Vladimir Tismăneanu

Până la preluarea puterii de către naziști, în ianuarie 1933, membrii Biroului Politic al partidului comunist clandestin și alți revoluționari români, inclusiv David Finkelstein (zis și David Fabian), locuiseră la Berlin.

După ascensiunea lui Hitler, cei mai mulți refugiați politici est-europeni s-au mutat la Moscova, acolo de unde sperau să-și continue activitățile la sediul central al Cominternului (locațiile precise ale acestor refugiați au rămas adesea obscure, în special din cauza secretomaniei paranoice și a utilizării unor nume false).

Pentru români, nu era altceva de făcut în Rusia decât muncă ideologică, iar Bădulescu-Moscovici, Ecaterina Arbore, Sașa Gherea, Leon Lichtblau și Timotei Marin, de pildă, au lucrat la traducerea operei lui Lenin. Una din ultimele traduceri ale lui Fabian a fost discursul lui Stalin la Plenara PCUS din februarie-martie 1937, un eveniment cataclismic, cum scriam și în alte ocazii, care a schițat dramaturgia isterică a următoarei perioade. Ne aflam, cu adevărat, la apogeul terorii, un timp al fricii universale și al suspiciunilor.

Asemeni multora din prietenii săi, și Fabian s-a trezit prins în universul kafkian al așa-zisei Ejovșcina—terifianta perioadă cuprinsă între 1937 și 1939, când Nikolai Ejov conducea NKVD-ul și nimeni nu se simțea în siguranță. Fabian a fost arestat și executat la vârsta de 42 de ani, în decembrie 1937.

Trebuie spus că imaginația teoretică a comuniștilor români a fost mai degrabă una limitată. Indivizi precum Sașa Gherea, Lucrețiu Pătrășcanu sau Eugen Rozvan nu erau, totuși, din aceeași categorie cu Georg Lukács, Antonio Gramsci, ori chiar cu mai puțin sofisticatul marxist francez Georges Politzer (originar, și el, din Oradea). Acest lucru nu înseamnă însă că nu exista niciun potențial teoretic. Problema este că, încă de la început, partidul a manifestat puternice înclinații anti-intelectualiste, agravate de perceperea intelectualilor ca scandalagii și iubitori de abstracțiuni.

Supunerea ideologică la cheremul birocrației cominterniste era totală și necondiționată. Nimic din configurația teoretică a PCR nu indica vreun apetit pentru strategii alternative ale luptei revoluționare. În orice caz, nimic comparabil cu Tezele Blum ale lui Georg Lukács din 1928 (denunțate imediat de Comintern), cerând, nici mai mult, nici mai puțin decât „o dictatură democratică a proletariatului și țărănimii” ca fază tranzitorie către o complet dezvoltată „dictatură a proletariatului”.

Pentru comunismul românesc, stoparea din fașă a oricărei tentații eretice a coincis cu bolșevizarea—adică stalinizarea—completă a partidului. Luximin (Marcel Pauker), de pildă, a fost asociat cu latura occidentală a tradiției socialiste românești: fusese educat în Elveția, iar combinația de „magic primitiv și despotism asiatic” (despre care Isaac Deutscher spunea că este marca specifică a stalinismului) nu putea să-l atragă prea mult.

În 1928, după toate epurările permanente, PCR era încă mult prea bântuit de amintirile sale pre-cominterniste. Partidul era chinuit, de asemenea, de un facționalism păgubos, suspiciuni patologice și o nemiloasă luptă pentru putere.

Așa cum avea să admită și Nicolae Ceaușescu la mulți ani după, amenințarea unei extincții complete a partidului se contura amenințător. Comitetul Executiv al Cominternului a simțit nevoia să instituie un control absolut asupra Partidului Comunist Român.

Tendințe similare erau vizibile și în alte partidele comuniste la sfârșitul anilor ’20: facțiunea Jenő Landler a Partidului Comunist Ungar, precum și „deviațiile” Heinrich Brandler–August Thalheimer și Heinz Neumann în KPD-ul german au fost eliminate, lăsând loc pentru ascensiunea mult mai mediocrului și ultra-obedientului Ernst Thälmann.

Bolșevizarea completă a partidelor comuniste naționale a fost cuvântul de ordine la sfârșitul deceniului doi. Ea a fost sinonimă cu eradicarea nemiloasă a moștenirii lor social-democratice.

Comparația dintre nazism și comunism mi se pare justificabilă moral și științific, fie și pentru faptul că putem observa suficiente elemente similare și diferite spre a justifica un asemenea demers comparatist.

A nega această comparație—care până la urmă a inspirat una din marile opere de filosofie morală și politică a secolului XX, Originile totalitarismului, și care a fost avansată nu de către dreapta politică, ci de către socialiști-democrați precum menșevicii—este o dovadă de auto-impusă limitare intelectuală.

Michael Scammell a subliniat foarte bine faptul că „nu putem alege între memoria noastră a Auschwitz-ului și memoria noastră asupra Gulagului, deoarece istoria a dispus să ni le amintim pe ambele” (The Price of An Idea, în The New Republic, 1999). Savanții nu sunt judecători, iar confuzia între aceste două roluri poate determina anumiți oameni de știință să nu-și dea seama de anumite distincții importante. Comparația servește activitatea de înțelegere atunci când este utilizată spre a evidenția atât similaritățile, cât și diferențele.

În corespondența sa cu Ernst Nolte, François Furet a insistat asupra faptului că există ceva absolut demonic în practica nazistă, atât la nivelul intenției originare, cât și la cel al realizării țelurilor utopice. Aceasta nu trebuie să minimalizeze în niciun fel monstruozitățile comunismului, ci să conducă pur și simplu la recunoașterea faptului că, atât cât sunt de comparabile cele două orori în masă, există ceva cu adevărat singular în legătură cu Holocaustul și perfecțiunea maniacală și fixitatea Soluției Finale naziste.

Ideologia nazistă s-a bazat pe ceea ce istoricul Enzo Traverso numea „violență izbăvitoare”. Etosul său amalgamează antisemitismul cu „o «religie a naturii» bazată pe credința oarbă în determinismul biologic până la punctul în care genocidul însuși a ajuns să reprezinte atât «o dezinfecție, o purificare – într-o măsură concisă și ecologică», cât și un act ritual de sacrificare performat spre a mântui istoria din haos și decadență” (Griffin, Modernism and Fascism).

În cazul Uniunii Sovietice, după războiul împotriva țărănimii, mașina represivă stalinistă, în special în timpul Marii Terori, a atacat toate păturile sociale. Această formă de represiune a avut un caracter distinct volatil și imprevizibil. Isteria devenise universală și de nestăvilit. Orice cetățean putea deveni o țintă.

Din acest punct de vedere, cineva ar putea argumenta că teroarea stalinistă a fost mai cuprinzătoare, amorfă, dar totodată și poroasă, pentru că reprezintă concomitent „penalizarea extremă a tipurilor de comportament social” și victimizarea bazată pe „standarde politico-ideologice menite să extirpe limbajul deviant și originile sociale «rele»” (Nicolas Werth în Stalinism and Nazism: History and Memory Compared).

Începând cu Lenin și înrăutățindu-se sub Stalin, puterea cuprinzătoare a violenței de stat în URSS a relevat „o disponibilitate instantă de a declara război restului societății” (după cum afirmă și Scammell). Rezultatul, scria Werth, a fost acela că unul din cinci bărbați adulți a trecut prin gulag. În acest punct, trebuie să amintim și campania postbelică împotriva „tâlharilor femei” (în realitate văduve de război) sau scăderea pragului de responsabilitate penală la 12 ani, în 1935.

În Germania nazistă, teroarea a fost dezlănțuită în principal împotriva minorităților (evrei, populația Rroma, persoanele cu handicap sau LGBT) și populațiilor alogene. În Uniunea Sovietică, teroarea a produs două lumi: corpul social sovietic, construit din persoane validate politic, și gulagul, cu partidul și instituțiile sale represive ca intermediar între cele două tărâmuri.

În vreme ce în Germania nazistă regimul și-a căutat „victimele în special în afara Volksgemeinschaft-ului, populația sovietică a fost principala victimă a propriului regim” (D. Diner). Cu alte cuvinte, războiul purtat de Stalin și partidele leniniste a fost intern, „o catastrofă dezlănțuită în mod evident ca o mișcare socială, însușindu-și dialectul luptei de clasă și al războiului civil” (Dan Diner, Cataclysms).

Pe aceeași lungime de undă, Richard Overy a furnizat o excelentă definiție a gulagului, care în opinia sa „simbolizează corupția politică și ipocrizia unui regim dedicat formal progresului uman, dar capabil a subjuga milioane în timpul acestui proces” (The Dictators).

Planul stalinist al construcției statale, cel care a devenit nucleul „transferului civilizațional” presupus de exportarea revoluției sau sovietizării, beneficia de o înclinație „dialectică” spre purificare și incluziune. Acest paradox este cel mai bine exprimat de contrastul dintre descrierea constituției din 1936 a unei societăți alcătuite din „clase non-antagoniste” și apelul lui Stalin din 1937 la eradicarea nu doar a dușmanilor poporului, ci și a „cunoștințelor și rudelor” acestora (vezi jurnalul lui Dimitrov îngrijit de Ivo Banac).