1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Lagărul Tuchel

Aflat în Pomerania, în nord-estul Germaniei antebelice (astăzi în Polonia), lagărul Tuchel era amplasat la trei kilometri de orașul cu același nume. Inițial a adăpostit prizonieri ruși, capturați în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene, din august-septembrie 1914. După intrarea României în război, acest lagăr a devenit unul dintre cele mai importante în care au ajuns prizonierii români din rândurile trupei. De asemenea, au fost înregistrați acolo și câțiva ofițeri români (doi locotenenți, trei sublocotenenți, doi medici, un preot).

Lagărul ocupa o suprafață de 37,5 hectare, perimetrul era delimitat de garduri cu sârmă ghimpată și păzit de gărzit înarmate. Era format din 200 de bordeie, în fiecare dintre acestea locuind câte 180 de prizonieri. Existau și barăci construite din lemn pentru comandamentul lagărului, precum și 13 barăci din tablă ondulată, fiecare putând adăposti câte 180 de prizonieri. Mai existau șase barăci pentru spital, numărând în total 360 de paturi.

Un preot (V. Ionescu), care a ajuns în acest lagăr la sfârșitul lunii februarie 1917, avea să noteze că între prizonierii de aici se făcea „speculă” cu tutunul, cu pâinea, în general cu mâncarea, alimentele nu erau împărțite în mod drept în barăci de către cei care făceau acest serviciu, bolnavii care se adunau lângă sobă erau bătuți. Jocul de cărți era întâlnit frecvent între prizonieri. Un sergent sanitar, întreprinzător, își procurase câteva seturi de cărți de joc, pe care le închiria doritorilor. Era șef de baracă, iar pentru a-și consolida afacerea recurgea la măsuri punitive împotriva celor care „nu-i umblau în mână”.

Românii internați la Tuchel erau „niște schelete mișcătoare”. „Am văzut mulți morți, relata același preot, niciodată însă n-am văzut un corp atât de slăbit ca al celor peste 2.500 [de] prizonieri din Tuchel [era vorba de o evaluare personală și de moment, nota D.D.]. Erau umbre. Erau adevărate stafii. Pe corpul lor se putea învăța anatomia. Cădeau jos și nu se mai puteau ridica. Dacă îl ajutau 3-4 pe cel căzut, putea merge încetișor mai departe. Piciorușele lor erau ca 2 degete de subțiri. La autopsie se găseau consumați toți mușchii. Cei din urmă se topeau mușchii inimii. Acest organ se găsea transformat într-un cartilagiu gălbui format din ligațiunile mușchiulare. Am simțit și eu foamea. Când se topeau rezervele mă apuca un fior (curent cald) de la picioare până la cap, care se cobora prin mâini”.

Pentru a-și potoli foamea, un prizonier își rădea epiderma de pe picioare și o mânca, altul își consuma excrementele. Oasele aruncate de prizonierii ruși erau căutate de români. Alții mâncau iarbă, rădăcini, lemn sau talpă. Cel puțin 1.000 de oameni erau în permanență în infirmeriile din lagăr, diagnosticați cu inaniție.

Nu este de mirare că mortalitatea avea să fie foarte mare în rândurile prizonierilor, în primele luni din 1917 înregistrându-se „câte 50-60-70-80 pe zi”. Din cei 17.600 de soldați români internați la Tuchel, potrivit unor documente românești, între 15 ianuarie-31 martie 1917 au murit 2.220. Alte date, din arhivele poloneze, reliefează că în anul 1917 ar fi murit la Tuchel 2.471 de români, dintre care 393 în ianuarie, 1.285 în februarie și martie, 383 în aprilie, 219 în mai, numărul morților reducându-se în lunile următoare. Decesele între români au fost aproape încă o dată față de cele înregistrate în rândurile rușilor (1.285). Există însă și surse conform cărora numărul românilor decedați aici a trecut de 7.000. Cadavrele erau depuse în gropi comune, pe cruci de lemn fiind prinse plăci de metal, unde erau inscripționate numele celor morți.

Prizonierii români bolnavi, aflați în infirmeriile lagărului, la începutul anului 1917, primeau circa o treime din necesarul de hrană prevăzut în regulamentele germane. O parte din hrană era furată de unii membri ai personalului german, dar și de rușii și românii care aveau responsabilități în lagăr, la bucătărie, la împărțirea hranei. Câțiva dintre prizonierii români au reclamat furtul la conducerea lagărului, devoalând inclusiv unde și cum se fura. A urmat o anchetă, ordonată de generalul care comanda lagărul, în urma căreia au fost confirmate cele reclamate de români. A fost înlocuit personalul de la aprovizionare, inclusiv câțiva germani au fost încarcerați. Măsurile luate au făcut diferența între viață și moarte pentru mulți prizonieri. Mâncarea bolnavilor s-a îmbunătățit, iar mortalitatea s-a redus de câte ori. În mai 1917, când și prizonierii români au început să primească pachete din afară, mortalitatea scăzuse până la maxim 12 oameni pe zi. În schimb a fost redusă cantitatea de hrană primită de rușii și românii care lucrau în serviciile auxiliare din lagăre, ceea ce a atras nemulțumirea acestora. Resentimentele celor din urmă au fost exprimate în diverse feluri, de la amenințări directe sau voalate până la defăimări în rândurile prizonierilor și denunțuri anonime la conducerea lagărului.

La 1 mai 1917 a sosit în lagăr un vagon cu pesmeți și conserve pentru prizonierii români, trimis din Franța. S-a constituit un comitet român, format din 50 de oameni, care urma să asigure distribuirea acestor alimente. O conservă se împărțea la trei oameni, iar fiecare primea câte unul-doi pesmeți pe zi. Disensiunile, scandalurile nu au ocolit nici această structură voluntară a prizonierilor români din Tuchel. Unii au profitat de poziția lor pentru a trăi mai bine, pentru a face mici afaceri, pentru a-și extinde influența. Din iunie 1917, basarabenii care se aflau în lagăr, foști soldați în armata rusă, au primit și ei alimente de la comitetul român, însă în cantități mult mai mici decât prizonierii din Vechiul Regat.

Puținii ofițeri români prizonieri care erau în Tuchel primeau o soldă. Spre exemplu, un preot confesor primea 105 mărci pe lună. Aceștia erau repartizați astfel: 60 de mărci pentru mâncare, 5 mărci pentru pat, 5 mărci pentru lumină, 4-5 mărci pentru spălat, iar chiria unei mici magazii alte 5 mărci. Unii prizonieri din acest lagăr – dintre ofițeri – au reușit să-și procure ulterior ziare și chiar cărți.

La Tuchel a fost înființată, din inițiativa preotului confesor, o școală pentru soldații analfabeți, care a funcționat între noiembrie 1917 și aprilie 1918. Au fost obligați să participe la cursuri și basarabenii care primeau alimente de la comitetul român de distribuire a ajutoarelor venite din afară. Participau la cursuri circa 70-90 de cursanți, cărora li s-au cumpărat tăblițe pentru scris. Un preot protestant din Danemarca a trimis caiete, creioane și bani pentru confecționarea unor bănci. Se făceau exerciții de citire și de scriere, se predau ore de religie și de istorie. Basarabenii ajunseseră la un moment dat să fie cei mai numeroși dintre cei care frecventau școala. Mai mulți sergenți români au făcut însă „propagandă” contra basarabenilor, iar comitetul român le-a tăiat ajutoarele alimentare. Afectați direct, basarabenii au încetat să mai participe la cursuri. În lipsă de elevi, școala s-a închis.

Mai mulți dintre prizonierii din Tuchel au fost duși în ianuarie 1917 la muncă în minele de cărbuni. Alții aveau să fie transportați în Alsacia, unde erau folosiți în spatele frontului. În primăvara anului 1918, unii dintre prizonierii români din acest lagăr sufereau de gripă spaniolă, o boală necruțătoare care a secerat milioane de vieți spre sfârșitul Primului Război Mondial și imediat după aceea. Ultimii prizonieri români au plecat din Tuchel, de această dată spre țară, în noiembrie 1918, după încheierea armistițiului dintre Germania și Antanta.

Câțiva supraviețuitori români au avut, după război, inițiativa ridicării unui monument comemorativ la Tuchel, care a fost restaurat abia în ultimii ani ai secolului XX. La aproape un secol de la petrecerea unor evenimente care au avut un final tragic pentru mulți dintre participanți, lupta cu indiferența și uitarea nu era ușoară.

Fără pretenţia de a detaşa problema Basarabiei de ansamblul problemelor româneşti discutate la Conferinţa de Pace, trebuie recunoscut că ea a avut o nuanţă cu totul specială legată de soluţionarea generală a „problemei ruse'”. La Paris, România urma să trateze problema Basarabiei în mod separat, deoarece teritoriul provinciei nu aparţinuse unui stat inamic Antantei, cum era cazul Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului, teritorii aflate în Imperiul Austro-Ungar, ci unui fost aliat. Rusia nu participa însă la Conferinţă şi, din acest motiv, la tratativele vizând problema rusă, aliaţii au aplicat o diplomaţie care le-a asigurat iniţial propriile interese.

Abordarea problemei Basarabiei în timpul Conferinţei de pace a dezvăluit două elemente esenţiale. 1. Valorile sale permanente, de ordin istoric, geografic şi etnic, oprimate în secolul 19, dar care au reapărut în baza puterii naturale odată cu revoluţia rusă, valori care au fost recunoscute de civilizaţia europeană. 2. Consideraţiile de oportunitate politică legate de apartenenţa Basarabiei la problema rusă şi relaţiile României cu Marile Puteri, care au tratat problema Basarabiei în funcţie de interesele sale în alte probleme. Analiza acestor două aspecte explică de ce într-un stadiu incipient, în ajunul deschiderii Conferinţei de Pace, justeţea alipirii Basarabiei la România nu trezea nici o îndoială Marilor Puteri, iar ulterior, pe parcursul desfăşurării lucrărilor, această problemă a fost transformată într-un caz special.

În asemenea circumstanţe, urma să discute delegaţia română recunoaşterea Unirii Basarabiei cu Rom‚nia la Conferinţa de Pace de la Paris. Condusă şi prezidată de I.I.C. Brătianu, delegaţia României sosea la Paris în ziua de 13 ianuarie 1919. La 31 ianuarie, primul-ministru român făcea prima expunere în faţa Consiliului Suprem, prin care susţinea revendicările României recunoscute prin tratatul de alianţă din 1916. După această şedinţă, delegatul român şi-a dat seama că, pentru a susţine cauza românească, va trebui să folosească alte argumente decât tratatul din 1916, pe care Puterile Aliate îl considerau caduc.

La 1 februarie 1919, într-o a doua interpelare, I.I.C. Brătianu prezenta memoriul „România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările teritoriale”, însoţit de o largă documentare, prin care revendicările româneşti erau aşezate pe temelia dreptului la autodeterminare, a drepturilor istorice şi etnice. În urma expunerii, I.I.C. Brătianu a pretins pentru ţara sa frontiere care să-i asigure libertatea existenţei ei administrative, politice si economice, cer‚nd statelor vecine să arate aceeaşi moderaţie şi să facă aceleași sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei. După retragerea delegatului român, D. Lloyd George a propus ca revendicările româneşti să fie analizate şi studiate de o comisie teritorială care să examineze argumentele istorice, etnografice, strategice, dar nu şi cele politice.

Comisia pentru studierea chestiunilor teritoriale române a luat în dezbatere, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. Delegatul britanic, E. Crowe, a declarat în cadrul şedinţei că ar fi important să se ţină cont de relaţiile Basarabiei cu Rusia pentru a putea evita pe viitor o învinuire din partea guvernului rus că Aliaţii au profitat de situaţia ei critică pentru a o lipsi de unele teritorii. România, concluziona E. Crowe, ar fi putut obţine mai mult din ceea ce cere, numai că pentru aceasta considerentele etnice şi naţionale trebuiau să fie prioritare în faţa celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a teritoriului Basarabiei.

Reprezentantul francez Laroche a aprobat, fără rezerve, această propunere ce corespundea hotărârii Conferinţei de a nu ţine cont de ocupaţiile militare în cadrul frontierelor delimitate. Arătând că toţi delegaţii au recunoscut că românii constituie majoritatea în această provincie, Laroche considera că, Comitetul nu poate ignora elementul istoric, Basarabia fiind alipită de Rusia prin forţă, ultima oară după războiul din 1878. După discuţii îndelungate, Comitetul s-a pronunţat provizoriu în favoarea reunirii Basarabiei cu România, rezervându-şi dreptul de a lua o hotărâre clară atunci când, după ce va termina examinarea diferitelor revendicări româneşti, va încerca o soluţie de ansamblu. La 5 martie 1919, Laroche, printr-o formulă acceptată de reprezentanţii britanici şi americani, făcea cunoscut Consiliului Suprem următoarea declaraţie: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic şi etnic, cât şi argumentele istorice şi economice, se pronunţa pentru reataşarea (rattachement) Basarabiei la România”.

La 6 aprilie 1919, prin raportul către Consiliul Suprem Aliat, Comitetul pentru studierea problemelor teritoriale se pronunţa pentru Unirea Basarabiei cu România, estimând că din punct de vedere juridic, separarea Basarabiei de Rusia era imposibilă fără consimţământul acesteia din urma. Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, vor fi blocate de Consiliul miniştrilor de externe în şedinţa din 8 mai 1919.

La insistenţele secretarului de stat american, R. Lansing, Consiliul a respins raportul, delegatul american fiind de părerea că această conferinţă nu are competenţa deciziei asupra teritoriului unui stat cu care Puterile Aliate n-au fost în război. Din acest motiv, R. Lansing a cerut să nu se facă modificări în teritoriul rus fără consimţământul unui guvern rus, repetând observaţiile lui W. Wilson privind posibilitatea recunoaşterii regimului Kolceak drept guvern legal, pentru a reprezenta Rusia la Conferinţa de Pace.

Este de amintit, că în şedinţa din 12 ianuarie 1919, Consiliul celor zece se pronunţase împotriva prezenţei Rusiei la Conferinţa de pace. Pe masură ce planul intervenţiei aliate în Rusia lăsa să se întrevadă posibilitatea constituirii unui guvern rus, această atitudine a fost neglijată. Este adevărat că Conferinţa nu a recunoscut Rusia Sovietică, dar la Paris era constituită o „Conferinţă Politică Rusă”, menită să apere interesele Rusiei absente. Elucidarea activităţii acestei „Conferinţe” nu este lipsită de semnificaţie, luând în consideraţie politica adoptată de emigranţii ruşi faţă de fostele teritorii ruse, cât şi a influenţei pe care au avut-o ei asupra deciziilor Consiliului Suprem. Grupul compus din prinţul Lvov, primul preşedinte al guvernului provizoriu, Sazonov, fostul ministru de externe al lui Nicolai al II-lea şi fostul ambasador al Rusiei la Paris, Maklakov, reprezenta punctul de vedere oficial al emigraţiei ruse, exprimat la 9 martie 1919 în memoriul lui Maklakov privind soarta Basarabiei.

Conform memoriului, toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate în afara şi fără consimţământul poporului rus, propunând organizarea, între timp, a unui regim provizoriu pentru naţiunile interesate. Vechii diplomaţi ruşi, cu excelentele lor legături personale şi susţinuţi, chiar material, de către guvernele aliate, dispuneau de considerabile fonduri, cu ajutorul cărora au susţinut la Londra, Paris şi New-York costisitoare ambasade, editând şi un ziar în limba franceză (Cause Commune), prin care făceau propagandă în interesul scopurilor lor.

Influenţa Conferinţei ruse asupra deciziilor Consiliului Suprem în privinţa atitudinii faţă de fostele teritorii ruse era atât de semnificativă încât uneori atingea limita paradoxului. Emigranţii ţarişti au reuşit, sprijiniţi şi de alte circumstanţe, să amâne multă vreme recunoaşterea independenţei statelor baltice de către Conferinţa de Pace, cu toate că ele erau deja recunoscute de guvernul sovietic. Recunoaşterea Consiliului Suprem s-a dat numai după ce politica armată faţă de soviete eşuase în mod definitiv.

O privire asupra situaţiei militare din Rusia ne-ar explica cauzele acestei politici a Puterilor Aliate. Către luna aprilie 1919, în urma ofensivelor armatelor lui Kolceak din Siberia, s-a crezut în iminenţa prăbuşirii regimului sovietic. În atare circumstanţe, se pregătea recunoaşterea guvernului Kolceak, aşa cum rezulta din corespondenţa între Aliaţi şi Kolceak privind problemele legate de chestiunile teritoriale ale Rusiei, inclusiv Basarabia. Ziarul „Adevărul” scria: „Dacă până acum în problema Basarabiei s-a pus întrebarea pe cine reprezintă Maklakov, presa franceză dă acum răspunsul: Maklakov apare ca ambasador al Rusiei din partea guvernului lui Kolceak”.

Evoluţia acestei concepţii până la memorandumul din 9 martie 1919 a fost o consecinţă a politicii Aliaţilor faţă de Rusia, chestiunea rusă dovedindu-se a fi un câmp prielnic pentru intrigi atât din partea aliaţilor, cât şi din partea bolşevicilor şi a antibolşevicilor. În rândul celor din urmă s-au înscris şi complicaţiile extrem de nefavorabile pentru reprezentanţii României, generate de sosirea la Paris a lui A.N. Krupenski, fost mareşal al nobilimii basarabene, Alexandru Schmidt, fost primar al Chişinăului şi Vladimir Tziganco, fost deputat în Sfatul Ţării. Aceştia pretindeau că fuseseră trimişi de un „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc” ce funcţiona la Odesa. Delegaţia a intrat în contact cu „Conferinţa Politică Rusă”, aceasta asigurându-i tot concursul în susţinerea tezei ruse în dauna Unirii Basarabiei, căutând să demonstreze opiniei publice şi delegaţilor Conferinţei că Unirea Basarabiei a fost „smulsă prin forţă şi corupţie”. Krupenski şi Schmidt au fost cei care au lansat ideea plebiscitului pentru Basarabia, pentru a atenua influenţa pe care problema Basarabiei putea să o aibă asupra raporturilor puterilor aliate faţă de Rusia.

O revizuire a punctului de vedere naţional rus asupra problemei Basarabiei nu este lipsită de importanţă. Astfel, P. Miliukov expunea în broşura „Le Cas de la Bassarabie”, publicată de „Comitetul de eliberare rus de la Londra”, punctul de vedere al grupului republican, democratic şi socialist al emigraţiei ruse. Autorul arăta că moldovenii nu formează decât 47,6% din populaţia Basarabiei, iar dacă Basarabia va rămâne a României, ea va fi ruptă de piaţa rusă şi Odesa, ceea ce va provoca decăderea influenţei economice a Puterilor Aliate în provincie. Miliukov a fost cel care a pus în circulaţie în Occident ideea „imperialismului românesc” faţă de Basarabia, arătând „impopularitatea autorităţilor române” în Basarabia, precum şi „corupţia maşinii administrative române”.

Toate cercurile emigraţiei ruse au propus soluţionarea problemei Basarabiei prin plebiscit, deosebiri existând doar asupra extinderii sale. Grupul lui Krupenski a propus plebiscitul pentru întreaga Basarabie.Delegaţia rusă, reprezentată de Maklakov, a propus plebiscitul exclusiv pentru regiunile unde elementul moldovenesc este preponderent, adică pentru patru judeţe ale Basarabiei.