Vladimir Tismăneanu

Facționalismul a rămas una din trăsăturile dominante ale Partidului Comunist Român și sub guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Competiția dintre moscoviți și comuniștii locali era cumva motivată de incompatibilitatea celor două subculturi comuniste cărora le aparțineau: grupul pro-moscovit și internaționalist, cu propriul lui sistem de valori și ordine a priorităților; și grupul indigen (național), cu propria-i experiență militantă și conștiința faptului că partidul avea deja o imagine națională atunci când Ana Pauker și Vasile Luca s-au reîntors de la Moscova.

Cele două facțiuni au cooperat pentru o vreme, însă deznodământul acestei neliniștite alianțe nu putea fi amânat la nesfârșit. În 1946, au colaborat la asasinarea fostului secretar-general al PCR, Ștefan Foriș. Mai târziu, Pauker și Dej vor depune eforturi conjugate pentru a-l îndepărta și finalmente aresta pe Lucrețiu Pătrășcanu, una din cele mai proeminente personalități comuniste și un cunoscător de primă mână al marxismului.

Din acest punct de vedere, trebuie subliniat că, în pofida aparentei păci din interiorul partidului, erau organizate procese-spectacol, nu doar în România, ci în toate țările-satelit. Sub Gheorghiu-Dej, epurarea permanentă a fost metodologia privilegiată în mobilizarea și participarea elitelor. Expulzarea din partid a „deviatorilor” (simultan numiți de „dreapta” și de „stânga”) în mai-iunie 1952 a avut ca efect întărirea legăturilor dintre Dej și centrul moscovit: soarta facțiunii Pauker–Luca–Georgescu a fost decisă de relația personală a lui Dej cu Mark Borisovici Mitin, redactorul-șef al revistei Cominformului Pentru pace trainică, pentru democrație populară, membru al CC al PCUS și unul din autorii Biografiei Scurte a lui Stalin.

Este de notat faptul că după rezoluția din iunie 1948 care condamna conducerea iugoslavă, sediul Cominformului a fost mutat de la Belgrad la București. Era un semn direct al încrederii lui Stalin în conducerea PCR. Mai întâi Pavel Iudin, apoi Mark Mitin, au supervizat elita română. Din nou, aveam de-a face cu un caz unic de implicare sovietică directă în sanctuarul politicii PCR. Relațiile dintre conducerea partidului și proconsulii sovietici rămân unul din cele mai puțin studiate elemente privind interpretarea semi-boicotării românești a „Noului Curs” inițiat de urmașii lui Stalin.

În 1952, după ce Dej o învinsese pe Pauker, Serghei Kavtaradze, ambasadorul sovietic la București și prieten apropiat al Anei, avea să fie rechemat la Moscova. De atunci încolo, „comuniștii autohtoni” puteau conta pe bunăvoința lui Stalin. Vorbim aici, într-adevăr, de tiparul opus epurărilor din Bulgaria, Ungaria, Polonia și, până la un punct, Cehoslovacia. Mark Mitin avea să părăsească Bucureștiul doar după anunțarea disoluției Cominformului în 1956.

Acest an 1956 a fost și cel mai dificil pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sovieticii au întețit presiunea privind înlăturarea și înlocuirea sa cu cineva mai puțin implicat în campaniile anti-Tito. Însă Dej a reușit să dejoace tentativele lui Nikita Hrușciov și, mai ales după Revoluția maghiară, s-a dovedit a fi de mare ajutor pentru sovietici. Înzestrat cu o viclenie unică, acest „Machiavelli de Balcani” (termen folosit adesea de către veteranii partidului cu referire la cinismul său proverbial și perspicacitatea politică) a reușit să navigheze prin apele tulburi ale destalinizării, evitând orice accident fatal.

După intempestivele evenimente ale anului 1956, sovieticii au început să aibă o încredere atât de mare în români încât membrii arestați ai guvernului Nagy au fost deportați la Snagov, la marginea Bucureștiului, unde au fost interogați de veteranii vorbitori de maghiară Valter Roman, Nicolae Goldberger și Ladislau Vass.

Un alt efect secundar al Revoluției maghiare a fost declanșarea de către Dej și Ceaușescu (proaspăt ales ca secretar responsabil cu cadrele) a unui amplu proces de etnicizare a elitei de partid, sau, cu alte cuvinte, de românizare. Totodată, în numele imperativului sporirii „vigilenței revoluționare”, a fost declanșat un nou val de epurări.

Așa cum a demonstrat și Georges Haupt într-un studiu de pionierat publicat în 1968, originea conflictului româno-sovietic își are explicația în atitudinea de respingere a reformelor lui Hrușciov. Concluzia este că liderii români, adepți ai unui tipar de control social represiv stalinist, au detestat liberalismul asociat „Noului Curs”. Nimic nu le era mai străin decât ideea de a permite neliniștilor intelectuale să zdruncine barca dictaturii proletariatului.

Atunci când a ajuns la putere, în martie 1985, Mihail Gorbaciov era întruparea aparatcicului de succes. Nimic din cariera lui anterioară nu anunța propensiunile liberale. Este adevărat, fusese un protejat al fostului secretar-general, Iuri Andropov, dar, asemeni patronului său, părea dedicat principiilor fundamentale ale leninismului, inclusiv celui sacrosanct al rolului conducător al partidului în societate.

Și tot asemeni lui Andropov, respingerea brejnevismului pe care o practica Gorbaciov era inspirată nu de liberalism, ci de convingerea sa că socialismul poate fi regenerat printr-o întoarcere la adevăratele valori bolșevice, pătate de nepotismul și corupția aparatului de-a lungul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Toate intervențiile și acțiunile publice ale lui Gorbaciov sugerau mai degrabă un comunist pragmatic, disciplinat, orientat către partid.

În primii doi ani de putere, noul lider nu a chestionat niciuna din dogmele prevalente. Campania sa anti-Stalin s-a derulat foarte lent și cu numeroase reculuri. Gorbaciov a ezitat inițial să ofere vreun ajutor direct celor care propuneau o autentică liberalizare. Andrei Saharov, aclamatul fizician și activist pentru drepturile omului, continua să trăiască în exil intern în orașul Gorki.

Însă, tot de la început, a fost perceptibilă și o anumită flexibilitate în modul în care Gorbaciov aborda chestiunile teoretice și culturale. Existau semne că mulți din anturajul secretarului-general erau adepții restartării destalinizării avortate a lui Hrușciov. Confruntată cu inerția birocratică, echipa de conducere a lui Gorbaciov a realizat că doar reformele structurale, afectând chiar fundamentele sistemului existent, pot duce la o stopare a acelei degradări și la descătușarea unor îndelung reprimate energii sociale.

Atacul la adresa instituțiilor existente a început sub forma de-brejnevizării. La cel de-Al XXVII-lea Congres al PCUS, care a avut loc în februarie 1986 (și deci exact la 30 de ani după istoricul Congres XX, când Hrușciov denunțase cultul personalității lui Stalin), Mihail Gorbaciov a atacat „sistemul administrării de comandă” și a cerut reforme mai curajoase atât în domeniul social, cât și în cel economic.

Declanșând această campanie, Gorbaciov exprima interesele politice ale birocrației medii sovietice și ale unui anumit grup de intelectuali ai partidului, cărora ajunseseră să le repugne corupția și incompetența erei Brejnev. Noul secretar-general promova, de fapt, valorile unei generații a elitei sovietice care le asimilase pe cele ale Congresului XX, inclusiv ideile legate de reforma politică și economică, o coexistență pacifistă cu Occidentul și deradicalizarea generală a marelui plan utopic marxist.

În fază inițială, motorul criticii declanșate de Gorbaciov s-a alimentat din corupția rutinizată și lipsa imaginației politice în procesul de luare a deciziilor. În același timp, Gorbaciov a insistat asupra rolului maselor ca rezervor de inventivitate politică și a permis înființarea a mii de organizații informale pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice.

Noua tentativă modernizatoare a conducerii sovietice era inspirată, în primul și-n primul rând, de scrierile politice și economice târzii ale lui Lenin. În acord cu viziunea părintelui bolșevismului asupra Noii Politici Economice, Gorbaciov a favorizat descentralizarea și reducerea controlului de partid asupra societății.

Dar reforma trebuia inițiată de la vârf și partidul comunist trebuia să-și păstreze rolul de frunte în societate. Acea strategie a fost criticată de anumiți intelectuali sovietici, care au susținut o ruptură radicală cu trecutul. Liberalizarea era văzută ca o simplă continuare (prelungire) a vechiului sistem. De aceea, recomandarea acestora viza democratizarea tuturor instituțiilor, pentru a permite indivizilor să-și exprime în întregime propriile viziuni politice.

I-a luat ceva timp lui Gorbaciov să realizeze că nu poate evita un atac total la adresa moștenirii stalinismului. Echipa conducătoare a crezut la început că va fi capabilă să amelioreze sistemul prin renunțarea la doar câteva din trăsăturile sale și remedierea celorlalte. Acea perioadă, numită „accelerare”, nu a durat însă mult. Gorbaciov și susținătorii săi au realizat că fără a aduce largi segmente sociale în arena politică și fără a revizui osificatele dogme de partid nu poate exista vreo cale de a rezolva problemele țării...