentul Gheorghe Năstase, delegat al studențimii basarabene, care l-au susținut pe I. Pelivan în apărarea intereselor Basarabiei. Aceștia au stat la Paris aproape două luni, prezentându-se mai multor delegați francezi, italieni și unui delegat englez, cărora le-au oferit câte un memoriu în chestiunea Basarabiei și vizitând redacțiile marilor cotidiene franceze. Împreună cu Pelivan, delegații basarabeni au pledat împotriva ideii de plebiscit în Basarabia, menționând într-un memoriu redactat în septembrie 1919, că „plebiscitul nu ar fi mai mult justificat în Basarabia decât în Polonia și Finlanda... pentru că în Basarabia o națiune autonomă forma majoritatea absolută a populație”.

Fiind de departe cel mai liberal și mai democratic for diplomatic din toate timpurile, conferința a cristalizat punctul de vedere a celor două „tabere” basarabene pentru secolul ce va urma, la o sută de ani multe dintre aceste expuneri fiind încă valabile în disputa identitară din R. Moldova. Reținem totuși faptul, că în acea ambianță democratică și liberă, soluționarea problemei Basarabiei s-a făcut în favoarea României, marii oameni politici și diplomați occidentali acceptând și conștientizând caracterul românesc al provinciei și justețea realipirii sale la patria-mamă, așa cum vom vedea mai târziu pe paginile blogului.