Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016
vladimir-tismaneanu-blog-2016


În octombrie 1961, în timpul discuțiilor despre mutarea lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, o veche bolșevică, tovarășa Lazurkina, care petrecuse 17 ani în închisori și lagăre, a relatat că Lenin i-a apărut în vis în repetate rânduri. Lenin a cerut ca succesorul său să fie evacuat din mausoleu. Și așa s-a întâmplat.

Stafia unui conducător n-o mai poate îndura pe cea a succesorului său. Panteonul bolșevismului a avut doar un maestru—Lenin. Potrivit profesorului australian Graeme Gill, o altă chestiune legată de inserția voinței conducătorului în practica leninismului a fost „continua inabilitate a organelor legislative conducătoare ale partidului—congresul, CC [Comitetul Central] și Politburo-ul—de a dezvolta o conștiință puternică a coerenței și integrității instituționale”.

Gill a arătat cum baza organizațională a puterii lui Stalin imediat după moartea lui Lenin, și chiar mai devreme, a fost dată de „absența unui angajament major al marilor figuri conducătoare privind întărirea normelor organizaționale și identității acestor corpuri, inerția și metodele de acțiune adoptate de către conducerea partidului” (The Origins of the Stalinist Political System). Pentru Gill, slăbiciunile leninismului, evidente din anii 1920, fixează decorul guvernării autocratice a lui Stalin asupra partidului și asupra Uniunii Sovietice.

Spontaneitatea a fost mereu inamicul principal al leniniștilor (să ne gândim la polemicile lui Lenin privind relația dintre clasă și partid, mai întâi cu Rosa Luxemburg, apoi cu comuniștii de stânga). Corespondentul ei a fost obsesia pentru partiinost' (partinitate), acceptarea neabătută a liniei partidului (filosofia, sociologia și estetica au trebuit subordonate „intereselor proletare” definite de partid, de unde și dihotomia dintre științele sociale „burgheze” și cele „proletare”).

În orice caz, în contextul conștiinței de clasă subdezvoltate a proletariatului rus, cu ocazia revoluției de la 1905, Lenin a dezvăluit (potrivit Anei Krylova) „«adevărata natură» a clasei muncitoare... nu prin inițiativa revoluționară conștientă a muncitorilor, așa cum ar fi fost de așteptat, ci printr-o «chemare instinctivă» pe care muncitorii au «simțit-o» pentru acțiunea revoluționară deschisă”.

Descoperirea lui rezidă în faptul că muncitorii aveau capacitatea de a „simți istoria și de a acționa în acord cu nevoile ei obiective fără a le înțelege neapărat”. Pentru a închide cercul, această lectură a răzmeriței din decembrie a întărit convingerea lui Lenin că în spatele partidului, sub o conducere adecvată, muncitorii și-ar împlini misiunea de clasă în pofida unei înțelegeri insuficiente a rolului lor istoric. Aceasta i-a permis să justifice atât voluntarismul preluării puterii de către bolșevici, cât și misiunea iluministă la care s-a înhămat partidul odată ajuns la putere.

În plus, această inserție a „instinctului de clasă” în ecuația stikhiinost’-partiinost’ explică în mare parte teoria lui Lenin cu privire la lupta comună (alianța) dintre muncitori și țărani. Presupoziția sa fundamentală a fost că bolșevicii pot trezi instinctele de clasă ale țărănimii, câștigându-i astfel de partea revoluției. Potrivit lui Lenin, „cu cât țărănimea se deșteaptă mai repede, cu atât mai consistent și ferm se va poziționa ea pentru o revoluție democratică totală” (citat în Marxism After Marx).

Acesta este lucrul pe care Ken Jowitt l-a numit „eroarea ingenioasă a leninismului”—transplantarea luptei de clasă în mediul rural: „Mapa ideologico-conceptuală cu care operează leniniștii îi determină să vadă diferențele economice drept dovadă a polarizării sociale și existența unor «aliați de clasă» la sate, și le permite să facă din punct de vedere politic ceea ce naționaliștii pot face doar în mod analitic—anume, să distingă și opună concepții și baze sociale concurente ale statului-națiune. Operând cu o asemenea paradigmă, leniniștii atacă bazele instituționale, nu doar pur și simplu elita organizațională a lumii rurale” (Noua dezordine mondială).

Iar dacă modelul lui Buharin al creșterii graduale a proprietății private în agricultura socialistă nu se înfăptuiește (și nu s-a realizat în timpul Noii Politici Economice), atunci viziunea leninismului asupra unor interese și unei dedicări „transformiste” spontane de clasă a deschis drumul către colectivizare.

Acest lucru a echivalat cu un atac extraordinar asupra fundamentului vieților private și instituționale ale țărănimii, echivalentul rural al revoluției socialiste urbane. În urmărirea acestui scop, bolșevicii nu au avut limite, mustrări de conștiință sau scrupule. Rezultatul a fost genocidul.

Ce-a fost vis și ce-a fost realitate în proiectul central-european al lui Václav Havel? Să fi fost oare apelurile la civilitate și la o nouă politică înrădăcinată în adevăr, izvorând din adâncimile Bestiariumului, prologul Învierii sau, mai degrabă, al neputinței istorice? Poate memoria să garanteze salvarea, mai ales atunci când această memorie sângerează adeseori din nenumărate răni vindecate? Sau, și mai important, la un nivel mai înalt (acela pe care încă îl numim istorie), a reprodus oare disidența central-europeană destinul tragic al regiunii?

Cu siguranță, Havel (n. 5 octombrie 1936) n-a fost singurul intelectual exemplar din istoria etapei comuniste a Europei Centrale. Ne putem gândi la fel de bine și la Adam Michnik, Paul Goma, János Kis sau Ludvík Vaculík.

Destinul lui Havel a părut a fi, însă, în mod esențial determinat de tribulațiile evenimentelor istorice în această zonă turbulentă. Niciun alt intelectual nu a devenit într-o asemenea măsură un critic și o parte a scenariului istoric. Cu cât voia mai mult să scape măsurilor procustiene ale acestei înfricoșătoare Cărți, cu atât se găsea mai prins în ea. Cu cât era mai sarcastic, cu atât vărsa mai multe lacrimi pentru cei dispăruți în chinurile asfixierii și singurătății.

Hotărârea lui Havel de a nu părăsi această Biafră mentală s-a aflat la antipodul alegerii, poate cinice, a lui Milan Kundera: eternitatea cucerise regiunea sub forma tancurilor lui Brejnev („automobilele” cele mai de succes, firește, ale URSS?), deci ce-i mai rămânea intelectualului decât să fugă?

Iată, aici, antinomia: exil intern vs. exil extern. Cei care rămân și cei care pleacă. Care dintre ei sunt adevărații central-europeni? Havel a rămas și, vreme de câțiva ani, a fost politicianul cel mai popular al Cehoslovaciei. Apoi, n-a mai existat Cehoslovacia. Însă nimeni n-o poate acum contesta, Havel a avut clipa lui de fericire.

Kundera a plecat și a devenit un romancier celebru, una din vedetele lui Rive Gauche. Un succes enorm și doar într-o foarte mică măsură un destin central-european. În această regiune, personalitățile sunt judecate în lumina potențialului lor suicidar.

Havel și Kundera au ales forme diferite ale eșecului. (Cioran în dialog cu Fritz Raddatz: „E de preferat să te ratezi într-un oraș ca Parisul”.) Experiențe existențiale diferite inspirate de filosofii diferite: Havel, studentul sârguincios al fenomenologiei, Kundera, Diderot-ul socialismului de stat. În anii ’60, unuia i s-a interzis să mai studieze teatrul, celălalt preda la Institutul de Film. Amândoi detestau comunismul, dar cu efecte diferite.

Amândoi au văzut nebunia vieții de fiecare zi supravegheată de Steaua Roșie. Dar unul o vedea cu o întristare pascaliană, pe când celălalt i-a descoperit comicul deșănțat. Pentru cel dintâi, lumea era o glumă fără sens. Pentru celălalt, gluma era însuși sensul lumii.

Ca o consecință firească, Havel a rămas la Praga și a înfruntat limitele absurdității. Experiența lui a însemnat o re-punere în scenă a propriilor lui piese: a devenit el însuși unul dintre personaje, sperând împotriva speranței, conștient că nu există uși, dar continuând să caute o ieșire din Castel. Piesele îi erau înscrise în existență, asemeni verdictului din Colonia penitenciară tatuat pe pielea condamnatului.

Kundera ia în derâdere existența tocmai pentru că știe că acest exercițiu are un sens: aplaudat și aclamat, el uită trecutul. Nimic nu este mai central-european decât uitarea. Cu cât încearcă mai mult să se sustragă acestei paradigme, cu atât ajunge mai aproape de hotarele puterii sale: Nemurirea îl readuce pe autor la punctul de pornire, în cercul nevrotic care poate fi restrâns, dar nu respins.

Dar ce este, la urma urmelor, această parte a lumii care încredințează copiilor ei un rol atât de spectaculos? De unde provine puterea miraculoasă a Europei Centrale de a răspunde nevrozei cu nevroză și violenței cu violență?

Teritoriu imaginar și geografie mentală, Europa Centrală este un spațiu totodată fictiv și real. O galaxie nebuloasă alcătuită din vise, reverii, nevroze, spaime, frustrări, resentimente, iluzii, speranțe, dezamăgiri: un bovarism care nu este doar al oamenilor, ci al Istoriei însăși.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG