Vladimir Tismăneanu

Pentru multă vreme, în special sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, hagiografia oficială a descris Al V-lea Congres al PCR, desfășurat la Moscova în decembrie 1931, drept un moment crucial din istoria partidului. S-a spus că la acel Congres au fost abandonate cele mai contraproductive teze și a fost oferită o strategie realistă privind viitoarele confruntări revoluționare.

În orice caz, Congresul a continuat pe linia vechilor ficțiuni legate de caracterul așa-zis artificial al statului român și nu a abandonat niciun moment descrierea social-democraților ca o forță coruptă în sânul clasei muncitoare și aliați „obiectivi” ai burgheziei.

Evenimentul a reunit 38 de delegați români, precum și reprezentanți ai partidelor comuniste din URSS, Ucraina, Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda. Principalele intervenții au aparținut liderului comunist maghiar Béla Kun, Elenei Filipovici, lui Aladar Imre (cunoscut ca Pavel Corneliu) și Eugen Iacobovici. Rezoluția finală anunța că România era pregătită pentru o revoluție burghez-democratică, înfăptuibilă nu de către burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea.

Potrivit acestei viziuni, România nu avea vreun motiv să se teamă de vecinul ei răsăritean. Mai mult, se spunea acolo că țara își poate rezolva problemele și poate deveni o națiune industrială modernă doar într-o alianță cu Uniunea Sovietică.

În remarcile ei finale, Elena Filipovici sintetiza și principalele teze ale Congresului:

„Al V-lea Congres oferă linia politică corectă și cinci sloganuri fundamentale... Partidul Comunist Român se opune dictaturii fasciste; propune ziua de lucru de opt ore; împroprietărirea țăranilor; autodeterminare până în punctul secesiunii; și apărarea URSS. Aceste sloganuri trebuie să fie farul nostru călăuzitor în efortul de a transforma lupta cotidiană într-una superioară, care își propune să preia puterea și să înfăptuiască revoluția burghez-democratică”.

Urmându-se instrucțiunile lui Béla Kun, care era la acea vreme una din cele mai autoritare voci din cadrul Cominternului și care se dovedise instrumental în organizarea unor „cutremure” la nivel de elită în partidele est și central-europene, Congresul l-a ales pe Alexander Danieliuk Ștefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist Polonez, ca secretar general al PCR.

Protagoniștii anterioarelor lupte fracționiste, dintre care mulți fuseseră fondatori ai Partidului Comunist Român, au fost înlăturați din ierarhia supremă. Se făceau vinovați de așa-zise propensiuni eretice, reprezentau potențialul critic, intolerabil acum că partidul trebuia să înceapă să funcționeze precum o unitate militară.

Al V-lea Congres s-a asigurat de triumful unei noi generații politice, mai puțin legată de originile leniniste ale comunismului românesc și mai condiționată de ideologia unei solidarități fără rezerve cu conducerea stalinistă. De aceea, prin eliminarea „revoluționarilor romantici” și înlocuirea lor cu activiști Comintern de încredere, acest congres a perfectat stalinizarea PCR.

Noul Comitet Central îi includea pe activiștii Bela Brainer, Elena Filipovici, Nicolae Goldberger, Emil Halițki, Eugen Iacobovici, Vanda Nicolschi (Seila Averbuch), Lucrețiu Pătrășcanu și alții, care considerau numirea lui Ștefanski o îmbunătățire a calității conducerii de partid.

Prezența lui Lucrețiu Pătrășcanu era probabil legată de prestigiul lui în creștere în rândurile intelectualilor de stânga români. Dar, și mai important, în vara anului 1931, Pătrășcanu fusese ales membru al parlamentului pe listele Blocului Muncitoresc Țărănesc.

În ciuda tentativei Cominternului de a limita facționalismul, tensiunea dintre conducerile autohtonă și străină a persistat. PCR-ul era de-acum operat de către un Politburo aflat la Berlin, condus de Alexander Danieliuk Ștefanski, compus din cei pe care i-am numit anterior (Filipovici, Iacobovici, Halițki, Nicolschi) și un secretariat intern (Brainer, Gh. Stoica, Dora Rotman, înlocuiți apoi de Alexandru Sencovici, Pătrășcanu, Vanda Nicolschi și Nicolae Goldberger).

Până la preluarea puterii de către naziști, în ianuarie 1933, membrii Biroului Politic al partidului comunist clandestin și alți revoluționari români, inclusiv David Finkelstein (zis și David Fabian), locuiseră la Berlin.

După ascensiunea lui Hitler, cei mai mulți refugiați politici est-europeni s-au mutat la Moscova, acolo de unde sperau să-și continue activitățile la sediul central al Cominternului (locațiile precise ale acestor refugiați au rămas adesea obscure, în special din cauza secretomaniei paranoice și a utilizării unor nume false).

Pentru români, nu era altceva de făcut în Rusia decât muncă ideologică, iar Bădulescu-Moscovici, Ecaterina Arbore, Sașa Gherea, Leon Lichtblau și Timotei Marin, de pildă, au lucrat la traducerea operei lui Lenin. Una din ultimele traduceri ale lui Fabian a fost discursul lui Stalin la Plenara PCUS din februarie-martie 1937, un eveniment cataclismic, cum scriam și în alte ocazii, care a schițat dramaturgia isterică a următoarei perioade. Ne aflam, cu adevărat, la apogeul terorii, un timp al fricii universale și al suspiciunilor.

Asemeni multora din prietenii săi, și Fabian s-a trezit prins în universul kafkian al așa-zisei Ejovșcina—terifianta perioadă cuprinsă între 1937 și 1939, când Nikolai Ejov conducea NKVD-ul și nimeni nu se simțea în siguranță. Fabian a fost arestat și executat la vârsta de 42 de ani, în decembrie 1937.

Trebuie spus că imaginația teoretică a comuniștilor români a fost mai degrabă una limitată. Indivizi precum Sașa Gherea, Lucrețiu Pătrășcanu sau Eugen Rozvan nu erau, totuși, din aceeași categorie cu Georg Lukács, Antonio Gramsci, ori chiar cu mai puțin sofisticatul marxist francez Georges Politzer (originar, și el, din Oradea). Acest lucru nu înseamnă însă că nu exista niciun potențial teoretic. Problema este că, încă de la început, partidul a manifestat puternice înclinații anti-intelectualiste, agravate de perceperea intelectualilor ca scandalagii și iubitori de abstracțiuni.

Supunerea ideologică la cheremul birocrației cominterniste era totală și necondiționată. Nimic din configurația teoretică a PCR nu indica vreun apetit pentru strategii alternative ale luptei revoluționare. În orice caz, nimic comparabil cu Tezele Blum ale lui Georg Lukács din 1928 (denunțate imediat de Comintern), cerând, nici mai mult, nici mai puțin decât „o dictatură democratică a proletariatului și țărănimii” ca fază tranzitorie către o complet dezvoltată „dictatură a proletariatului”.

Pentru comunismul românesc, stoparea din fașă a oricărei tentații eretice a coincis cu bolșevizarea—adică stalinizarea—completă a partidului. Luximin (Marcel Pauker), de pildă, a fost asociat cu latura occidentală a tradiției socialiste românești: fusese educat în Elveția, iar combinația de „magic primitiv și despotism asiatic” (despre care Isaac Deutscher spunea că este marca specifică a stalinismului) nu putea să-l atragă prea mult.

În 1928, după toate epurările permanente, PCR era încă mult prea bântuit de amintirile sale pre-cominterniste. Partidul era chinuit, de asemenea, de un facționalism păgubos, suspiciuni patologice și o nemiloasă luptă pentru putere.

Așa cum avea să admită și Nicolae Ceaușescu la mulți ani după, amenințarea unei extincții complete a partidului se contura amenințător. Comitetul Executiv al Cominternului a simțit nevoia să instituie un control absolut asupra Partidului Comunist Român.

Tendințe similare erau vizibile și în alte partidele comuniste la sfârșitul anilor ’20: facțiunea Jenő Landler a Partidului Comunist Ungar, precum și „deviațiile” Heinrich Brandler–August Thalheimer și Heinz Neumann în KPD-ul german au fost eliminate, lăsând loc pentru ascensiunea mult mai mediocrului și ultra-obedientului Ernst Thälmann.

Bolșevizarea completă a partidelor comuniste naționale a fost cuvântul de ordine la sfârșitul deceniului doi. Ea a fost sinonimă cu eradicarea nemiloasă a moștenirii lor social-democratice.