1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Problema Basarabiei a fost nu doar un teren al rivalităților diplomatice dintre Marile Puteri sau al celor politice dintre România și Rusia, care de peste un secol își disputau supremația asupra acestei regiuni, dar și motiv al ciocnirilor de interese din partea basarabenilor, care au susținut la Paris cele două tabere adverse și au încercat să influențeze opinia publică sau/și diplomații occidentali în acest sens. Nici înainte de această conferință, nici după, nu a mai existat o platformă diplomatică și politică, unde basarabenii să aibă posibilitatea de a-și susține punctele de vedere adverse asupra preferințelor de orientare politică și geopolitică, fapt ce constituie un motiv aparte de interes istoric față de această „confruntare”.

În articolul precedent, vorbeam despre susținerea acordată „Conferinței Politice Ruse” de către un grup de basarabeni, printre care mareșalul nobilimii basarabene Alexandr Krupenski, fostul primar de Chișinău, Alexandru Schmidt, și fostul deputat al Sfatului Țării, Vladimir Țîganko, care s-au afișat la Paris ca reprezentanți ai unui „Comitet pentru Salvarea Basarabiei de sub jugul românesc” de la Odesa, pledând cauza rusă și anti-românească.

Pe de altă parte, în cadrul delegației României la Conferința de la Paris a fost inclus, la recomandările lui Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, distinsul politician și om de stat al Basarabiei Ioan Pelivan, unul din cei mai importanți reprezentanți ai mișcării de renaștere națională din anii 1917-1918.

I. Pelivan a activat în capitala Franței între 9 februarie 1919 și luna mai 1920, unde a desfășurat o intensă activitate de inițiere a cercurilor diplomatice și politice, dar și a opiniei publice europene în problema Basarabiei. Despre această activitate și despre multe alte aspecte ale desfășurării Conferinței, aflăm din corespondența pe care Pelivan a purtat-o în perioada 1919-1920 cu mai mulți oameni politici din Basarabia, printre care Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu, Pan Halippa, Ștefan Ciobanu, etc. Dincolo de oferirea multiplelor detalii ale istoriei Basarabiei, de serviciile oferite de Pelivan delegației române la conferință, de activitatea sa de propagandă și informare pe care a desfășurat-o la Paris, care ne sunt relevate pe larg de această corespondență, un loc aparte în preocupările fruntașului basarabean l-a avut opera de demascare a diferitelor „delegații” de basarabeni, a pretinselor împuterniciri pe care acestea le aveau din partea Basarabiei împotriva României și în pledarea cauzei ruse.

După cum îl informa Pelivan pe Ciugureanu la 28 aprilie 1919: „Aici au sosit de vreo 2-3 săptămâni d-nii A. N. Krupenski și A. K. Schmidt, care punându-se în legătură strânsă cu d-nii Sazonov și Sevastopolo (fost secretar al ambasadei Rusiei în Franța – n.a.), precum și cu alți ruși și rusofili, au început o propagandă înverșunată contra alipirii Basarabiei la România și fățiș și pe sub mână. Ca model și pildă trimit aici alăturat numărul celei mai mari gazete din Paris – Le Temps – din 26 aprilie 1919, unde, dându-se drept «mandatarii Zemstvei Guberniale» și numindu-se «delegații Basarabiei», spun lucruri jignitoare și neadevărate la adresa României și Sfatului Țării «bolșevist» și «anarhist» și drept consecință cer «întoarcerea Basarabiei la Rusia restituită»”.

La rândul său, Pelivan prezenta în diferite ziare pariziene împuternicirile ce i s-au acordat lui de către Adunarea Zemstvelor Basarabene, precum și de către Congresul Pan-basarabean al țărănimii, pentru a apăra la Conferința de Pace cauza Basarabiei, demonstrând astfel, că pretinșii „delegați basarabeni” erau simpli impostori, fără niciun mandat. Acesta publica o serie de articole în ziarele Le Temps, Matin, Figaro, La Victoire, Le Journal, etc., în care a demonstrat că Krupenski niciodată n-a fost „socialist”, nici măcar democrat, ci „mareșal al nobilimii din Basarabia, dictator de fapt al acestei provincii, șambelan al țarului Nicolae II și mare latifundiar”, fapt pentru care protesta contra Unirii Basarabiei, prin votul Sfatului Țării, organul legislativ al ținutului ce votase legea agrară, expropriindu-i pe marii proprietari de pământuri. În același sens, Pelivan făcea cunoscută broșura „Le nobles Kroupenski”, în care a arătat, pe baza de documente, trecutul de „cameleoni, renegați și delapidatori de bani publici, a unor reprezentanți ai familiei Krupenski, ramura rusificată din Basarabia”.

„Smulgerea măștilor”, după cum o numea chiar delegatul basarabean, a continuat și în cazul lui A. C. Schmidt, „nici moldovean, nici rus, ci neamț, pripășit în Basarabia din Provinciile Baltice, fost primar al municipiului Chișinău, ales nu de populația orașului, ci de soldați ruși, dezertori de pe frontul român”; a lui V. N. Țîganko, „basarabean numai în a doua generație, fiind rămășiță de rus pripășit”, urmașul unui fugar „dintr-un regiment de cazaci de pe râul Don”; precum și a „delegatului” Slonin, evreu din Rusia Albă, „agitator bolșevic, dezertor de pe frontul românesc, ales în Constituanta de la Petrograd de masele de soldați ruși bolșevizați, care dezertaseră de pe frontul românesc”. Concluzionând cu referire la acești „delegați”, Pelivan spunea că „toți acești indivizi au fost în mâna guvernelor de la Petersburg simple instrumente de deznaționalizare și rusificare a moldovenilor basarabeni, nu au nicio legătură organică cu pământul Basarabiei și prin urmare nu au dreptul de a vorbi în numele ei”.

La rândul lor, Krupenski și Schmidt, publicau la 28 aprilie 1919, în ziarul Le Temps, un articol prin care combăteau teza potrivit căreia „România a reinstaurat în Basarabia un regim de libertate și democrație”, considerând Sfatul Țării „un organ creat de o adunare de soldați bolșevici și prin eliminarea tuturor elementelor burgheze a primit caracterul unui soviet anarhist”. Acest parlament, afirmau autorii, o perioadă de timp, a fost susținut de cabinetul de la București (de fapt capitala era atunci la Iași – n.a.) pentru ca să favorizeze dezordinea „necesară guvernului român ca să justifice prezența sa în Basarabia”. În încheierea pledoariei lor, acești doi „delegați”, se adresau „judecătorilor de la Paris să decidă în favoarea întoarcerii Basarabiei la Rusia reconstituită”.

Într-un alt articol, publicat în ziarul L’Humanité, socialistul revoluționar Slonin, referindu-se la situația Basarabiei, susținea că aceasta „nu vrea să fie românească, iar imensa majoritate a populației nu dorește să facă parte din Regatul României”.

Pelivan și-a asumat sarcina contracarării acestor dezinformări și a propagandei declanșate de delegația basarabeană, servilă intereselor ruse. Ca participant nemijlocit la Unirea Basarabiei cu România, acesta adresa două scrisori de protest directorilor ziarelor L’Humanité (8 aprilie 1919) și Le Temps, prin care menționa că actul din 27 martie/9 aprilie 1918 s-a făcut „din libera voință a populațiunei basarabene reprezentate prin Sfatul Țării și fără niciun amestec din afară”.

Pe de altă parte, delegatul basarabean a solicitat efectuarea unor investigații la nivelul organelor locale din Basarabia cu privire la așa-zisele „împuterniciri” ale lui Krupenski și Schmidt de a vorbi în numele lor. Adunările (zemstvele) și a altor instituții din diverse localități basarabene au negat aceste împuterniciri, constatând că „sus-numiții indivizi n-au avut și nu au nicio însărcinare de a vorbi în numele Basarabiei”. În acest sens, au fost remise delegației române de la Paris mai multe acte, pentru „a veșteji acțiunile indivizilor Al. C. Schmidt și Al. N. Krupenski, care fără niciun mandat și-au permis să vorbească în numele țării noastre, inducând lumea în eroare”.

În același timp, pentru a contracara activitatea acestora, precum și pentru a întări argumentele delegației românești și a celei basarabene, Inculeț și Ciugureanu au decis trimiterea la Paris a câtorva delegați, care să reprezinte diferite categorii sociale ale Basarabiei. Astfel, în iulie 1919, în capitala Franței soseau „Moș” Ion Codreanu, țăran din satul Ștefănești, fost deputat al Sfatului Țării și reprezentant al Congresului țărănesc Pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cercurilor intelectuale, și studentul Gheorghe Năstase, delegat al studențimii basarabene, care l-au susținut pe I. Pelivan în apărarea intereselor Basarabiei. Aceștia au stat la Paris aproape două luni, prezentându-se mai multor delegați francezi, italieni și unui delegat englez, cărora le-au oferit câte un memoriu în chestiunea Basarabiei și vizitând redacțiile marilor cotidiene franceze. Împreună cu Pelivan, delegații basarabeni au pledat împotriva ideii de plebiscit în Basarabia, menționând într-un memoriu redactat în septembrie 1919, că „plebiscitul nu ar fi mai mult justificat în Basarabia decât în Polonia și Finlanda... pentru că în Basarabia o națiune autonomă forma majoritatea absolută a populație”.

Fiind de departe cel mai liberal și mai democratic for diplomatic din toate timpurile, conferința a cristalizat punctul de vedere a celor două „tabere” basarabene pentru secolul ce va urma, la o sută de ani multe dintre aceste expuneri fiind încă valabile în disputa identitară din R. Moldova. Reținem totuși faptul, că în acea ambianță democratică și liberă, soluționarea problemei Basarabiei s-a făcut în favoarea României, marii oameni politici și diplomați occidentali acceptând și conștientizând caracterul românesc al provinciei și justețea realipirii sale la patria-mamă, așa cum vom vedea mai târziu pe paginile blogului.

Lagărul Tuchel

Aflat în Pomerania, în nord-estul Germaniei antebelice (astăzi în Polonia), lagărul Tuchel era amplasat la trei kilometri de orașul cu același nume. Inițial a adăpostit prizonieri ruși, capturați în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene, din august-septembrie 1914. După intrarea României în război, acest lagăr a devenit unul dintre cele mai importante în care au ajuns prizonierii români din rândurile trupei. De asemenea, au fost înregistrați acolo și câțiva ofițeri români (doi locotenenți, trei sublocotenenți, doi medici, un preot).

Lagărul ocupa o suprafață de 37,5 hectare, perimetrul era delimitat de garduri cu sârmă ghimpată și păzit de gărzit înarmate. Era format din 200 de bordeie, în fiecare dintre acestea locuind câte 180 de prizonieri. Existau și barăci construite din lemn pentru comandamentul lagărului, precum și 13 barăci din tablă ondulată, fiecare putând adăposti câte 180 de prizonieri. Mai existau șase barăci pentru spital, numărând în total 360 de paturi.

Un preot (V. Ionescu), care a ajuns în acest lagăr la sfârșitul lunii februarie 1917, avea să noteze că între prizonierii de aici se făcea „speculă” cu tutunul, cu pâinea, în general cu mâncarea, alimentele nu erau împărțite în mod drept în barăci de către cei care făceau acest serviciu, bolnavii care se adunau lângă sobă erau bătuți. Jocul de cărți era întâlnit frecvent între prizonieri. Un sergent sanitar, întreprinzător, își procurase câteva seturi de cărți de joc, pe care le închiria doritorilor. Era șef de baracă, iar pentru a-și consolida afacerea recurgea la măsuri punitive împotriva celor care „nu-i umblau în mână”.

Românii internați la Tuchel erau „niște schelete mișcătoare”. „Am văzut mulți morți, relata același preot, niciodată însă n-am văzut un corp atât de slăbit ca al celor peste 2.500 [de] prizonieri din Tuchel [era vorba de o evaluare personală și de moment, nota D.D.]. Erau umbre. Erau adevărate stafii. Pe corpul lor se putea învăța anatomia. Cădeau jos și nu se mai puteau ridica. Dacă îl ajutau 3-4 pe cel căzut, putea merge încetișor mai departe. Piciorușele lor erau ca 2 degete de subțiri. La autopsie se găseau consumați toți mușchii. Cei din urmă se topeau mușchii inimii. Acest organ se găsea transformat într-un cartilagiu gălbui format din ligațiunile mușchiulare. Am simțit și eu foamea. Când se topeau rezervele mă apuca un fior (curent cald) de la picioare până la cap, care se cobora prin mâini”.

Pentru a-și potoli foamea, un prizonier își rădea epiderma de pe picioare și o mânca, altul își consuma excrementele. Oasele aruncate de prizonierii ruși erau căutate de români. Alții mâncau iarbă, rădăcini, lemn sau talpă. Cel puțin 1.000 de oameni erau în permanență în infirmeriile din lagăr, diagnosticați cu inaniție.

Nu este de mirare că mortalitatea avea să fie foarte mare în rândurile prizonierilor, în primele luni din 1917 înregistrându-se „câte 50-60-70-80 pe zi”. Din cei 17.600 de soldați români internați la Tuchel, potrivit unor documente românești, între 15 ianuarie-31 martie 1917 au murit 2.220. Alte date, din arhivele poloneze, reliefează că în anul 1917 ar fi murit la Tuchel 2.471 de români, dintre care 393 în ianuarie, 1.285 în februarie și martie, 383 în aprilie, 219 în mai, numărul morților reducându-se în lunile următoare. Decesele între români au fost aproape încă o dată față de cele înregistrate în rândurile rușilor (1.285). Există însă și surse conform cărora numărul românilor decedați aici a trecut de 7.000. Cadavrele erau depuse în gropi comune, pe cruci de lemn fiind prinse plăci de metal, unde erau inscripționate numele celor morți.

Prizonierii români bolnavi, aflați în infirmeriile lagărului, la începutul anului 1917, primeau circa o treime din necesarul de hrană prevăzut în regulamentele germane. O parte din hrană era furată de unii membri ai personalului german, dar și de rușii și românii care aveau responsabilități în lagăr, la bucătărie, la împărțirea hranei. Câțiva dintre prizonierii români au reclamat furtul la conducerea lagărului, devoalând inclusiv unde și cum se fura. A urmat o anchetă, ordonată de generalul care comanda lagărul, în urma căreia au fost confirmate cele reclamate de români. A fost înlocuit personalul de la aprovizionare, inclusiv câțiva germani au fost încarcerați. Măsurile luate au făcut diferența între viață și moarte pentru mulți prizonieri. Mâncarea bolnavilor s-a îmbunătățit, iar mortalitatea s-a redus de câte ori. În mai 1917, când și prizonierii români au început să primească pachete din afară, mortalitatea scăzuse până la maxim 12 oameni pe zi. În schimb a fost redusă cantitatea de hrană primită de rușii și românii care lucrau în serviciile auxiliare din lagăre, ceea ce a atras nemulțumirea acestora. Resentimentele celor din urmă au fost exprimate în diverse feluri, de la amenințări directe sau voalate până la defăimări în rândurile prizonierilor și denunțuri anonime la conducerea lagărului.

La 1 mai 1917 a sosit în lagăr un vagon cu pesmeți și conserve pentru prizonierii români, trimis din Franța. S-a constituit un comitet român, format din 50 de oameni, care urma să asigure distribuirea acestor alimente. O conservă se împărțea la trei oameni, iar fiecare primea câte unul-doi pesmeți pe zi. Disensiunile, scandalurile nu au ocolit nici această structură voluntară a prizonierilor români din Tuchel. Unii au profitat de poziția lor pentru a trăi mai bine, pentru a face mici afaceri, pentru a-și extinde influența. Din iunie 1917, basarabenii care se aflau în lagăr, foști soldați în armata rusă, au primit și ei alimente de la comitetul român, însă în cantități mult mai mici decât prizonierii din Vechiul Regat.

Puținii ofițeri români prizonieri care erau în Tuchel primeau o soldă. Spre exemplu, un preot confesor primea 105 mărci pe lună. Aceștia erau repartizați astfel: 60 de mărci pentru mâncare, 5 mărci pentru pat, 5 mărci pentru lumină, 4-5 mărci pentru spălat, iar chiria unei mici magazii alte 5 mărci. Unii prizonieri din acest lagăr – dintre ofițeri – au reușit să-și procure ulterior ziare și chiar cărți.

La Tuchel a fost înființată, din inițiativa preotului confesor, o școală pentru soldații analfabeți, care a funcționat între noiembrie 1917 și aprilie 1918. Au fost obligați să participe la cursuri și basarabenii care primeau alimente de la comitetul român de distribuire a ajutoarelor venite din afară. Participau la cursuri circa 70-90 de cursanți, cărora li s-au cumpărat tăblițe pentru scris. Un preot protestant din Danemarca a trimis caiete, creioane și bani pentru confecționarea unor bănci. Se făceau exerciții de citire și de scriere, se predau ore de religie și de istorie. Basarabenii ajunseseră la un moment dat să fie cei mai numeroși dintre cei care frecventau școala. Mai mulți sergenți români au făcut însă „propagandă” contra basarabenilor, iar comitetul român le-a tăiat ajutoarele alimentare. Afectați direct, basarabenii au încetat să mai participe la cursuri. În lipsă de elevi, școala s-a închis.

Mai mulți dintre prizonierii din Tuchel au fost duși în ianuarie 1917 la muncă în minele de cărbuni. Alții aveau să fie transportați în Alsacia, unde erau folosiți în spatele frontului. În primăvara anului 1918, unii dintre prizonierii români din acest lagăr sufereau de gripă spaniolă, o boală necruțătoare care a secerat milioane de vieți spre sfârșitul Primului Război Mondial și imediat după aceea. Ultimii prizonieri români au plecat din Tuchel, de această dată spre țară, în noiembrie 1918, după încheierea armistițiului dintre Germania și Antanta.

Câțiva supraviețuitori români au avut, după război, inițiativa ridicării unui monument comemorativ la Tuchel, care a fost restaurat abia în ultimii ani ai secolului XX. La aproape un secol de la petrecerea unor evenimente care au avut un final tragic pentru mulți dintre participanți, lupta cu indiferența și uitarea nu era ușoară.