1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Alipirea Basarabiei la România prin deciziile Sfatului Țării din 27 martie și 27 noiembrie 1918, n-a fost nici începutul, nici sfârșitul „problemei basarabene” din punct de vedere internațional. Succesiunea de articole publicate pe paginile Blogul Centenarului a dezvăluit o paletă diversă asupra acestei chestiuni, de la felul cum s-a organizat mișcarea de renaștere națională în contextul revoluției ruse, până la instituționalizarea Sfatului Țării ca instanță parlamentară supremă, proclamarea autonomiei și independenței Republicii Democratice Moldovenești, votarea Unirii, procesul de integrare a Basarabiei în statul român și multe alte aspecte ale vieții interne. În acest răstimp cititorul nostru a putut sesiza faptul că problema Basarabiei a constituit un punct nodal al rivalității ruso-române, cu interferențe constante din partea marilor puteri europene, care în general au fost favorabile cauzei românești.

În cele ce urmează, deschidem un nou capitol al acestei narațiuni, prin prezentarea bătăliei diplomatice și internaționale pentru Basarabia la sfârșitul Primului Război Mondial, cu precădere la Conferința de Pace de la Paris, locul „împăcării” puterilor beligerante.

Din momentul apariției sale ca problemă internațională în anul 1812, Basarabia a fost subiectul a cinci tratate internaționale, care consfințeau apartenența la masivul politic rus sau românesc (și implicit european): a. tratatul de la București (1812) dintre Turcia și Rusia, prin care Basarabia era anexată la Imperiul Rus; b. Congresul de la Paris (1856), care atribuia sudul Basarabiei și gurile Dunării Principatelor Române; c. Congresul de la Berlin (1878), prin care Rusia prelua sudul Basarabiei de la România; d. Conferința de pace de la Paris (1919), prin care era recunoscută internațional Unirea Basarabiei cu România; Conferința de pace de la Paris (1947), care întărea dreptul de posesie a URSS asupra Basarabiei, realizat în urma anexării din 1940 și 1944.

Conferința de Pace de la Paris a început la 5/18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. La ea, alături de România, au participat alte 26 de state. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost prim ministrul Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci" , în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate. Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru”, între Clémenceau (Franța), Wilson (SUA), Lloyd George (Marea Britanie) și Vittorio Emanuele Orlando (Italia). Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy. Toate provinciile românești noi alipite au avut trimișii lor la Paris, Basarabia fiind reprezentată de Ioan Pelivan.

La Conferința de Pace România mergea ca stat unitar naţional, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut rezidau din hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie si decembrie 1918, precum şi din convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale. În ceea ce priveşte Basarabia, atunci recunoaşterea ei ca provincie românescă nu trezea nici o îndoială României dacă luăm în considerare atitudinea Aliaţilor.

Consimțământul Franţei privind alipirea Basarabiei la România exista încă din momentul intrării trupelor române în această provincie, în ianuarie 1918. Georges Clemenceau, primul ministru al Franței, afirma în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul, că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României, constituie un element care nu poate fi neglijat”.

La rândul lor, SUA, care s-au prezentat la Paris cel mai bine pregătite documentar și statistic, opinau în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei”. Această concluzie venea în urma cercetărilor efectuate de Inqury Commision şi memorandului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al provinciei.

Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România” , invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte pâna la 1812 din componenţa Moldovei; „Sfatul Ţării”, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populaţia provinciei”. Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile aliate, însă evoluția tratativelor de la Paris au arătat ca aceste concluzii au fost judecate nuanțat de aliați, care au rezolvat problemele teritoriale jalonând între litera dreptului popoarelor la autodeterminare și cea a realpolitik-ului.

Dualitatea de atitudine din politica Marilor Aliaţi a creat multiple fluctuaţii dintre care două se desprind tranşant. Parte integrantă a revendicărilor româneşti, problema Basarabiei a figurat, într-o primă etapă, în politica generală a Aliaţilor fată de Rusia. Aceasta a durat pîna în 2 iulie 1919, când I.I.C.Brătianu, primul-ministru al României, părăsea Conferinţa de Pace de la Paris, iar problema Basarabiei era pusă în dependenţă de soluţionarea generală a problemei româneşti, devenind un mijloc de presiune asupra guvernului de la Bucureşti. Pentru a edifica aceste aspecte vom proceda la analiza lor consecutivă, insistând într-un prim moment asupra elucidării politicii Aliaţilor fată de problema fostului Imperiu Rus.

Lovitura de stat rusă din 1917 a devenit unul din factorii regrupării forţelor pe arena internaţională apropiind blocurile antagoniste politic si organizatoric. Germania înfrântă continua să fie privită ca duşmanul potenţial principal, dar la pericolul german s-a adăugat cel „bolşevic”. Politica urmată de Marile Puteri faţă de Rusia s-a axat pe trei consideraţii: 1. anihilarea bolşevismului, a cărui esenţă era privită ca un pericol pentru civilizaţie; 2. readucerea Rusiei în echilibrul european care, prin revoluţia rusă, s-a perturbat substanţial şi crearea unui organism politic capabil de a lichida obligaţiile financiare şi economice ale vechiului imperiu; 3. împiedicarea extinderii influenţei şi acţiunii germane asupra teritoriilor fostului Imperiu Rus.

Urmând această politică, Puterile Aliate s-au confruntat cu mai mulţi factori, generaţi de prăbuşirea Rusiei ţariste. În primul rând, era vorba de naţionalităţile neruse care s-au separat primele din haosul anarhiei ruse, constituind prin forţele proprii unităţi politice relativ stabile, insule ale ordinii şi legalităţii. Pe lângă Basarabia care s-a alipit la România, la finele anului 1918-începutul anului 1919, în baza dreptului la autodeterminare, Polonia, Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia şi Georgia s-au constituit în state independente. Aceste teritorii au devenit realităţi statale care posedau armate disciplinate, dispuneau de o administraţie şi de însemnate resurse materiale şi umane. Centrul Rusiei, împreună cu cel mai vast teritoriu rus, era în mâna bolşevicilor, care formau al doilea element considerabil din fostul Imperiu Rus. Cel de-al treilea factor, forţele contrarevoluţionare, s-au organizat şi ele în guverne independente (la Omsk, Ecaterinburg, Arhanghelsk şi Crimeea), dintre care cel mai important era guvernul lui Kolceak în Siberia. Nici o formaţie de acest gen n-a putut să existe şi să reziste independent, prin propriile mijloace. Ele s-au putut constitui având sprijinul militar şi financiar aliat .

Din această cauză, în rândurile Aliaţilor existau disensiuni în ceea ce priveşte atitudinea ce urma să fie adoptată faţă de problema rusa. Preşedintele american W.Wilson şi premierul britanic D. Lloyd George, declarau că Rusia a fost cheia situaţiei mondiale şi de aceea o pace nu poate fi durabilă dacă 150 milioane de locuitori ai săi vor fi într-o stare de confuzie haotică.

Atitudinea Franței viza nu Rusia, ci bolşevismul, conceput ca duşmanul comun atât al celor două popoare cât şi al civilizaţiei mondiale. Ignorând realităţile, politica franceză s-a lovit de propriile contradicţii în momentul aplicării ei în practică. Pe de o parte, guvernul francez a protejat generalii ţarişti ruşi, al căror program era o Rusie unică şi indivizibilă, iar pe de alta, căuta adeziunea naţionalităţilor neruse care şi-au căpătat independenţa. Punctul de vedere anglo-saxon avea să se impună în acel moment, în primul rând, dintr-un raţionament militar: devenise clar că forţele Antantei, debarcate la nordul Rusiei, pe litoralul Mării Negre şi în Extremul Orient erau insuficiente pentru o victorie asupra Rusiei Sovietice. La 22 ianuarie 1919 preşedintele W. Wilson dădea citire în şedinţa Consiliului celor zece „Declaraţiei către grupările politice ruse”, în care invita toate grupările organizate care deţineau puterea politică sau controlul militar în Siberia sau Rusia Europeană să trimită reprezentanţii săi pe insula Prinkipo pentru tratative.

Planul presupusei Conferinţe a eşuat, deoarece guvernul francez şi guvernele ţariste au refuzat să trateze cu bolşevicii. Refuzul nu s-a datorat, după cum afirma W. Churchill, faptului că ideea tratativelor cu Rusia Sovietică era inadecvată opiniei publice atât în Marea Britanie cât şi în Franţa. Motivul adevărat a acestei atitudini reiese dintr-o declaraţie a sa ulterioară, în care se arăta că momentul nu era propice pentru pace în Rusia, deoarece majoritatea conducătorilor aliaţi erau convinşi că regimul bolşevic va fi curând răsturnat. Modificarea tacticii aliate în problema rusă a însemnat nu numai victoria liniei Clemenceau-Foch-Churchill, privind soluţionarea armată a acestei chestiuni. Adoptarea atitudinii a provocat o schimbare şi în modalitatea abordării aspectelor legate de problema rusă. Deliberarea lor era suspendată, deşi iniţial, conform spiritului care domina lucrările Conferinţei, nu exista nici o îndoială asupra soluţionării lor. Speranţele aliaţilor într-o victorie a forţelor antibolşevice erau legate de înlocuirea regimului sovietic cu un guvern naţional rus, cu care urma să se trateze, iar problemele care aveau tangenţă cu chestiunea rusă urmau să fie rezolvate odată cu soluţionarea generală a acestei probleme.

Scriam într-o serie de articole dedicate basarabenilor din Parlamentul României (numit și Parlamentul Marghiloman) despre activitatea lui Daniel Ciugureanu și a lui Ion Inculeț, care într-o ședință din 13/26 august au avut o intervenție dură la adresa marilor proprietari funciari din Basarabia, intervenție ce a trezit nemulțumirea acestora, dar și multe nedumeriri în România propriu-zisă. Această nedumerire venea de la faptul că însuși guvernul Marghiloman era o emanație a Partidului Conservator, în mare parte alcătuit din mari proprietari de pământ.

În acest context tensionat, ziarul „Lumina” de la Iași (condus de Constantin Stere), prin vechiul ziarist I. Teodorescu (în acel moment și el deputat al Parlamentului), va realiza un interviu cu Ion Inculeț, „pentru că am socotit că e mult mai nimerit să iau calea ziarului, deși puteam să intervin ca deputat, căci, pe calea aceasta, mai la îndemâna oricui, și parlamentarii, și publicul să fie în același timp deopotrivă luminați”. Abordându-l în Parlament pe Inculeț, acesta considera că ar fi bine și folositor să răspundă „în interesul general românesc și în cel special basarabean, la câteva întrebări”.

I. Teodorescu îi declara lui Inculeț că „lumea la noi vă știe ieșiți dintr-o revoluție și lumea noastră, cam timidă și neobișnuită cu acest cuvânt, ajuns atât de banal în țările vechi, își închipuie că cine știe ce oameni fioroși sunteți și ce scopuri răzvrătitoare și răsturnătoare aveți”. Ziaristul opina că dincolo de lucrurile prezentate despre marii proprietari din Basarabia, „s-au găsit unii să declare că voiți să ridicați steagul luptelor de clasă”. Ministrul basarabean curma imediat această îndoială, considerând că „n-am avut deloc gândul să ne punem pe terenul luptelor de clasă. Am țintit numai și numai chestia națională”.

Criticând marii proprietari, Inculeț avea în vedere rolul național pe care marii proprietari l-ar fi putut juca în temeiul averii, culturii și experienței lor politice și sociale, dar pe care aceștia l-ar fi refuzat.

Ministrul basarabean invoca aici în special refuzul lui Pantelimon Sinadino, președintele Uniunii Proprietarilor, de a însoți delegația basarabeană la tratativele de pace de la București (este vorba de delegația din februarie 1918, alcătuită din I. Inculeț și D. Ciugureanu, care urmă să negocieze la București cu Puterile Centrale – n.a.); faptul că marii proprietari n-au voit să dea o mână de ajutor pe terenul românismului; că au avut atitudine șovăielnică în diferite circumstanțe politice – când au văzut că armatele române ocupă Basarabia, și-au arătat sentimentele într-o anumită direcție, când s-a văzut că Ucraina ridică pretenții asupra Basarabiei, ei s-a manifestat în direcția deosebită, iar când s-au convins că unirea cu România devine temeinică, din nou și-au schimbat sentimentele. Este adevărat, că Inculeț însuși nu era un model de stabilitate, circumstanțele vertiginoase în care se desfășurau evenimentele anilor 1917-1918, determinându-l să evolueze de la social-revoluționar, venit în primăvara anului 1917 în Basarabia cu însărcinarea lui Kerenski de a „adânci revoluția rusă”, spre ideea de autonomie și independență a Republicii Moldovenești, iar în ultimă instanță spre Unire.

Inculeț explica faptul că nu ar trebui de confundat chestia agrară cu lupta de clasă, pledoaria sa fiind extrem de importantă în înțelegerea adevăratelor motive ale reformei agrare: „În Basarabia chestia agrară face corp comun cu chestia națională. Când noi dorim ca pământul să intre în măsură cât mai largă în mâinile țărănimii, ne gândim în primul loc că prin aceasta el va trece din mâinile unei pături subțiri, neromânești, în masele mari românești. E absolut nevoie ca de-a lungul Nistrului, dacă voim ca acolo să se așeze pentru totdeauna temeinic granița răsăriteană a românismului, să avem o populație rurală răsăriteană a românismului, să avem o populație rurală românească întărită, să-i dăm, conform datinilor, o moșie de apărat”.

La câteva zile după acest interviu, pe 14 septembrie 1918, în ziarul ieșean „Evenimentul” era publicată o scrisoare deschisă semnată de V. Boell (în realitate V. Bodi, numele autorului n-a fost descifrat corect de redactori – n.a.), membru al Uniunii Centrale a Proprietarilor de Pământ din Basarabia, care „aflat din fericire ocazional în Iași și în virtutea dreptului la apărare” se vedea obligat să rectifice afirmațiile lui Inculeț. În această polemică se descoperă mai multe aspecte necunoscute ale istoriei noastre, extrem de importante pentru înțelegerea realităților din anii 1918. Bodi considera falsă afirmația lui Inculeț că Sinadino ar fi refuzat oferta de a participa la Tratativele de la București, cerând argumente și considerând că dacă acesta nu va satisface cererea în termen de 8 zile, ea va fi considerată neadevărată. Aceeași cerință era și cu referință la poziția marilor proprietari în cele trei situații de politică externă. Bodi se simțea străin „de afirmarea d. Inculeț privitoare la tratativele de la București... și era la curent cu faptele pozitive despre voința neșovăitoare a majorității marilor proprietari din Basarabia, chiar de la început, pentru unirea lor cu România”. El îi amintea lui Inculeț hotărârile luate de proprietari în județele Soroca, Bălți, Orhei și Bender, prin care se cerea unirea cu România cu mult înainte de actul Unirii de la 27 martie 1918.

La rândul său autorul îl acuza pe Inculeț că „Sfatul Țării sub președinția sa a decis de a lua măsuri în contra marilor proprietari spre a-i forța de a nu mai face manifestări de acest fel”. Mai mult chiar, Bodi susținea că „există un document prin care președintele adunării proprietarilor și a zemstvei din județul Bălți, d. Ciolac, a fost amenințat de a fi dus în judecată pentru predarea Republicii Democratice Moldovenești către un stat străin”. Inculeț era ironizat în acest context, căci peste câteva zile, declara Bodi, acest stat străin „i-a devenit patria-mumă”.

Inculeț era acuzat de mai multe „fărădelegi”, printre care: izgonirea tuturor marilor proprietari din toate instituțiile locale pentru a-i înlocui cu partizanii săi, cu marinari, soldați și „diferite alte elemente dubioase bolșevice”; gonirea marilor proprietari (Sinadino, Botezatu, etc.) din Sfatul Țării, iar lui Sinadino i-a fost respinsă repetat calitatea de deputat al Sfatului Țării pentru faptul că a fost „în delegația proprietarilor la Iași și a participat la prezentarea către guvern a Memoriului din 9 martie cu propunerea unirii Basarabiei cu România”.

Lui Inculeț i se mai amintea cuvântările de la Congresul țărănesc de la Orhei din decembrie 1917 și colaborarea sa cu Cătărău, Coturosu, Prahnițchi, Mîdlov etc., împotriva marilor proprietari, precum și campania declanșată împotriva acestora de ziarul „Sfatul Țării”, a cărei lozincă era:„Șerpele trebuiește lovit până ce nu va da nici urmă de viață. Numai atunci vom fi siguri că nu ne va mai invenina”.

Confruntat cu o asemenea retorică contestatoare, la 18 septembrie 1918, Inculeț revenea în ziarul „Lumina” cu un articol de răspuns în care aduce mai multe explicații ale vieții politice din acea perioadă. În primul rând, acesta confirma faptul că la sfârșitul lunii februarie s-a dus personal la domiciliul lui Sinadino și l-a invitat să meargă la tratativele de la București (acest fapt va fi recunoscut ulterior și de Sinadino – n.a.), dar cel din urmă a refuzat să dea un răspuns în timp util.

În al doilea rând, Inculeț declara că „marii proprietari au crezut că armata română va restabili deodată toate economiile (conacele) stricate, pedepsind pe țărani, măcar că stricăciunile cele mai mari nu le-au făcut țăranii, ci trupele bolșevice în trecere. În acest scop proprietarii interveneau pe lângă dl general Broșteanu, ba chiar la Iași. Trupele române aveau însă ordine severe să nu se amestece în trebile astea, păstrând starea de lucruri găsită la venirea lor”.

În al treilea rând, Inculeț descoperă faptul că marii proprietari s-ar fi adresat cu o cerere către Ucraina, prin care aceasta să ia Basarabia, fapt confirmat și de C. Arion, ministrul român de externe, în ședința Camerei Deputaților din 26 iulie 1918. Explicând oprirea de către Sfatul Țării a proclamării Unirii în mod separat, cum au fost cazurile de la Bălți, Soroca, etc., ministrul basarabean înțelegea acest lucru altfel decât era prezentat de marii proprietari: „Acest lucru s-a făcut avându-se în vedere un scop superior, întrucât numai guvernul țării putea să aprecieze și timpul, și modul, cum să se facă acest act însemnat. Manifestările separate – patriotice numai în aparență – puteau mai mult să strice decât să folosească chestiunii naționale”.

Inculeț respinge acuzațiile de bolșevism, susținând că „am început lucrarea mea în Basarabia în calitate de ajutorul comisarului gubernial, colaborând cu dl proprietar Christi și cu avocatul Koenigschatz, pe care toată lumea-i cunoaște că sunt departe de a împărtăși principiile bolșeviste”. El de asemenea recunoștea ajutorul dat de Sinadino, Botezatu și alții la alcătuirea Sfatului Țării, „dar ajutorul a fost de scurtă durată și probabil în contra pornirii lor sufletești, deoarece pe urmă nici dl Stere n-a reușit să-i convingă să participe la Sfatul Țării”.

Cu referire la cuvântările de la Orhei și din alte părți, Inculeț afirma „cu cugetul împăcat că întotdeauna eu și prietenii mei sfătuiam pe țărani să nu distrugă și să nu strice nimic, ci dimpotrivă să apere cu armele proprietățile împotriva bolșeviștilor, care distrugeau bogățiile noastre naționale, căci noi eram adversarii cei mai înverșunați ai bolșeviștilor”. El vedea un merit al Sfatului Țării că o regiune de graniță, pe unde treceau hoardele de bolșevici, a scăpat ca nicio altă parte a Rusiei, iar faptul că inteligența basarabeană „n-a fost omorâtă ca la Odessa, Kiev și pe aiurea, tot nouă ni se datorește, care am confiscat proclamațiile bolșeviștilor ce propovăduiau uciderea ei fără milă”.

În încheiere articolului, Inculeț spunea că nu duce „o luptă de clasă pentru învrăjbire, dar nici nu putem admite ca pământul, acest mijloc puternic, să rămână în mâinile unei clase șovăielnice din punct de vedere românesc. Pământul trebuie să fie stăpânit de țărani, singurul element statornic din acest punct de vedere. La hotarul României, de-a lungul Nistrului, trebuie să avem o graniță temeinică răsăriteană, care să fie ca o stâncă în apărarea românismului. Pentru asta, trebuie ca populația țărănească să fie întărită, dându-i în stăpânire pământul pe care întotdeauna l-a apărat”.