1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Czersk

În lagărul Czersk, situat în Pomerania, la nord de Tuchel, au ajuns mii de prizonieri români, care s-au alăturat rușilor internați acolo în anii anteriori. Condițiile de cazare erau precare. Ca și în alte lagăre germane, mâncarea era insuficientă cantitativ, dar mai ales calitativ. Bolile infecțioase făceau ravagii, fiind amintite tifosul, tetanosul, tuberculoza și dezinteria. De regulă prizonierii erau folosiți la muncă. Tratamentul la care au fost supuși aceștia era dur, maltratările fiind frecvente.

Anchetele de după încheierea războiului, realizate de autoritățile române sau poloneze, au reliefat că mulți prizonieri fuseseră bătuți, li se confiscaseră obiectele deținute, alimentele și banii. Un prizonier rus de etnie poloneză avea să relateze: „Condițiile de viață de la Czersk erau înfiorătoare. Prizonierii erau înghesuiți cu sutele în bordeie neîncălzite nici măcar în timpul iernii, hrăniți fiind cu coji de sfeclă înghețată și cu pâine uscată, mucegăită. Zilnic, din zorii zilei până noaptea târziu, prizonierii erau mânați la muncă grea, în principal pentru dezvoltarea lagărului, cât și pe câmpurile moșierești”.

Din date extrase din arhivele locale de istoricii polonezi, la Czersk au murit între decembrie 1916-noiembrie 1918 nu mai puțin de 5.005 prizonieri români. Administrația germană înregistrase cu meticulozitate decesele în rândurile captivilor. În același lagăr muriseră 3.252 de ruși, 49 de francezi, 135 de italieni și 65 de englezi. Dacă îi adăugăm pe prizonierii români morți în celelalte lagăre din Pomerania, după cum am văzut în episodul precedent, numărul celor care și-au găsit sfârșitul acolo se ridică la 7.652, dintre care doar unul era ofițer, toți ceilalți fiind soldați.

Tot în Pomerania se găsea lagărul Stargard. În urma unor inspecții efectuate imediat după încheierea războiului, avea să se constate că 75% dintre românii aflați acolo aveau tuberculoză, ca urmare a regimului din captivitate. S-au înregistrat nemulțumiri legate de neplata muncii prizonierilor, lipsirea de anumite drepturi și violențe împotriva acestora.

Lagărul Heilsberg

Situat în Prusia Orientală, lagărul de la Heilsberg (astăzi Markajmy – Lidzbark Warmiński, în Polonia) a fost destinat inițial prizonierilor ruși, care au fost în număr foarte mare aici, dar ulterior au fost aduși francezi, britanici, belgieni, sârbi, italieni și români. Captivii au fost folosiți la muncă pe moșiile proprietarilor pomeranieni, la construcția unei căi ferate, la ridicarea unor clădiri, inclusiv a unei mori.

Nu avem date cu privire la numărul total al prizonierilor români care s-au aflat acolo, însă știm că au decedat 506 dintre ei. Cercetările istoricilor în arhiva Oficiului de Stare Civilă din Lidzbark Warmiński au reliefat că, în privința profesiilor din viața civilă, prizonierii români decedați acolo erau agricultori (389), dulgheri (26), tâmplari (29), căruțași (13), zidari (9), fierari (5), muncitori (3), muncitori sezonieri (3), zugravi (2), vopsitori (1), lemnari (1), muzicanți (1) și electroniști (1).

În cimitirul acestui lagăr au fost îngropați 2.751 de prizonieri, pe lângă cei 506 români înregistrându-se 2.018 ruși, 49 de britanici, 45 de belgieni, 43 de francezi, 19 italieni și opt sârbi. Cimitirul a fost cunoscut multă vreme ca Kriegerfriedhof (cimitir de război), Gefangenefriedhof (cimitir al prizonierilor de război), Waldfriedhof (cimitir din pădure). Datorită pietrelor funerare care aveau plăcuțe din tablă emailată, cu tricolorul României, cimitirul a fost cunoscut și sub numele de Cimitirul Românesc sau Românul. Informațiile de care dispunem arată că autoritățile române interbelice s-au preocupat de cimitirul din apropierea fostului lagăr. După Al Doilea Război Mondial locul a fost vandalizat, fiind perceput de localnici ca moștenire a perioadei germane.

Din 1987, autoritățile poloneze au trecut cimitirul în registrul operelor comemorative de război. Cimitirul a fost îngrijit începând din anii 1980 de un profesor de istorie de la școala elementară din localitate. Profesorul făcea un efort considerabil împreună cu elevii săi, pentru memoria unor oameni care muriseră la mai mult de o mie de kilometri de locurile în care se născuseră ori își aveau familiile. Același profesor a scris o scurtă monografie a cimitirului și a publicat mai multe articole în presa locală, cu scopul de a menține treaz interesul pentru memoria locului. Și autoritățile comunale s-au implicat în acțiunile de îngrijire și amenajare a cimitirului prizonierilor de război.

Românii s-au sesizat târziu, abia în anii 2000, cu privire la situația acestui cimitir pierdut în pădurile Poloniei. Unii dintre cei care au popularizat cazul au făcut adevărate rechizitorii la adresa nepăsării instituțiilor și societății românești. În fond era vorba de recuperarea memoriei unor oameni care fuseseră trimiși la moarte în numele unei țări care îi uitase multă vreme.

Tot în Prusia Orientală au mai fost prizonieri români și în lagărul Preussisch Holland, unde au murit 166 dintre ei.

Lagărul Güstrow

La circa 200 km nord-est de Hamburg, în Mecklenburg-Schwerin, în 1914 a fost deschis lagărul Güstrow. Inițial a fost o improvizație, abia la începutul anului 1915 au fost ridicate cu munca prizonierilor peste 150 (sau 250, după alte surse) de barăci de lemn, acoperite în parte cu prelate. Fiecare baracă era împărțită în două, fiecare dintre acestea cu intrarea separată. Existau două tipuri de barăci, unele aveau 10 metri lățime și 50 lungime, în vreme ce altele erau mici, de 10 metri lățime și 20 lungime. Între 50 și 100 de prizonieri (sau chiar până la 250) locuiau în fiecare baracă. Toate barăcile dispuneau de câte două sobe pentru încălzire, mese și bănci; paturile erau supraetajate. Asemeni situației din alte lagăre, și la Gustrow exista o cale ferată internă, cu ajutorul căreia erau transportate alimentele.

Lagărul avea o capacitatea de 25.000 de prizonieri. Aici au ajuns militari capturați de germani pe diferite fronturi: ruși, francezi, britanici, australieni, români. În 1916 sute de ruși muriseră de foame.

În 1917 acest lagăr înregistra 1.250 de prizonieri români. Mulți dintre românii de aici aveau să se plângă la sfârșitul războiului că fuseseră maltratați și impuși la muncă forțată. Cei care fugeau și erau prinși primeau câte 50 de zile de carceră, erau agățați de tavan și bătuți. Unii dintre captivi deveniseră invalizi în timpul prizonieratului.

Potrivit datelor inscripționate pe o piatră memorială, în lagărul Güstrow au murit în anii 1914-1918 mai puțin de o mie oameni, dintre care 573 de ruși, 150 de francezi, 80 de germani (nu avem date lămuritoare în legătură cu aceștia, poate erau gardieni care s-au îmbolnăvit), 64 de români, 42 de italieni, 20 de belgieni și cinci polonezi.

Lagărul Zwickau

În Saxonia, în lagărul Zwickau au ajuns aproape 500 de prizonieri români. La finele războiului, o comisie română s-a deplasat acolo, iar mulți prizonieri s-au plâns de maltratările administrației. Printre altele, iarna, după ce erau duși la baie, prizonierii ar fi fost scoși în zăpadă timp de mai multe ore. În principal din această cauză ar fi murit 222 de prizonieri

Spuneam în articolul precedent că unul din cei mai importanți și înflăcărați apărători ai intereselor Basarabiei la Conferința de la Paris a fost Ioan Pelivan. Anume fruntașul basarabean, membru al delegației României la Paris, a desfășurat o febrilă activitate diplomatică și propagandistică pentru a face cunoscută cauza românească în problema Basarabiei.

În această bătălie Pelivan a avut de înfruntat mai multe forme de opoziție, printre care menționăm în primul rând curentul emigrației ruse, reprezentat pe de o parte de monarhiști ca Maklakov, iar pe de alta de „liberali” ca Miliukov, dar această bătălie a liderului basarabean s-a desfășurat și împotriva „basarabenilor” Krupenski, Schmidt și Țîganko, trimiși de la Odessa pentru a ajuta emigrația rusă. În sfârșit, reticențe față de unirea Basarabiei cu România existau din partea bolșevicilor și într-un mod paradoxal, chiar din partea unor diplomați occidentali, în special americani.

Profilul dueliștilor

Unul din aspectele cele mai interesante ale activității lui Ioan Pelivan la Conferința de la Paris a fost duelul său diplomatic și intelectual cu Pavel Miliukov, fost ministru în primul Guvern Provizoriu rus format după Revoluția din Februarie 1917. Deși pretins liberal și democrat, fostul ministru rus rămânea puternic ancorat în ideea refacerii Imperiului Rus în frontierele sale de până la 1917. Acest fapt se desprinde tranșant din articolul „Basarabia, România și Rusia”, publicat la 5 aprilie 1917 la New York în revista „Struggling Russia”, în care Miliukov face referință expresă la Sfatul Țării și se arunca în bătălia diplomatică pentru demontarea argumentelor românești în problema Basarabiei.

Pavel Miliukov era un nume important în istoria Rusiei, fondatorul și liderului Partidului Constituțional Democratic (cunoscut drept Kadet), care după revoluția din februarie a devenit ministru de externe în Guvernul Provizoriu condus de A. Kerenski. Istoric de profesie, Miliukov și-a făcut un nume prin publicațiile sale, cu abordări liberale asupra istorie Rusiei și cursuri prezentate în mai multe state ale lumii, inclusiv în Statele Unite și Marea Britanie. Pentru viziunile sale a făcut mai multe luni de închisoare și exil, fapt ce i-a adus faima de luptător contra țarismului și adept al liberalismului. A fost membru a celei de-a IV-a Dume Ruse, iar în contextul revoluției ruse din februarie 1917 a pledat pentru monarhia constituțională. Ales în Adunarea Constituantă din 1917, va pierde mandatul odată cu dizolvarea acesteia de către bolșevici la 6 ianuarie 1918. Avea să adere la mișcarea „albargistă” care viza restabilirea Rusiei mari, dar în anul 1921 a emigrat definitiv din Rusia la Paris.

Pe de altă parte, viaţa lui Ion Pelivan, soarta lui, se contopeşte cu viaţa şi cu soarta însăşi a Basarabiei de la începutul secolului XX. Considerat „părintele naţionalismului” din Basarabia și „nașul moldovenilor”, Pelivan a îndurat pentru cauza românească rigorile închisorilor de la Dorpat – Jurievo şi Wenden, din Estonia, unde se afla ca student la Universitatea din Dorpat, precum şi rigorile închisorii Butîrki din Moscova, ca şi exilul din regiunile nordice ale Rusiei: la Arhanghelsk şi la Viatka. Era unul din cei mai importanți și remarcabili reprezentanți ai Partidului și Blocului Moldovenesc în Sfatul Țării, care a a devenit curând Director General de Externe și cel care va pleda pentru chemarea trupelor române în Basarabia în 1918.

Bătălia intelectuală pentru Basarabia

În acestă dezbatere dintre Pelivan și Miliukov se descoperă nu doar argumentația istorică româno-rusă asupra Basarabiei, dar și multe detalii ale constituirii și activității Sfatului Țării, care vor plasa problema Basarabiei în epicentrul dezbaterilor de la Paris.

Premiza de la care pornește ministrul rus în elaborarea acestui articol este cea de a-l înfrunta pe Ionel I.C. Brătianu, care dorea la Conferință să cuprindă „Moldova rusească” într-o „mai mare Românie”. Miliukov pornește de la propriile impresii culese în trecerea sa prin Basarabia, dar care arată mai multe lacune specifice unor astfel de experiențe de scurtă durată. El sugerează că atunci când a votat unirea cu România, Sfatul Țării nu reprezenta poporul basarabean, că acest vot a fost luat prin forță și că dacă s-ar fi dat deplină posibilitate de a spune părerea liber, populația Basarabiei ar vota contra unirii cu România. Acesta vedea Sfatul Țării asemănător altor organe de acest gen din periferiile imperiului, cum ar fi Rada Centrală a Ucrainei sau Tariba din Lituania, și considera că inițiativa creării sale s-a luat la congresul militarilor moldoveni din întreaga Rusie din noiembrie 1917. Referindu-se la principiile de constituire, Miliukov spunea că fără a proceda la vreo alegere regulată, congresul a hotărât ca acest „Consiliu local” să fie constituit din 120 persoane (ulterior 150), dintre care 70% moldoveni, deși aceștia după recensământ reprezentau 47%. În continuare se invocau mai multe chestiuni care defaimau Sfatul Țării: a fost un organi provizoriu, până la alegerea Adunării Constituante; nu s-a gândit niciodată la posibilitatea unirii cu România și a recunoscut acest lucru de mai multe ori; acest fapt era recunoscut și de puterile occidentale; intrarea trupelor române urma să fie provizorie; cinci deputați ai Sfatului Țării, opozanți ai unirii cu România, au fost împușcați de trupele române; în timpul votării unirii armatele române au fost introduse în sala de ședințe; aeroplane zburau de asupra clădirii; militari și oficiali români erau prezenți la ședință; s-a votat deschis, prin ridicarea mâinilor, ceea ce a speriat pe mulți; invoca protestul fracțiunii țărăniste, a minorităților germane, bulgară și rusă față de această unire. Autorul arăta într-un sfârșit că doar 83 de deputați au votat pentru unire, 25 au fost absenți, omorâți sau fugiți, 34 s-au abținut de la vot, iar trei delegați „curajoși” au votat contra. Miliukov conchidea că dacă s-ar face la moment un plebiscit, nu mai puțin de 85% s-ar declara pentru reunirea la Rusia.

Răspunsul pe care-l dă Ioan Pelivan lui Pavel Miliukov constituie una din primele, dacă nu chiar prima confruntare mediatică și politică ruso-română asupra actului din 27 martie 1918, care se va întinde asupra întreg secolul XX, dar și după aceasta. Fruntașul basarabean demasca mai întâi fața lui Miliukov, care se prezenta prin cercurile europene ca un liberal și un democrat, dar care în realitate pleda pentru reconstituirea fostului Imperiu Rus, în vechile hotare de înainte de revoluția din 1917 și nu admitea ca provinciile Polonia, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda, Basarabia, ce s-au desfăcut de la Rusia, să-și decidă singure soarta. Acesta neagă dreptul Basarabiei de a dispune singură de soarta sa, vorbește de o „Moldoveă rusească”, negând faptul că a fost ruptă dintr-o „Moldovă propriu-zisă”, care este un teritoriu românesc, tot așa cum o „Polonie rusească” a fost smulsă din Regatul Poloniei sau o „Armenie rusească” din fosta Armenie. Prin urmare, ministrul rus revendică teritoriile pe care, în cursul vremurilor, Rusia le-a răpit, prin violență, de la alte națiuni.

Cea de-a doua parte a replicii lui Pelivan se referă la legitimitatea alegerii Sfatului Țării, omul politic basarabean arătând că din mai până în octombrie 1917 în Basarabia au avut loc două congrese ale cooperatorilor, trei congrese ale țăranilor, două congrese ale preoților și mirenilor, două congrese ale cadrelor didactice, mai multe congrese ale militarilor de pe toate fronturile, apoi congresele naționalităților minoritare, adunările Zemstvelor, consfătuiri ale partidelor și ale proprietarilor. La toate aceste întruniri s-a decis păstrarea autonomiei Basarabiei și alegerea unui Parlament, cunoscut sub denumirea de Sfatul Țării. Deci nu era vorba doar de un singur congres al militarilor care a decis acest lucru.

Pelivan punea pe tapet toată istoria acestui organ și constata că Sfatul Țării astfel format și în unire cu Consiliul Directorilor a proclamat Basarabia la 2 decembrie 1917 Republică Democratică, în federație cu alte republici ale fostului Imperiu Rus, iar în ziua de 24 ianuarie 1918 independența absolută a Republicii. Sfatul Țării împreună cu Consiliu Directorilor au cerut ajutorul trupelor române să restabilească liniștea în Basarabia, dovadă a faptului că trupele și guvernul român nu s-au amestecat în conducerea internă a Basarabiei fiind faptul că Sfatul Țării singur a discutat și votat reforma agrară și toate măsurile de organizare a țării.

În ziua de 27 martie 1918, Parlamentul basarabean, Sfatul Țării, în ședința solemnă și cu vot pe față, a votat unirea Basarabiei cu România. Din totalul de 125 deputați prezenți la ședință, 86 au votat pentru unire, trei contra și restul s-au abținut. Înainte de această dată, Zemstvele județelor Bălți și Soroca, precum și Liga marilor proprietari din județul Bălți au cerut unirea Basarabiei cu România. Prin urmare, unirea s-a făcut cu voința poporului basarabean și fără nicio presiune din afară.

Un ultim argument al lui Pelivan este legat de observația ministrului rus că populația românească a Basarabiei era de 47%, potrivit statisticii din 1897. Pelivan arăta în primul rând că statisticile ruse pentru provinciile cu populații eterogene erau tendențioase și numărul rușilor era sporit în dauna populației autohtone. El aducea datele publiciștilor ruși Batiușkov, Casso, care spunea că populația românească era mai mul de jumătate, iar alții ca Zașciuk, Crușevan, Lașkov, etc, cu tot șovinismul lor, admiteau că procentul românilor în Basarabia ajungea până la 75% din totalul populației. „Basarabia vrea să sfârșească cu sistemul de opresiune a conștiințelor. Ea vrea să fie românească și unită cu România, de la care a smuls-o vicleșugul și violența rusească”, conchidea liderul basarabean. Iar Conferința de Pace de la Paris i-a dat dreptate, recunoscând Basarabia ca teritoriu românesc.