Vladimir Tismăneanu

În anii ’30–40’, emisiunile postului Radio Moscova către Europa Est-Centrală au fost împărțite în două redacții: redacția pentru Balcani și redacția pentru Europa Centrală. Însuși Cominternul anticipase divizarea, creându-și propriul lui Birou Balcanic (ca o ironie a sorții, timp de câțiva ani, el și-a avut sediul la Viena).

Se subînțelege că șefii Biroului fuseseră aleși de către Kremlin dintre comuniștii unguri și cehi: Béla Kun și Bohumír Šmeral. De cealaltă parte, Hitler îi trata pe români drept niște aliați de mâna a doua, în timp ce Horthy, Ante Pavelić și Jozef Tiso erau preferații lui. Un alt nume pentru aceeași dureroasă împărțire. A fost nevoie de întreaga cruzime a lui Stalin pentru a face întreaga zonă să pară omogenă: aceleași persecuții în Polonia și România, aceleași procese-spectacol la Praga și Sofia, aceeași vânătoare de vrăjitoare la Bratislava sau în Berlinul de Est.

O unificare negativă ce nu putea însă să dureze: în 1953, România sporea represiunea, Ungaria iniția „noul curs” al lui Imre Nagy. Apoi, în 1956, se petrecea o re-jucare a lui 1919: „tovarășii” români îl ajută pe ocupantul străin să zdrobească Comuna din Budapesta. Membrii guvernului Nagy și familiile lor sunt capturați și aduși într-un azil al Securității din România.

Părinții sunt dați pe mâna lui Kádár și executați sau condamnați la ani grei de pușcărie pentru „conspirație contrarevoluționară”. Copiii nu-și pot plânge morții pentru că regimul a declarat mormintele secrete de stat.

După 1956, mai precis în 1959, cel mai tânăr membru al Biroului Politic din România, Nicolae Ceaușescu, mergea la Cluj și veghea asupra unificării forțate a universităților română și maghiară. Rectorul Universității Babeș-Bolyai și mulți alți profesori se sinucid: să fi fost primul act al „epurării etnice”?

Cu câțiva ani mai devreme, în 1956, virusul rebeliunii, detectat în mijlocul intelighenției maghiare din Transilvania, se cerea suprimat. Câteva încercări curajoase de a sprijini revolta din Ungaria au fost înăbușite în fașă. La București, Cluj și Timișoara au fost arestați studenți. Partidul resimțea tentația „revizionistă” și cămașa de forță a ideologiei era repusă în drepturi, după un scurt interludiu de speranță.

Paul Goma avea dreptate: 1956 a fost l’occasion manquée (ocazia ratată) a României. Intelectualii locali au continuat să fie la fel de izolați de semenii lor din celelalte țări est-europene. În România n-a existat dezgheț, ci doar perpetuarea mecanismului terorii. Ar fi putut fi altfel? Ce s-ar fi întâmplat dacă baronii literari ai timpului, Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, G. Călinescu sau Geo Bogza s-ar fi decis să vorbească sau să spună adevărul?

Disperarea lui Emil Cioran privitoare la țara sa natală își avea rădăcinile tocmai în acest sentiment de neputință istorică. Entuziasmul lui debordant față de Revoluția maghiară era egalat doar de regretul dureros că istoria a trecut încă o dată pe lângă România. Răspunsul lui Noica la scrisoarea primită de la Cioran avea drept scop să explice de ce tăceau intelectualii români. Pentru această justificare a eșecului, el a fost mai apoi condamnat la mulți ani de închisoare.

Acolo, în loc să mediteze asupra responsabilității dialecticii hegeliano-marxiste pentru coșmarul leninist, Noica a învățat cum să-și iubească torționarii. La eliberare, în august 1964, s-a oferit chiar să devină „antrenor” de marxism al tinerei generații.

Eșecul regimului de a-l recruta pentru o astfel de pedagogie este o altă dovadă că acei comuniști români erau slabi ideologi. Imaginați-vă, bunăoară, bucuria comuniștilor cehi, dacă Jan Patočka le-ar fi propus un astfel de târg!

Pentru multă vreme, în special sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, hagiografia oficială a descris Al V-lea Congres al PCR, desfășurat la Moscova în decembrie 1931, drept un moment crucial din istoria partidului. S-a spus că la acel Congres au fost abandonate cele mai contraproductive teze și a fost oferită o strategie realistă privind viitoarele confruntări revoluționare.

În orice caz, Congresul a continuat pe linia vechilor ficțiuni legate de caracterul așa-zis artificial al statului român și nu a abandonat niciun moment descrierea social-democraților ca o forță coruptă în sânul clasei muncitoare și aliați „obiectivi” ai burgheziei.

Evenimentul a reunit 38 de delegați români, precum și reprezentanți ai partidelor comuniste din URSS, Ucraina, Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Finlanda. Principalele intervenții au aparținut liderului comunist maghiar Béla Kun, Elenei Filipovici, lui Aladar Imre (cunoscut ca Pavel Corneliu) și Eugen Iacobovici. Rezoluția finală anunța că România era pregătită pentru o revoluție burghez-democratică, înfăptuibilă nu de către burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea.

Potrivit acestei viziuni, România nu avea vreun motiv să se teamă de vecinul ei răsăritean. Mai mult, se spunea acolo că țara își poate rezolva problemele și poate deveni o națiune industrială modernă doar într-o alianță cu Uniunea Sovietică.

În remarcile ei finale, Elena Filipovici sintetiza și principalele teze ale Congresului:

„Al V-lea Congres oferă linia politică corectă și cinci sloganuri fundamentale... Partidul Comunist Român se opune dictaturii fasciste; propune ziua de lucru de opt ore; împroprietărirea țăranilor; autodeterminare până în punctul secesiunii; și apărarea URSS. Aceste sloganuri trebuie să fie farul nostru călăuzitor în efortul de a transforma lupta cotidiană într-una superioară, care își propune să preia puterea și să înfăptuiască revoluția burghez-democratică”.

Urmându-se instrucțiunile lui Béla Kun, care era la acea vreme una din cele mai autoritare voci din cadrul Cominternului și care se dovedise instrumental în organizarea unor „cutremure” la nivel de elită în partidele est și central-europene, Congresul l-a ales pe Alexander Danieliuk Ștefanski (Gorn), membru al Partidului Comunist Polonez, ca secretar general al PCR.

Protagoniștii anterioarelor lupte fracționiste, dintre care mulți fuseseră fondatori ai Partidului Comunist Român, au fost înlăturați din ierarhia supremă. Se făceau vinovați de așa-zise propensiuni eretice, reprezentau potențialul critic, intolerabil acum că partidul trebuia să înceapă să funcționeze precum o unitate militară.

Al V-lea Congres s-a asigurat de triumful unei noi generații politice, mai puțin legată de originile leniniste ale comunismului românesc și mai condiționată de ideologia unei solidarități fără rezerve cu conducerea stalinistă. De aceea, prin eliminarea „revoluționarilor romantici” și înlocuirea lor cu activiști Comintern de încredere, acest congres a perfectat stalinizarea PCR.

Noul Comitet Central îi includea pe activiștii Bela Brainer, Elena Filipovici, Nicolae Goldberger, Emil Halițki, Eugen Iacobovici, Vanda Nicolschi (Seila Averbuch), Lucrețiu Pătrășcanu și alții, care considerau numirea lui Ștefanski o îmbunătățire a calității conducerii de partid.

Prezența lui Lucrețiu Pătrășcanu era probabil legată de prestigiul lui în creștere în rândurile intelectualilor de stânga români. Dar, și mai important, în vara anului 1931, Pătrășcanu fusese ales membru al parlamentului pe listele Blocului Muncitoresc Țărănesc.

În ciuda tentativei Cominternului de a limita facționalismul, tensiunea dintre conducerile autohtonă și străină a persistat. PCR-ul era de-acum operat de către un Politburo aflat la Berlin, condus de Alexander Danieliuk Ștefanski, compus din cei pe care i-am numit anterior (Filipovici, Iacobovici, Halițki, Nicolschi) și un secretariat intern (Brainer, Gh. Stoica, Dora Rotman, înlocuiți apoi de Alexandru Sencovici, Pătrășcanu, Vanda Nicolschi și Nicolae Goldberger).