Dacă pentru un om al secolului XXI realitățile politice din Basarabia anilor 1917-1918 mai pot fi cumva conștientizate prin prisma marilor transformări naționale, care volens nolens, au generat în cultura noastră istorică anumite asocieri cu revoluția, războiul, Sfatul Țării, Republica Democratică Moldovenească și Unirea, atunci o mare dificultate asupra percepției acelor timpuri apare în legătură cu agitațiile din jurul problemei pământului și mai ales a reformei agrare.
Alături de mișcarea de renaștere națională, care a resuscitat bătălia pentru autonomie, limba și școala românească, reforma agrară a constituit cheia de boltă a istoriei Basarabiei în perioada despre care vorbim, aceasta fiind punctul nodal al mai multor interese și conflicte: între noua putere de la Petrograd și țărănime; între țăranii basarabeni și moșieri; între diferitele viziuni asupra acestei reforme în interiorul Basarabiei; între autoritățile române și moșierii basarabeni; între aceleași autorități și țărănimea basarabeană; între guvernul român și autoritățile din Basarabia; între bolșevici, cu viziunile lor absolut devastatoare asupra sistemului de proprietate, și toate categoriile sociale și politice implicate în rezolvarea problemei agrare.
Problema pământului și a reformei agrare a stat în epicentrul marilor dezbateri ale anilor 1917-18 (dar și după aceasta), ea regăsindu-se în rezoluțiile congreselor țăranilor, militarilor, învățătorilor, partidelor politice, va fi înserată în toate deciziile importante ale Sfatului Țării, în Declarația de proclamare a Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie 1917, va fi una din condițiile primordiale ale votării Unirii de la 27 martie 1918 și în cele din urmă va fi aprobată în chiar ședința de Unire necondiționată la 27 noiembrie 1918. Prin urmare, într-o serie de publicații ce urmează, vom încerca elucidarea acestei probleme de o importanță colosală asupra jocului de putere în Basarabiei, fără de care înțelegerea acestei perioade este practic imposibilă. Și vom începe cu o introducerea asupra tipologiei Imperiului Rus, a principiilor sale de „modernizare” și asupra impactului pe care acestea le-au avut asupra vieții social-economice din Basarabiei.
Specificul Imperiului Rus consta în faptul că acesta, spre deosebire de imperiile clasice spaniol, portughez, britanic sau francez, constituia un teritoriu integru, neîntrerupt, ceea ce la prima vedere nu crea impresia unei distincţii clare dintre metropolă şi colonie. În acelaşi timp, în esenţă, unele părţi ale imperiului aveau trăsături evidente de metropolă, iar altele aveau caracteristici specifice coloniilor. Unele teritorii ale Imperiului aveau un statut intermediar, fiind într-un fel colonii, dar în acelaşi timp şi parte a metropolei, cum ar fi cazul Siberiei sau Ucrainei.
Unitatea teritorială a Imperiului Rus crea anumite premize pentru integrarea noilor teritorii anexate într-un stat unitar, iar autorităţile imperiale erau preocupate şi stimulau prin diferite politici această integrare. În justificarea acestor politici centrul imperial (dar şi mulţi intelectuali, cum ar fi F. Dostoievski), mai ales în contextul euforiei legată de proporţiile expansiunii în secolul 19, a început să vehiculeze mitul „înaltei misiuni civilizatoare” faţă de teritoriile şi popoarele acaparate.
Mărturiile Centenarului: Petre Cazacu despre Basarabia în cadrul Imperiului Rus
Mărturiile Centenarului: Petre Cazacu despre Basarabia în cadrul Imperiului Rus
Istoric și Director General (Prim-ministru) al Republicii Democratice Moldovenești, Petre Cazacu avea să constate cu referință la evoluția economică a Basarabiei în epoca țaristă:
„Rusia era o țară de stăpâni și de sclavi. De înaltă cultură, artă și civilizație rafinată și de ignoranță și sălbătăcie primitivă, de înaltă morală și nobleță și de bestialitate. Era o imensă populație în fond neadministrată, dar exploatată. Un guvern și o birocrație inconștiente, care își băteau joc de țară, și o mână de intelectuali crescuți în ideile lui Bacunin, Lavrov sau Marx, Engels, Kautsky și Herțen.
Imperiul Rus fiind mare și puternic, cu spirit foarte conservator, nu se grăbea să facă schimbări repezi; după ce impunea limba funcționarilor și supunea pe toți intereselor și ordinii de stat, populațiile erau lăsate mult timp în cadrul vieții lor primitive, cu tradițiile, legile și instituțiile lor, dacă nu manifestau tendințe politice sau naționale suspecte.
În chestiunea drumurilor, șoselelor și podurilor aceasta aproape nici nu se mai punea deloc în Basarabia, decât în cazuri rare, când tot administrația sătească locală primea ordin să ridice satele să dreagă drumurile, pentru ca apoi să le lase în părăsire zeci de ani”.
Această misiune de modernizare necesita resurse şi timp, însă ambiţiile expansioniste ale centrului imperial şi dezvoltarea constant extensivă a imperiului erau în contradicţie cu aceste deziderate. Drept rezultat misiunea de modernizare şi „civilizare” faţă de coloniile periferice era realizată pe de o parte în funcţie de resursele şi posibilităţile existente, pe de altă în funcţie de necesităţile militare, strategice sau interes economic. Spre exemplu, construirea tronsonului de cale ferată Chişinău-Ungheni în anii 1870 era determinată de necesitatea pregătirii către o nouă confruntare cu Turcia în condiţiile războiului ruso-turc din 1877-1878, fără a lua în considerare interesele propriu-zise ale provinciei. Lucrurile se agravau mai ales din considerentul că metropola în sine avea nevoie de modernizare, care intercalată constant cu regimul represiv și militarizarea , înghiţea practic toate resursele imperiale. Acest fapt limita drastic capacităţile de modernizare ale periferiilor imperiale, cu atât mai mult că acestea, cu mici excepţii, nu arătau nici ele mari disponibilităţi pentru modernizare.
În concluzie la reflecţiile privind tipologia Imperiului Rus putem spune că acesta a fost în esenţă un imperiu militar, a cărui politică economică şi fiscală dădea prioritate întreţinerii forţelor armate şi administraţiei, ceea ce făcea problematică modernizarea potenţialului economic al imperiului, al populaţiei şi al resurselor.
Este firesc prin urmare, să constatăm că la momentul realizării Unirii starea deplorabilă a economiei să-și aibă explicația nu numai în evenimentele recente, „când puhoiul revoluționar, alimentat de unitățile ruse bolșevizate, se retrăgeau în dezordine de pe frontul românesc, trecând sub jaf și nimicire tot ce întâlnea în calea sa, ci în programul politic, pe care guvernele ruse l-au avut tot timpul până la anexare, ca să nu lase Basarabia să devină o forță economică cu caracter independent”.
La sfârșitul conflagrației mondiale, Basarabia era o provincie eminamente agrară, circa 90 % din populație activând în agricultură, care constituia domeniul de bază al vieții economice și care asigura 2/3 din exportul său. În perioada de până la război problema modernizării Basarabiei prin industrializare nu a fost nici măcar formulată, dat fiind statutul său specific în componența imperiului. Din punct de vedere industrial, dominantă era industria produselor alimentare, reprezentată de 145 fabrici, urmate de cele ale lânii, hârtiei, lemnului, inclusiv 31 distilerii de spirt, zece fabrici de coniac (cel mai renumit în epocă era coniacul „Redel”) și patru fabrici din spirt de fructe. Totalul valorii anuale ale producției industriale din Basarabia era de 4.2 milioane ruble, dintre care 3.2 milioane revenea industriei alimentare. Din punct de vedere geografic, majoritatea întreprinderilor se aflau în orașele Chișinău, Bălți și Hotin (fabrici de conserve și pește, mezeluri, ulei, unt, fabrici de bere, turnătorii, tăbăcării, mori, etc.)
Agricultura Basarabiei era reprezentată 70% de micii proprietari și 30% de marii proprietari (moșieri), producția totală a acesteia variind între 20 și 90 milioane de puduri (un pud = 16.38 kg). Raportată la întreaga suprafață a provinciei, suprafața arabilă era de 71,58% (cel mai mare indicator din toate provinciile românești), care era cultivată astfel: 26% orz, 24% porumb, 15% grâu de toamnă, 6% grâu de primăvară, 5.5% ovăs, 4.3% secară, etc. Numai prin portul Odesa, Basarabia exporta înainte de război anual în străinătate circa 60-80 milioane de puduri de diferite cereale. Zootehnia era ramura secundară, totalul animalelor din Basarabia ajungând în anii buni de până la război la patru milioane capete, jumătate fiind ovine, 25% bovine, restul cabaline și porcine. Urmau viticultura, practicată pe circa 100 mii ha și horticultura (40 mii ha), ambele cu ponderi importante de producție și export, dar și industria pescuitului, mai ales în sudul Basarabiei.
Una din problemele ce afecta sensibil senzația de modernizare era lipsa drumurilor și slaba dezvoltare a infrastructurii de transport. Aceasta crea o senzație de izolare, în care se găseau aproape în unanimitate satele basarabene, ele nu comunicau între ele și cu lumea exterioară decât pe jos sau călare, „dar și atunci în anumite epoci ale anului”. Asta în condițiile în care în acea perioadă în Basarabia existau circa două mii localități, cu o distanță medie de 5 km între ele și circa 50 târguri, care în medie erau despărțite de 30 km. În anul 1918 în Basarabia erau 150 km de șosele, cifră concretizată ulterior de Nicolae Smadu, care afirma că la o suprafață de 44 mii km și o populație de 2.6 milioane locuitori, Basarabia nu avea decât 200 km de drumuri „șoseluite”, adică „un fel de macadam călcat cu compresorul”, dintr-un total de 20 mii km de „drumuri carosabile sau drumuri naturale, care devin impracticabile pe timpuri ploioase”.
Concluzionând asupra acestui aspect, N. Arcadian ne arată că din punct de vedere economic „Basarabia era lipsită de orice unitate economică și politică, de orice unitate de credit, de transporturi, de măsuri și acțiuni administrative, de mișcare comercială, de viață industrială și agricolă, etc. Configurația centrifugală a acestei țări față de Rusia a fost și ea exagerată prin rețeaua ferată, care i-a prăbușit puținele legături teritoriale pentru o bună îndrumare economică”.
