Vladimir Tismăneanu

Comparația dintre nazism și comunism mi se pare justificabilă moral și științific, fie și pentru faptul că putem observa suficiente elemente similare și diferite spre a justifica un asemenea demers comparatist.

A nega această comparație—care până la urmă a inspirat una din marile opere de filosofie morală și politică a secolului XX, Originile totalitarismului, și care a fost avansată nu de către dreapta politică, ci de către socialiști-democrați precum menșevicii—este o dovadă de auto-impusă limitare intelectuală.

Michael Scammell a subliniat foarte bine faptul că „nu putem alege între memoria noastră a Auschwitz-ului și memoria noastră asupra Gulagului, deoarece istoria a dispus să ni le amintim pe ambele” (The Price of An Idea, în The New Republic, 1999). Savanții nu sunt judecători, iar confuzia între aceste două roluri poate determina anumiți oameni de știință să nu-și dea seama de anumite distincții importante. Comparația servește activitatea de înțelegere atunci când este utilizată spre a evidenția atât similaritățile, cât și diferențele.

În corespondența sa cu Ernst Nolte, François Furet a insistat asupra faptului că există ceva absolut demonic în practica nazistă, atât la nivelul intenției originare, cât și la cel al realizării țelurilor utopice. Aceasta nu trebuie să minimalizeze în niciun fel monstruozitățile comunismului, ci să conducă pur și simplu la recunoașterea faptului că, atât cât sunt de comparabile cele două orori în masă, există ceva cu adevărat singular în legătură cu Holocaustul și perfecțiunea maniacală și fixitatea Soluției Finale naziste.

Ideologia nazistă s-a bazat pe ceea ce istoricul Enzo Traverso numea „violență izbăvitoare”. Etosul său amalgamează antisemitismul cu „o «religie a naturii» bazată pe credința oarbă în determinismul biologic până la punctul în care genocidul însuși a ajuns să reprezinte atât «o dezinfecție, o purificare – într-o măsură concisă și ecologică», cât și un act ritual de sacrificare performat spre a mântui istoria din haos și decadență” (Griffin, Modernism and Fascism).

În cazul Uniunii Sovietice, după războiul împotriva țărănimii, mașina represivă stalinistă, în special în timpul Marii Terori, a atacat toate păturile sociale. Această formă de represiune a avut un caracter distinct volatil și imprevizibil. Isteria devenise universală și de nestăvilit. Orice cetățean putea deveni o țintă.

Din acest punct de vedere, cineva ar putea argumenta că teroarea stalinistă a fost mai cuprinzătoare, amorfă, dar totodată și poroasă, pentru că reprezintă concomitent „penalizarea extremă a tipurilor de comportament social” și victimizarea bazată pe „standarde politico-ideologice menite să extirpe limbajul deviant și originile sociale «rele»” (Nicolas Werth în Stalinism and Nazism: History and Memory Compared).

Începând cu Lenin și înrăutățindu-se sub Stalin, puterea cuprinzătoare a violenței de stat în URSS a relevat „o disponibilitate instantă de a declara război restului societății” (după cum afirmă și Scammell). Rezultatul, scria Werth, a fost acela că unul din cinci bărbați adulți a trecut prin gulag. În acest punct, trebuie să amintim și campania postbelică împotriva „tâlharilor femei” (în realitate văduve de război) sau scăderea pragului de responsabilitate penală la 12 ani, în 1935.

În Germania nazistă, teroarea a fost dezlănțuită în principal împotriva minorităților (evrei, populația Rroma, persoanele cu handicap sau LGBT) și populațiilor alogene. În Uniunea Sovietică, teroarea a produs două lumi: corpul social sovietic, construit din persoane validate politic, și gulagul, cu partidul și instituțiile sale represive ca intermediar între cele două tărâmuri.

În vreme ce în Germania nazistă regimul și-a căutat „victimele în special în afara Volksgemeinschaft-ului, populația sovietică a fost principala victimă a propriului regim” (D. Diner). Cu alte cuvinte, războiul purtat de Stalin și partidele leniniste a fost intern, „o catastrofă dezlănțuită în mod evident ca o mișcare socială, însușindu-și dialectul luptei de clasă și al războiului civil” (Dan Diner, Cataclysms).

Pe aceeași lungime de undă, Richard Overy a furnizat o excelentă definiție a gulagului, care în opinia sa „simbolizează corupția politică și ipocrizia unui regim dedicat formal progresului uman, dar capabil a subjuga milioane în timpul acestui proces” (The Dictators).

Planul stalinist al construcției statale, cel care a devenit nucleul „transferului civilizațional” presupus de exportarea revoluției sau sovietizării, beneficia de o înclinație „dialectică” spre purificare și incluziune. Acest paradox este cel mai bine exprimat de contrastul dintre descrierea constituției din 1936 a unei societăți alcătuite din „clase non-antagoniste” și apelul lui Stalin din 1937 la eradicarea nu doar a dușmanilor poporului, ci și a „cunoștințelor și rudelor” acestora (vezi jurnalul lui Dimitrov îngrijit de Ivo Banac).

În octombrie 1961, în timpul discuțiilor despre mutarea lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, o veche bolșevică, tovarășa Lazurkina, care petrecuse 17 ani în închisori și lagăre, a relatat că Lenin i-a apărut în vis în repetate rânduri. Lenin a cerut ca succesorul său să fie evacuat din mausoleu. Și așa s-a întâmplat.

Stafia unui conducător n-o mai poate îndura pe cea a succesorului său. Panteonul bolșevismului a avut doar un maestru—Lenin. Potrivit profesorului australian Graeme Gill, o altă chestiune legată de inserția voinței conducătorului în practica leninismului a fost „continua inabilitate a organelor legislative conducătoare ale partidului—congresul, CC [Comitetul Central] și Politburo-ul—de a dezvolta o conștiință puternică a coerenței și integrității instituționale”.

Gill a arătat cum baza organizațională a puterii lui Stalin imediat după moartea lui Lenin, și chiar mai devreme, a fost dată de „absența unui angajament major al marilor figuri conducătoare privind întărirea normelor organizaționale și identității acestor corpuri, inerția și metodele de acțiune adoptate de către conducerea partidului” (The Origins of the Stalinist Political System). Pentru Gill, slăbiciunile leninismului, evidente din anii 1920, fixează decorul guvernării autocratice a lui Stalin asupra partidului și asupra Uniunii Sovietice.

Spontaneitatea a fost mereu inamicul principal al leniniștilor (să ne gândim la polemicile lui Lenin privind relația dintre clasă și partid, mai întâi cu Rosa Luxemburg, apoi cu comuniștii de stânga). Corespondentul ei a fost obsesia pentru partiinost' (partinitate), acceptarea neabătută a liniei partidului (filosofia, sociologia și estetica au trebuit subordonate „intereselor proletare” definite de partid, de unde și dihotomia dintre științele sociale „burgheze” și cele „proletare”).

În orice caz, în contextul conștiinței de clasă subdezvoltate a proletariatului rus, cu ocazia revoluției de la 1905, Lenin a dezvăluit (potrivit Anei Krylova) „«adevărata natură» a clasei muncitoare... nu prin inițiativa revoluționară conștientă a muncitorilor, așa cum ar fi fost de așteptat, ci printr-o «chemare instinctivă» pe care muncitorii au «simțit-o» pentru acțiunea revoluționară deschisă”.

Descoperirea lui rezidă în faptul că muncitorii aveau capacitatea de a „simți istoria și de a acționa în acord cu nevoile ei obiective fără a le înțelege neapărat”. Pentru a închide cercul, această lectură a răzmeriței din decembrie a întărit convingerea lui Lenin că în spatele partidului, sub o conducere adecvată, muncitorii și-ar împlini misiunea de clasă în pofida unei înțelegeri insuficiente a rolului lor istoric. Aceasta i-a permis să justifice atât voluntarismul preluării puterii de către bolșevici, cât și misiunea iluministă la care s-a înhămat partidul odată ajuns la putere.

În plus, această inserție a „instinctului de clasă” în ecuația stikhiinost’-partiinost’ explică în mare parte teoria lui Lenin cu privire la lupta comună (alianța) dintre muncitori și țărani. Presupoziția sa fundamentală a fost că bolșevicii pot trezi instinctele de clasă ale țărănimii, câștigându-i astfel de partea revoluției. Potrivit lui Lenin, „cu cât țărănimea se deșteaptă mai repede, cu atât mai consistent și ferm se va poziționa ea pentru o revoluție democratică totală” (citat în Marxism After Marx).

Acesta este lucrul pe care Ken Jowitt l-a numit „eroarea ingenioasă a leninismului”—transplantarea luptei de clasă în mediul rural: „Mapa ideologico-conceptuală cu care operează leniniștii îi determină să vadă diferențele economice drept dovadă a polarizării sociale și existența unor «aliați de clasă» la sate, și le permite să facă din punct de vedere politic ceea ce naționaliștii pot face doar în mod analitic—anume, să distingă și opună concepții și baze sociale concurente ale statului-națiune. Operând cu o asemenea paradigmă, leniniștii atacă bazele instituționale, nu doar pur și simplu elita organizațională a lumii rurale” (Noua dezordine mondială).

Iar dacă modelul lui Buharin al creșterii graduale a proprietății private în agricultura socialistă nu se înfăptuiește (și nu s-a realizat în timpul Noii Politici Economice), atunci viziunea leninismului asupra unor interese și unei dedicări „transformiste” spontane de clasă a deschis drumul către colectivizare.

Acest lucru a echivalat cu un atac extraordinar asupra fundamentului vieților private și instituționale ale țărănimii, echivalentul rural al revoluției socialiste urbane. În urmărirea acestui scop, bolșevicii nu au avut limite, mustrări de conștiință sau scrupule. Rezultatul a fost genocidul.