Vladimir Tismăneanu

Noile constituții adoptate de statele post-comuniste localizează sursa suveranității de stat în națiunea etnică majoritară și mai puțin în cetățenii individuali. Ele au fost orientate etnic și au incubat un anumit potențial discriminatoriu împotriva minorităților. Din cauza acestor practici, mai mult de o treime din populația Estoniei a fost blocată în a participa la alegerile din 1992. Antropologul Robert Hayden a numit naționalism constituțional această specie de reificare post-comunistă a dominației etno-naționaliste, acordată majorității etnice în detrimentul minorităților. Constituțiile au fost utilizate pentru a păstra cu sfințenie suveranitatea și privilegiile națiunii dominante, în vreme ce nemulțumirile minorităților au fost tratate adesea ca un comportament anti-național.

Îmi propun, așadar, să extind aici examinarea naționalismului post-comunist, tensiunea dintre definițiile liberale și iliberale (colectiviste) ale comunității naționale, precum și bătăliile intelectuale cu privire la tipul menit să prevaleze în fiecare dintre aceste țări. Naționalismul etnic contemporan este văzut mai puțin ca o renaștere a politicii pre-comuniste a intoleranței și mai mult ca un avatar al efortului leninist de a construi comunitatea politică perfect unificată. Să fim înțeleși, trecutul este adesea utilizat spre a justifica fantasmele resentimentare ale demagogilor naționaliști. Această „întoarcere a istoriei” este, în orice caz, mai mult o reconstrucție ideologică menită să răspundă nemulțumirilor și revendicărilor prezentului, și mai puțin destinului ineluctabil și primordial al acestor națiuni, blestemate să se lupte continuu cu teama de ceilalți. Pe măsură ce aceste societăți s-au îndepărtat de ordinea leninistă, naționalismul a devenit mitul ideologic prevalent. Dacă acest naționalism post-comunist va deveni civic sau se va transforma într-un șovinism agresiv, depinde de foarte mulți factori și este, până la urmă, dificil de anticipat...

Aș vrea să mă ocup mai mult și de relația dintre comunism și naționalism. Cu a sa viziune internaționalistă, comunismul marxist și-a propus să depășească limitele conștiinței naționale. „Proletarii nu au o patrie”, proclamaseră părinții fondatori ai doctrinei coagulate în Manifestul Comunist. Nu aveau dreptate și internaționalismul s-a dovedit a fi un program utopic. Filosoful politic israelian Shlomo Avineri remarca pe bună dreptate că acest slogan cosmopolit a reflectat, de fapt, adevărata situație cognitivă a unei anumite clase de oameni: „nu proletarii, ci multitudinea de intelectuali evrei moderni, educați și dezrădăcinați, fără de care o mișcare revoluționară ar fi fost de negândit în Europa Centrală și de Est” (text apărut în Partisan Review în 1991 sub titlul „Reflections on Eastern Europe”). Pentru acești evrei secularizați, sionismul și bolșevismul au devenit cei doi magneți în tentativa de a rezolva aceeași problemă a identității și emancipării radicale.

În realitate, așa cum a arătat prăbușirea stângii germane de două ori în secolul XX (mai întâi în 1914, apoi odată cu preluarea puterii de către Hitler, în 1933), proletarii chiar au o patrie și sunt gata să moară pentru ea la fel de impetuos precum membrii oricărui alt grup social. În numele interesului național, largi mase au fost mobilizate și transpuse într-o isterie colectivă, revolte suicidare și războaie catastrofice. În timpul Primul Război Mondial, acel cult al la patrie et les morts (al patriei și celor morți) a fost mai mult decât o metaforă poetică: le-a oferit, de pildă, milioanelor de francezi convingerea că lupta împotriva Germaniei era o cauză sacră. În același fel, naționalismul pan-german, combinat cu un rasism pseudo-științific, a servit ca ingredient principal pentru doctrina expansiunii imperialiste a lui Adolf Hitler.

De asemenea, recursul lui Iosif Stalin la naționalismul rus și disprețul lui Hitler pentru „rasele inferioare” slave au amplificat entuziasmul Armatei Roșii și al poporului rus în lupta anti-fascistă („Marele Război Patriotic”). Potrivit principiilor sale bolșevice naționale, Stalin a articulat obiectivele de război în termenii supraviețuirii naționale și chiar și unii dintre cei mai inflexibili anti-bolșevici au strâns rândurile în spatele „micului părinte al popoarelor” pentru a apăra sfântul pământ rusesc...

În 1948, a fost naționalismul cel care l-a ajutat pe Tito să construiască consensul anti-stalinist în Iugoslavia și ideologia „comunismului național”. Idealurile naționale democratice i-au inspirat pe revoluționarii polonezi și unguri în luptele lor anti-staliniste din 1956. Naționalismul a fost forța corozivă care a dus la destrămarea ultimului imperiu colonial, Uniunea Sovietică. Nu mai puțin relevant, naționalismul a servit și ca o formă de legitimare pentru acei autointitulați salvatori din Lumea a Treia care pozau în „mântuitori naționali”.

Anumiți dictatori comuniști au înțeles că puterea poate fi menținută dacă apelează la retorica naționalistă. Nicolae Ceaușescu sau Enver Hoxha știau cum să înfățișeze regimurile lor autarhice drept reîncarnări ale visurilor milenare de independență. Până și mai puțin excentricul lider bulgar Todor Jivkov a inițiat campanii naționaliste menite să glorifice moștenirea tracică. Întregul sistem propagandistic al lui Ceaușescu a fost clădit spre a-l prezenta pe lider ca pe încarnarea căpeteniilor tribale dacice și tracice care rezistaseră, pasămite, invaziilor romane.

Dacă toți acești lideri credeau realmente în miturile naționaliste cu care operau sau nu este mai puțin relevant: ceea ce contează este că asemenea discursuri oferă individului sentimente de mândrie, securitate și unitate, atât de râvnite mai ales în vremuri de traumatice dislocări. Într-adevăr, crezul utopic leninist s-a evaporat, iar discursurile naționaliste au reintrat în arenă, gata să umple aparentul vid ideologic. Celebrarea comunității ca rezervor suprem al demnității umane și minimalizarea drepturilor individului sunt de obicei asociate cu exaltarea virtuților militare, cu un anumit cult etatist și cu persecutarea gândirii independente. Istoria mitologizată devine un alibi pentru discriminările și violența organizate de către stat.

Această ciudată sinteză dintre ambiția națională și monismul ideologic explică intensitatea pasiunilor naționaliste în lumea post-comunistă: exclusivismul etnic este o continuare a hybrisului leninist, a adversității sale față de orice „miroase” a diferență, unicitate și alteritate. Antiliberalismul, colectivismul și anti-intelectualismul ferm se amestecă împreună în noile discursuri de auto-glorificare națională. În același timp, amintirea timpurilor de opresiune sub regimurile comuniste este folosită pentru a susține un anumit sens al unicității. Suferința este adesea exploatată spre a justifica o bizară competiție pentru ceea ce eu numesc statutul de cea mai victimizată națiune.

Nu mai puțin important, și mai ales pentru că regimul comunist a fost văzut de mulți ca o impunere din exterior, deci o dictatură a „străinilor”, zeloții naționaliști sunt adesea foști comuniști pentru care pojghița internaționalistă a vechii ideologii a reprezentat mereu un ritual rușinos și superficial. Partidul Comunist al lui Ghennadi Ziuganov combină leninismul nostalgic, admirația pentru cârmuirea lui Stalin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și xenofobia. Din acest punct de vedere, nu a mai fost nicio surpriză faptul că Ziuganov și alți neo-leniniști s-au opus vehement propunerii venite în octombrie 2005 din partea unui apropiat al lui Putin privind mutarea rămășițelor lui Lenin din Mausoleul aflat în Piața Roșie.

Minoritățile, în special cele etnice, devin astfel candidații perfecți pentru figura-țintă a dușmanului. Națiunile sunt prezentate aproape universal ca victime ale străinilor, iar regimurile comuniste sunt considerate a fi fost construite din exterior pentru a servi intereselor străine. Naționaliștii ruși, incluzându-i pe unii din cei mai înzestrați scriitori de ficțiune ai „Școlii siberiene”, nu au obosit în a-i condamna pe evrei pentru distrugerea bolșevică a valorilor și structurilor tradiționale. De la sine înțeles, unii din cei mai înflăcărați propagandiști ai acestor viziuni întunecate sunt foști comuniști ei înșiși, inclusiv intelectuali comuniști.

Scriind despre evenimentele tragice din Iugoslavia natală, poetul american Charles Simic (82 de ani) atingea o notă deprimantă, dar, vai, atât de adevărată, atunci când observa: „Lucrul cel mai înspăimântător legat de intelectualii moderni de pretutindeni este că își schimbă permanent idolii. Cel puțin fanaticii religioși rămân atașați de ceea ce cred. Toți naționaliștii turbați ai Europei de Est erau marxiști ieri și staliniști săptămâna trecută” (vezi „The Spider’s Web” în The New Republic, 1993).

De altfel, cu câțiva ani înaintea prăbușirii comunismului în Europa, Joseph Rothschild spunea că „etno-naționalismul, sau etnicitatea politizată, rămâne în lume cel mai mare legitimator ideologic și delegitimator al statelor, regimurilor și guvernelor”. De vreme ce naționalismul furnizează unul din cele mai energizante mituri identitare ale modernității, unul cu mult mai puternic și viu decât socialismul marxist, universalismul liberal și patriotismul constituțional, trebuie să-i studiem permanent și cu atenție principalele încarnări în lumea post-comunistă...