În Basarabia secolului XIX, raporturile de proprietate au avut o evoluție asemănătoare restului teritoriilor din Imperiul Rus, ele fiind preponderent în favoarea statului. Colectivitățile rurale erau organizate în mir, o formă de posesie care reprezenta dreptul de stăpânire în comun a pământului, acesta fiind distribuit membrilor obștii sătești numai în folosință, nu și în proprietate. Primele forme de proprietate țărănească (nadel) vor apărea după reforma agrară din 1861, care a abolit iobăgia în Rusia țaristă, dar mirul va rămâne forma predominantă de proprietate colectivă asupra pământului. În anul 1906 prim-ministrul Pavel Stolâpin a inițiat o nouă reformă agrară („modernizarea lui Stolâpin”), de sorginte liberală, axată pe un set de măsuri menite să modernizeze agricultura și să dezvolte forme de proprietate privată susținută de stat prin intermediul sistemului bancar. Alături de efectele sale efemere, reforma a condus la depopularea Basarabiei de zeci de mii de țărani, care vor fi strămutați în regiunile depărtate ale Siberiei și Kazahstanului, rezultat al politicilor țariste de populare și exploatare a acestor teritorii.
În Basarabia, de problemele agriculturii se preocupa Zemstva gubernială, care exercita control asupra zemstvelor județene și de voloste. Problema pământului în Basarabia era specifică din cauza deosebirilor în organizarea agriculturii la nord și la sud, particularități datorate efectelor aplicării reformelor agrare sub diferite regimuri. Țăranii de la nordul și centrul Basarabiei, în urma reformei din 1861 (aplicată efectiv în 1868), au primit un lot de împroprietărire care varia între 8 și 13 desetine de pământ (o desetină = 1.09 ha), în dependență de zonă, fertilitatea solului și densitatea populației. În sudul Basarabiei, în cele trei județe care s-au aflat sub administrației românească între 1856-1878 (Cahul, Bolgrad, Ismail), s-a aplicat legea rurală din 1864, care oferea țăranilor fără vite 5.7 ha de pământ, iar celor cu vite 8.6 ha.
În ambele circumstanțe, pe de o parte, reformele au ciopârțit proprietățile mici și mijlocii în întreaga provincie, ca rezultat al sporului demografic natural, iar pe de altă parte au condus la extinderea marilor proprietăți. O altă particularitate a Basarabiei era faptul că ambele reforme nu permiteau vânzarea pământului, fapt ce împiedica formarea păturii de țărani mijlocași. Drept rezultat, marii latifundiari obțineau profit de pe urma muncii țăranului, dar reușeau să iasă pe piața internațională nu în calitate de „fermieri cu tendința de a obține profit, ci ca arendași storcători de profit”.
Datele pentru anul 1905 relevă următoarea structură agrară în Basarabia: proprietatea țărănească (nadel) avea o suprafață de 2 mln. ha sau 48.6 % din suprafața provinciei (est. 8.5 ha la nadel); 51.4 % din total revenea marilor proprietari, statului și mănăstirilor; grosul proprietății țărănești o alcătuiau proprietățile de până la 5 ha (lotași), care dețineau 51.4 %, urmați de cei cu până la 3 ha (35.6 %) și cele de peste 5 ha care dețineau 24 % din suprafață.
Memoriile Centenarului: Agronomul american Louis G. Michael despre situația agrară din Basarabia
Memoriile Centenarului: Agronomul american Louis G. Michael despre situația agrară din Basarabia
Louis G. Michael a venit în Basarabia în anul 1910 cu scopul implementării unui proiect de selecție a porumbului. Contractul său, semnat inițial pe trei ani stipula cultivarea pe un lot experimental a porumbului de înaltă calitate, care ar servi drept model pentru extinderea sa în întreaga provincie și ar cointeresa proprietarii basarabeni în procurarea utilajului agricol. Agronomul american s-a aflat în Basarabia șase ani și a lăsat mai multe impresii despre sistemul său agrar, despre oameni și locurile vizitate.
S-a arătat indignat de conservatorismul proprietarilor și de monopolul reprezentanților Zemstvei asupra experimentelor sale, care se opuneau deschis ideii de școlarizare a țăranilor declarând că „implementarea programului ar face mai dificilă comunicarea cu țăranii, care astfel ar refuza să muncească moșiile”.
Acesta a observat amalgamul de metode agricole, varietatea solului și a climei, precum și diversitatea etnică a locuitorilor, care formau nu doar specificul provinciei în ansamblu, dar și a fiecărei localități în parte. Proprietarii, în mare parte de origine poloneză sau rusă, erau, de regulă de altă etnie decât țăranii care le lucrau moșiile, „unicul lor scop fiind obținerea de profit, în contrast cu lupta pentru existența mizeră a țăranului”.
„În Basarabia, fiecare proprietar avea un evreu al său, responsabil de toate vânzările și achizițiile efectuate de către acesta..., tratându-și patrimoniul drept o sursă de venit în scopul satisfacerii ambițiilor sociale sau a unei vieți de lux, marea parte a proprietarilor, deși educați și capabili, cădeau ușor pradă celor fără de scrupule”.
Unica asemănare a agriculturii cu o agricultură de tip modern Louis G. Michael a găsit-o printre coloniștii germani din județul Akkerman, unde suprafața era mai puțin locuită, loturile suficient de largi pentru utilizarea tehnicii simple, iar relațiile cu Germania permiteau familiarizarea cu practicile agricole moderne.
Dincolo de caracterul exploatator al marii proprietăți, valabil și în alte părți ale Imperiului Rus, în Basarabia exploatarea avea și o puternică conotației etnică, națională. Doar o treime din marea proprietate asupra pământului aparținea proprietarilor de origine română, restul fiind alcătuită, în ordinea importanței, proprietarilor de origine rusă, germană, bulgară, armeană, poloneză, greacă, etc.
Într-o listă genealogică a dvorenilor din Basarabia, publicată la 1912 de mareșalul nobilimii Al. Krupenski, se arată că dintr-un total de 468 de familii boierești (atestate din 1812 până la 1 ianuarie 1911), 138 de familii erau de origine românească (1/3), restul 330 fiind de origine străină (2/3). Prin urmare, țăranii moldoveni, majoritari și băștinași, reclamau o exploatare străină a lor și a pământului, fapt ce va contribui ulterior la posibilitatea mobilizării acestora în anii 1917-1918. Românii/moldovenii împreună cu ucrainenii erau de obicei posesori ai proprietății mici, iar proprietatea medie se întâlnea cel mai adesea la coloniștii germani, ruși și bulgari. Un motiv aparte de resentimente din partea țărănimii era faptul că marea proprietate dădea pământurile în arendă, arendașii fiind de obicei evreii, care expuneau țăranii unei duble exploatări, pentru sine și pentru moșierul de la care lua în arendă pământurile. Acest fapt explică emergența unor puternice sentimente antisemite, dar mai ales angrenarea țărănimii basarabene de la periferiile Chișinăului în cele două pogromuri antievreiești, organizate de regimul țarist în 1903 și 1905.
Primul Război Mondial și revoluția rusă din februarie 1917, care a condus la abdicarea țarismului și instaurarea unei puteri duale a Sovietelor și Guvernului Provizoriu, a plasat problema pământului în epicentrul dezbaterilor și acțiunilor politice. Prin două dispoziții din martie-aprilie 1917, Guvernul Provizoriu a plasat controlul asupra relațiilor de proprietate funciară în responsabilitatea comitetelor agrare, pământul urmând „să fie în stăpânirea norodului, să fie soțializat”. În asemenea circumstanțe a început anarhia și marea dezordine, provocată de efectele războiului și propaganda bolșevică, țăranii începând peste tot în Rusia, cu de la sine putere, să lichideze marile proprietăți. Aflată în proximitatea imediată a Frontului Românesc, unde se aflau aproape un milion de soldați ruși, Basarabia va fi printre primele teritorii lovite de efectele anarhiei. Armata se descompunea. În orașele și satele Basarabiei creștea periculos numărul dezertorilor, care veneau la Chișinău pentru organizarea „sovietelor” locale a muncitorilor și soldaților, sfidau orice formă de putere și se dedau la prădăciuni. Aceste soviete, „proaspăt apărute, accidental formate, fără alegere, fără adunare chiar, compuse toate în majoritate de oameni întâmplători, nelocalnici, trecători accidentali prin Basarabia”, au început să protesteze , că în timpul revoluției „în capul treburilor să pun mari proprietari, foști adepți ai trecutului regim”. Noii comisari numiți de guvern, vor fi desconsiderați și atacați, primul fiind Hinculov, comisarul de la Bălți, asociat cu familia latifundiarului Krupenski, apoi Brjozovsky de la Soroca, Oatul de la Hotin, Cara de la Tighina și Mimi de la Chișinău, ei fiind scoși și înlocuiți cu reprezentanții „sovietelor”. La sate, fără nicio formă și rezistență, autoritățile au fost alungate și înlocuite cu comitete.
Raportul oficial al comisarului Guvernului Provizoriu la sfârșitul lunii iunie constata că „starea în Basarabia este tristă, satul este dezorganizat, ici colo dezordini agrare; satul este în întuneric și să ia după fiecare, aparatul administrativ este distrus, organizațiile existente sunt slabe”.
În lunile martie-aprilie 1917 este semnalată ocuparea de către țărani a pământurilor proprietății mari și constituirea de comitete pentru pământ, conform ordinului Guvernului Provizoriu „de a crea comitete pentru pământ și a le transmite lor pământurile nelucrate ale proprietarilor”. Primul caz de acest gen este semnalat în luna martie în județul Soroca, unde țăranii au ocupat pământul Casei Sf. Spiridon din Iași, arendat unei fabrici de zahăr. La începutul lunii aprilie cazuri similare se înregistrează în ținuturile Chișinăului, Sorocii, Orheiului, Bălților. În multe localități soldații sparg pivnițe pentru a prăda vinul. La Cărpineni și Iurceni soldații se dedau jafului și instigau țărănimea.
În aceste circumstanțe, discuția privind aplicarea reformei agrare va apărea, în premieră, pe agenda politică a Partidului Național Moldovenesc, care, încă din momentul constituirii sale în aprilie 1917, a stipulat în program că „acceptă exproprierea și împroprietărirea țăranilor în formele ce se vor hotărî de voința poporului”. La 31 mai 1917 Partidul adopta declarația „Cum privește Partidul Național Moldovenesc treaba pământului”, care păstra suflul revoluției ruse și prezenta un mod de soluționare radicală a problemei agrare. Pământul urma să fie dat în folosință comună, fiecare țăran având posibilitatea să lucreze o normă stabilită de Sfatul Țării. Viile și grădinile boierești treceau în stăpânire obștească, dar ideea de comunizare a pământului, cum ne arată istoricul Svetlana Suveică, nu garanta dreptul de proprietate asupra acestuia. Din acest moment, problema agrară va capta preocupările tuturor partidelor și organizațiilor sociale din Basarabia, devenind terenul unor acerbe bătălii politice.
