Vladimir Tismăneanu

Ce-a fost vis și ce-a fost realitate în proiectul central-european al lui Václav Havel? Să fi fost oare apelurile la civilitate și la o nouă politică înrădăcinată în adevăr, izvorând din adâncimile Bestiariumului, prologul Învierii sau, mai degrabă, al neputinței istorice? Poate memoria să garanteze salvarea, mai ales atunci când această memorie sângerează adeseori din nenumărate răni vindecate? Sau, și mai important, la un nivel mai înalt (acela pe care încă îl numim istorie), a reprodus oare disidența central-europeană destinul tragic al regiunii?

Cu siguranță, Havel (n. 5 octombrie 1936) n-a fost singurul intelectual exemplar din istoria etapei comuniste a Europei Centrale. Ne putem gândi la fel de bine și la Adam Michnik, Paul Goma, János Kis sau Ludvík Vaculík.

Destinul lui Havel a părut a fi, însă, în mod esențial determinat de tribulațiile evenimentelor istorice în această zonă turbulentă. Niciun alt intelectual nu a devenit într-o asemenea măsură un critic și o parte a scenariului istoric. Cu cât voia mai mult să scape măsurilor procustiene ale acestei înfricoșătoare Cărți, cu atât se găsea mai prins în ea. Cu cât era mai sarcastic, cu atât vărsa mai multe lacrimi pentru cei dispăruți în chinurile asfixierii și singurătății.

Hotărârea lui Havel de a nu părăsi această Biafră mentală s-a aflat la antipodul alegerii, poate cinice, a lui Milan Kundera: eternitatea cucerise regiunea sub forma tancurilor lui Brejnev („automobilele” cele mai de succes, firește, ale URSS?), deci ce-i mai rămânea intelectualului decât să fugă?

Iată, aici, antinomia: exil intern vs. exil extern. Cei care rămân și cei care pleacă. Care dintre ei sunt adevărații central-europeni? Havel a rămas și, vreme de câțiva ani, a fost politicianul cel mai popular al Cehoslovaciei. Apoi, n-a mai existat Cehoslovacia. Însă nimeni n-o poate acum contesta, Havel a avut clipa lui de fericire.

Kundera a plecat și a devenit un romancier celebru, una din vedetele lui Rive Gauche. Un succes enorm și doar într-o foarte mică măsură un destin central-european. În această regiune, personalitățile sunt judecate în lumina potențialului lor suicidar.

Havel și Kundera au ales forme diferite ale eșecului. (Cioran în dialog cu Fritz Raddatz: „E de preferat să te ratezi într-un oraș ca Parisul”.) Experiențe existențiale diferite inspirate de filosofii diferite: Havel, studentul sârguincios al fenomenologiei, Kundera, Diderot-ul socialismului de stat. În anii ’60, unuia i s-a interzis să mai studieze teatrul, celălalt preda la Institutul de Film. Amândoi detestau comunismul, dar cu efecte diferite.

Amândoi au văzut nebunia vieții de fiecare zi supravegheată de Steaua Roșie. Dar unul o vedea cu o întristare pascaliană, pe când celălalt i-a descoperit comicul deșănțat. Pentru cel dintâi, lumea era o glumă fără sens. Pentru celălalt, gluma era însuși sensul lumii.

Ca o consecință firească, Havel a rămas la Praga și a înfruntat limitele absurdității. Experiența lui a însemnat o re-punere în scenă a propriilor lui piese: a devenit el însuși unul dintre personaje, sperând împotriva speranței, conștient că nu există uși, dar continuând să caute o ieșire din Castel. Piesele îi erau înscrise în existență, asemeni verdictului din Colonia penitenciară tatuat pe pielea condamnatului.

Kundera ia în derâdere existența tocmai pentru că știe că acest exercițiu are un sens: aplaudat și aclamat, el uită trecutul. Nimic nu este mai central-european decât uitarea. Cu cât încearcă mai mult să se sustragă acestei paradigme, cu atât ajunge mai aproape de hotarele puterii sale: Nemurirea îl readuce pe autor la punctul de pornire, în cercul nevrotic care poate fi restrâns, dar nu respins.

Dar ce este, la urma urmelor, această parte a lumii care încredințează copiilor ei un rol atât de spectaculos? De unde provine puterea miraculoasă a Europei Centrale de a răspunde nevrozei cu nevroză și violenței cu violență?

Teritoriu imaginar și geografie mentală, Europa Centrală este un spațiu totodată fictiv și real. O galaxie nebuloasă alcătuită din vise, reverii, nevroze, spaime, frustrări, resentimente, iluzii, speranțe, dezamăgiri: un bovarism care nu este doar al oamenilor, ci al Istoriei însăși.

Național-socialismul nu a atins niciodată un nivel de coerență teoretică și sofisticare conceptuală comparabil cu paradigma marxistă și descendenții săi. Ar fi imposibil să vorbim serios despre filosofia nazistă. Chiar și gândirea lui Stalin a fost mai structurată intelectual decât excentricitățile nebuloase ale lui Hitler.

Cu toate acestea, esența internă a anticapitalismului profund, a obsesiilor antiliberale și antidemocratice, poate fi găsită în ambele (altfel potrivnice) doctrine. Leninismul și național-socialismul (sau generic, fascismul) au fost întemeiate pe programe ale mobilizării sociale totale care intenționau să producă o transformare radicală a corpului politic.

Primul pas al revoluțiilor promovate de leninism și fascism (german și italian) a fost să preia puterea. Modalitatea de înstăpânire a fost fundamental excluzivă raportat la toate celelalte formațiuni politice sau adversari. Pentru Lenin, odată impusă prin insurecția bolșevică, „dictatura proletariatului” era ireversibilă și nerestricționată de vreo lege.

În martie 1933, Hitler a anunțat că „guvernul se va angaja într-o campanie sistematică de a reda sănătatea morală și materială a națiunii. Întregul sistem educațional, teatru, film, literatură, presă și radio—toate acestea vor fi folosite ca mijloace pentru atingerea acestui scop”. Într-adevăr, în timpul procesului ofițerilor de armată închiși pentru amestecul lor cu național-socialismul la Leipzig, în 1930, Hitler a declarat că țintea o „revoluție juridică”, ceea ce însemna penetrarea „instituțiilor legale și în acest fel [transformarea] Partidului nostru în factor determinant”. Cu toate acestea, asemeni poziției bolșevicilor în 1917, metoda nu a făcut decât să deschidă ușa dictaturii absolute a Partidului Nazist. În cuvintele lui Hitler, „odată ce stăpânim puterea constituțională, vom modela statul după forma pe care o considerăm potrivită” (The Coming of the Third Reich).

Această abordare amintea în mod izbitor de precedentul bolșevic. Lenin era convins că orice ezitare în preluarea puterii este un act criminal. Istoricul politic Stephen Cohen a oferit o excelentă caracterizare a drumului către putere al partidului lui Lenin: „Un partid minoritar până la sfârșit (ei au primit aproximativ 25 de procente din voturile pentru Adunarea Constituantă din noiembrie), bolșevicii nici nu au inspirat, nici nu au condus revoluția de la bază; dar ei au fost singurii care i-au recunoscut direcția și i-au supraviețuit” (Bukharin and the Bolshevik Revolution).

La fel ca naziștii și fasciștii italieni, bolșevicii au știut că vor să guverneze deoarece fiecare credea într-o misiune percepută ca istorică, transformatoare și izbăvitoare. Iar pentru a atinge acest deziderat, toate mijloacele erau justificate. Pentru a-l cita pe Lazar Kaganovici, unul dintre acoliții lui Stalin: „Tovarăși, se știe de multă vreme că pentru noi, bolșevicii, democrația nu este un fetiș”.

Fasciștii și comuniștii deopotrivă credeau în imperativul distrugerii creative a vechii lumi pentru a construi noi civilizații bazate pe oameni noi, noi sisteme sociale, care la rându-le vor genera o nouă ordine internațională. Spre a-l parafraza pe Roger Griffin, aceste două mișcări politice erau pe-de-a-ntregul mistuite de fervoarea palingenetică, regeneratoare.

Credința leninismului în efectul purificator al zguduirii lumii s-a bazat pe scrierile părinților fondatori—Karl Marx și Friedrich Engels. Potrivit lui Marx, ceea ce era unic în legătură cu Revoluția „nu era faptul că niciun eveniment nu-i va fi urmat, ci că niciun alt eveniment nu trebuie să-i urmeze, pentru că în vâltoarea Revoluției întreaga voință a Istoriei avea să fie împlinită” (From Darkness to Light).

Marxismul a fost înainte de toate o încercare prometeică de a scăpa de execrata ordine burgheză bazată pe relații de piață (proprietate privată), de a transcende relații sociale reificate și de a organiza forțele sociale revoluționare în vederea ultimei confruntări, care urma să rezulte într-un „salt din regatul necesității, în regatul libertății”.

Demarcația puternică a lui Marx între gândirea sa revoluționară și alte versiuni ale socialismului (creștin, reacționar-feudal, mic-burghez, critic-utopic) este strâns legată de convingerea sa fermă, în special după 1845, că el știa cum stau lucrurile (postulatul infailibilității epistemice) și că Weltanschauung-ul era mai presus de toate științific, adică non-utopic.

Pentru Marx, convingerea că istoria este guvernată de legi—un punct de vedere hegelian pe care l-a promovat constant—însemna că odată aceste legi înțelese, rațiunea (gândul) și revoluția (acțiunea) se vor suprapune în eliberarea proletară universală. Înțelegerea forțelor sociale și naturale a permis realizarea totală a etosului transformativ: „Odată ce le înțelegem [forțele sociale și naturale], odată ce le pricepem acțiunea, direcția, efectele, va depinde doar de noi să le supunem din ce în ce mai mult voinței noastre și prin ele să ne atingem scopurile” (Anti-Dühring).