Vladimir Tismăneanu

Atunci când a ajuns la putere, în martie 1985, Mihail Gorbaciov era întruparea aparatcicului de succes. Nimic din cariera lui anterioară nu anunța propensiunile liberale. Este adevărat, fusese un protejat al fostului secretar-general, Iuri Andropov, dar, asemeni patronului său, părea dedicat principiilor fundamentale ale leninismului, inclusiv celui sacrosanct al rolului conducător al partidului în societate.

Și tot asemeni lui Andropov, respingerea brejnevismului pe care o practica Gorbaciov era inspirată nu de liberalism, ci de convingerea sa că socialismul poate fi regenerat printr-o întoarcere la adevăratele valori bolșevice, pătate de nepotismul și corupția aparatului de-a lungul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Toate intervențiile și acțiunile publice ale lui Gorbaciov sugerau mai degrabă un comunist pragmatic, disciplinat, orientat către partid.

În primii doi ani de putere, noul lider nu a chestionat niciuna din dogmele prevalente. Campania sa anti-Stalin s-a derulat foarte lent și cu numeroase reculuri. Gorbaciov a ezitat inițial să ofere vreun ajutor direct celor care propuneau o autentică liberalizare. Andrei Saharov, aclamatul fizician și activist pentru drepturile omului, continua să trăiască în exil intern în orașul Gorki.

Însă, tot de la început, a fost perceptibilă și o anumită flexibilitate în modul în care Gorbaciov aborda chestiunile teoretice și culturale. Existau semne că mulți din anturajul secretarului-general erau adepții restartării destalinizării avortate a lui Hrușciov. Confruntată cu inerția birocratică, echipa de conducere a lui Gorbaciov a realizat că doar reformele structurale, afectând chiar fundamentele sistemului existent, pot duce la o stopare a acelei degradări și la descătușarea unor îndelung reprimate energii sociale.

Atacul la adresa instituțiilor existente a început sub forma de-brejnevizării. La cel de-Al XXVII-lea Congres al PCUS, care a avut loc în februarie 1986 (și deci exact la 30 de ani după istoricul Congres XX, când Hrușciov denunțase cultul personalității lui Stalin), Mihail Gorbaciov a atacat „sistemul administrării de comandă” și a cerut reforme mai curajoase atât în domeniul social, cât și în cel economic.

Declanșând această campanie, Gorbaciov exprima interesele politice ale birocrației medii sovietice și ale unui anumit grup de intelectuali ai partidului, cărora ajunseseră să le repugne corupția și incompetența erei Brejnev. Noul secretar-general promova, de fapt, valorile unei generații a elitei sovietice care le asimilase pe cele ale Congresului XX, inclusiv ideile legate de reforma politică și economică, o coexistență pacifistă cu Occidentul și deradicalizarea generală a marelui plan utopic marxist.

În fază inițială, motorul criticii declanșate de Gorbaciov s-a alimentat din corupția rutinizată și lipsa imaginației politice în procesul de luare a deciziilor. În același timp, Gorbaciov a insistat asupra rolului maselor ca rezervor de inventivitate politică și a permis înființarea a mii de organizații informale pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice.

Noua tentativă modernizatoare a conducerii sovietice era inspirată, în primul și-n primul rând, de scrierile politice și economice târzii ale lui Lenin. În acord cu viziunea părintelui bolșevismului asupra Noii Politici Economice, Gorbaciov a favorizat descentralizarea și reducerea controlului de partid asupra societății.

Dar reforma trebuia inițiată de la vârf și partidul comunist trebuia să-și păstreze rolul de frunte în societate. Acea strategie a fost criticată de anumiți intelectuali sovietici, care au susținut o ruptură radicală cu trecutul. Liberalizarea era văzută ca o simplă continuare (prelungire) a vechiului sistem. De aceea, recomandarea acestora viza democratizarea tuturor instituțiilor, pentru a permite indivizilor să-și exprime în întregime propriile viziuni politice.

I-a luat ceva timp lui Gorbaciov să realizeze că nu poate evita un atac total la adresa moștenirii stalinismului. Echipa conducătoare a crezut la început că va fi capabilă să amelioreze sistemul prin renunțarea la doar câteva din trăsăturile sale și remedierea celorlalte. Acea perioadă, numită „accelerare”, nu a durat însă mult. Gorbaciov și susținătorii săi au realizat că fără a aduce largi segmente sociale în arena politică și fără a revizui osificatele dogme de partid nu poate exista vreo cale de a rezolva problemele țării...

În anii ’30–40’, emisiunile postului Radio Moscova către Europa Est-Centrală au fost împărțite în două redacții: redacția pentru Balcani și redacția pentru Europa Centrală. Însuși Cominternul anticipase divizarea, creându-și propriul lui Birou Balcanic (ca o ironie a sorții, timp de câțiva ani, el și-a avut sediul la Viena).

Se subînțelege că șefii Biroului fuseseră aleși de către Kremlin dintre comuniștii unguri și cehi: Béla Kun și Bohumír Šmeral. De cealaltă parte, Hitler îi trata pe români drept niște aliați de mâna a doua, în timp ce Horthy, Ante Pavelić și Jozef Tiso erau preferații lui. Un alt nume pentru aceeași dureroasă împărțire. A fost nevoie de întreaga cruzime a lui Stalin pentru a face întreaga zonă să pară omogenă: aceleași persecuții în Polonia și România, aceleași procese-spectacol la Praga și Sofia, aceeași vânătoare de vrăjitoare la Bratislava sau în Berlinul de Est.

O unificare negativă ce nu putea însă să dureze: în 1953, România sporea represiunea, Ungaria iniția „noul curs” al lui Imre Nagy. Apoi, în 1956, se petrecea o re-jucare a lui 1919: „tovarășii” români îl ajută pe ocupantul străin să zdrobească Comuna din Budapesta. Membrii guvernului Nagy și familiile lor sunt capturați și aduși într-un azil al Securității din România.

Părinții sunt dați pe mâna lui Kádár și executați sau condamnați la ani grei de pușcărie pentru „conspirație contrarevoluționară”. Copiii nu-și pot plânge morții pentru că regimul a declarat mormintele secrete de stat.

După 1956, mai precis în 1959, cel mai tânăr membru al Biroului Politic din România, Nicolae Ceaușescu, mergea la Cluj și veghea asupra unificării forțate a universităților română și maghiară. Rectorul Universității Babeș-Bolyai și mulți alți profesori se sinucid: să fi fost primul act al „epurării etnice”?

Cu câțiva ani mai devreme, în 1956, virusul rebeliunii, detectat în mijlocul intelighenției maghiare din Transilvania, se cerea suprimat. Câteva încercări curajoase de a sprijini revolta din Ungaria au fost înăbușite în fașă. La București, Cluj și Timișoara au fost arestați studenți. Partidul resimțea tentația „revizionistă” și cămașa de forță a ideologiei era repusă în drepturi, după un scurt interludiu de speranță.

Paul Goma avea dreptate: 1956 a fost l’occasion manquée (ocazia ratată) a României. Intelectualii locali au continuat să fie la fel de izolați de semenii lor din celelalte țări est-europene. În România n-a existat dezgheț, ci doar perpetuarea mecanismului terorii. Ar fi putut fi altfel? Ce s-ar fi întâmplat dacă baronii literari ai timpului, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, G. Călinescu sau Geo Bogza s-ar fi decis să vorbească sau să spună adevărul?

Disperarea lui Emil Cioran privitoare la țara sa natală își avea rădăcinile tocmai în acest sentiment de neputință istorică. Entuziasmul lui debordant față de Revoluția maghiară era egalat doar de regretul dureros că istoria a trecut încă o dată pe lângă România. Răspunsul lui Noica la scrisoarea primită de la Cioran avea drept scop să explice de ce tăceau intelectualii români. Pentru această justificare a eșecului, el a fost mai apoi condamnat la mulți ani de închisoare.

Acolo, în loc să mediteze asupra responsabilității dialecticii hegeliano-marxiste pentru coșmarul leninist, Noica a învățat cum să-și iubească torționarii. La eliberare, în august 1964, s-a oferit chiar să devină „antrenor” de marxism al tinerei generații.

Eșecul regimului de a-l recruta pentru o astfel de pedagogie este o altă dovadă că acei comuniști români erau slabi ideologi. Imaginați-vă, bunăoară, bucuria comuniștilor cehi, dacă Jan Patočka le-ar fi propus un astfel de târg!