Vladimir Tismăneanu

Mai mult ca în orice altă perioadă din istoria umanității, indivizii care au trăit în secolul XX s-au lăsat ispitiți de promisiunile mesianismului revoluționar, unul înrădăcinat în grandioase fantasme teleologice și imaginat de profeți care, în cea mai mare parte, își scriseseră manifestele în secolul anterior. Ori, spre a folosi formula filosofului și disidentului ceh Jan Patočka, secolul XX a cunoscut ascensiunea „supercivilizațiilor radicale” care au alergat după forme similare ideii de „biserică universală”.

Potrivit lui, acestea erau „angrenate în totalizarea vieții prin mijloacele raționalismului; avem de-a face cu dorința arzătoare pentru un nou centru, «de unde ar fi devenit posibil controlul gradual asupra tuturor straturilor, până la periferie»”. Conceptul de „supercivilizație” la Patočka este, de altfel, discutat în cartea lui Edward F. Findlay, Caring for the Soul in a Postmodern Age. Politics and Phenomenology in the Thought of Jan Patočka.

Dinspre ambele extreme, stânga sau dreapta, goana după reconfigurarea absolută a condiției umane a inspirat eforturile drăcești de a transcende ceea ce părea a fi carcasa filistină a instituțiilor și valorilor liberale. Putem revizita mai multe dintre aceste gânduri în cartea scrisă de regretatul Zeev Sternhell împreună cu Shlomo Avineri, Europe’s Century of Discontent: The Legacies of Fascism, Nazism, and Communism, sau chiar în Epoca postbelică a lui Tony Judt.

Mulți bolșevici, incluzându-i pe Aleksandr Bogdanov, Anatoli Lunacearski și cel mai probabil chiar Lenin, au găsit proclamarea de către Nietzsche a acelui Übermensch (Supraom) drept antrenantă și cel puțin fascinantă. Acest tip de influență „a atins o coardă sensibilă a sufletului rus care a continuat să reverbereze mult după receptarea sa inițială […] Ideile și imaginile derivate din scrierile sale au fost amalgamate, în felurite moduri, cu elemente compatibile cu moștenirea culturală, intelectuală și religioasă rusă, dar și cu marxismul” (vezi volumul scris de Bernice Glatzer Rosenthal, Nietzsche and Soviet Culture).

Atât în comunism, cât și în fascism, ideologia se afla acolo pentru a justifica violența, a o sacraliza și a respinge toate viziunile diferite ca decadente, sterile, periculoase și fundamental false. În logica ideologică binară (principiul kto-kogo/ care-pe-care al lui Lenin) nu exista loc pentru o cale de mijloc: dușmanul—mereu definit după criterii de clasă (sau rasă)—și-a pierdut propria umanitate, fiind redus la detestabila condiție de vermină.

Staliniștii și naziștii și-au declarat fățiș partizanatul și au abolit autonomia umană prin loialitatea față de Partid/Lider/Dogmă. Principalul scop al angajamentului ideologic revoluționar a fost acela de a organiza colonizarea mentală (heteronomia) a indivizilor, de a-i preschimba în făuritori entuziaști ai utopiei totalitare. Pe scurt, totalitarismul—ca proiect care vizează dominația completă asupra omului, societății, economiei și naturii—și ideologia sunt inextricabil legate.

Ideologiile comunismului și fascismului au avut în comun convingerea în plasticitatea naturii umane și în posibilitatea transformării acesteia în acord cu proiectul utopic: „Lucrul la care țintesc ideologiile totalitare nu este transformarea lumii exterioare sau transmutarea revoluționară a societății, ci transformarea naturii umane însăși”, spunea și Hannah Arendt în Originile totalitarismului.

Fapt este că ideologia a întretăiat toate dinamicile regimului, „justificând și proiectând acțiunea, fără de care guvernarea, acțiunea violentă și socializarea erau imposibile” (Geyer&Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism). Leninismul și fascismul au inspirat deopotrivă loialități ferme, o fascinație pentru figura societății perfecte și o imersiune romantică în mișcările colectiviste care promit sosirea Mileniului...

Combinația de filosofie și mit din marxism, explorată atât de convingător de Robert C. Tucker, i-a împiedicat pe filosoful radical german Karl Marx și pe discipolii acestuia din a înțelege dimensiunea subiectivă a istoriei și politicii. Principala dificultate asociată proiectului marxist vine din lipsa lui de sensibilitate față de alcătuirea psihologică a omenirii.

Obsesia pentru clasele sociale, pe care sociologul francez Lucien Goldmann a numit-o cândva punctul de vedere al subiectului istoric transindividual (o formulă lukácsiană, să fim înțeleși), eșecul în a pricepe infinita diversitate a naturii umane, graba de a reduce istoria la conflictul dintre categorii sociale polarizate, sunt toate substratul unei ideologii care, „căsătorită” cum a fost cu mișcări politice fanatice și sectare, a generat multe iluzii și tot atâta îndurerare pe parcursul secolului XX. Bazându-se pe cultul totalității, această teorie socială, care se dorea a fi și arhetipul explicativ suprem, a pregătit calea pentru degenerarea sa în dogmă și persecutarea ereticilor, evidențiați mai ales după ce marxismul s-a transfigurat în leninism.

Un bun exemplu al acestei dogme este teza Manifestului Comunist despre așa-zisul internaționalism inerent al clasei proletare, acea faimoasă declarație după care proletarii nu ar avea o patrie. Prin această teză, dedusă pe cale metafizică din proclamarea proletariatului drept întrupare socială a rațiunii hegeliene, Marx conferea clasei muncitoare un mandat universal fără nicio valabilitate empirică (ea se născuse din explozia de naționalism a anilor Marelui Război, spre groaza Stângii Zimmerwald și a altor internaționaliști marxiști). Marx a imaginat, așadar, un proletariat ideal, dispus oricând să renunțe la toate legăturile sociale, comunitare și culturale. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat a fost exact opusul profeției lui Marx: proletariatul n-a reușit să inițieze ruptura apocaliptică, clivaj chiliastic atât de trâmbițat în Manifest.

Manifestul Comunist a fost probabil cel mai inflamat și pasionat text scris vreodată de un filosof. În acest usturător, necruțător și incandescent pamflet, Marx, în co-autorat cu prietenul său loial, Friedrich Engels, ridiculiza și glorifica deopotrivă o întreagă clasă socială (burghezia) și o întreagă ordine socială (capitalismul), și prevestea obiectiva și implacabila necesitate a răsturnării lor printr-o formă avansată de societate. Scris la mijlocul secolului XIX, Manifestul a devenit în secolul XX carta crezului oracular bolșevic.

Pentru toate aspirațiile sale științifice, marxismul a reprezentat de la bun început un substitut secular al religiilor tradiționale, oferind un vocabular totalizant în care „ghicitoarea istoriei” era rezolvată, imaginând saltul din tărâmul opresiunii, sărăciei și necesității în cel al libertății. Natura sa chiliastică ne ajută să explicăm atracția și capacitatea de a provoca un comportament eroico-romantic, de a-i mobiliza pe cei oprimați, de a incita ostilitatea politică și de a inspira atât speranța socială, cât și halucinațiile misticoide.

Tocmai datorită acestor mecanisme retorice deliberat simplificate a devenit Manifestul un fel de livre de chevet (carte de căpătâi) pentru generațiile de revoluționari de profesie. A fost echivalentul politic al celei de-a XI-a Teze despre Feuerbach, în care Marx atribuia filosofiei o sarcină transformativă urgentă și proclama că problema care se pune nu este cum să interpretezi lumea, ci cum să o schimbi.

Însă Manifestul face mai mult decât să articuleze o mare narațiune istorică a ascensiunii și decăderii progresive a claselor. Este un text care reprezintă „proletariatul” drept agentul colectiv suprem, destinat să ducă la bun sfârșit povestea luptei de clasă. În același timp, el reduce toate chestiunile de moralitate la chestiunea puterii de clasă. Povestea capitalismului este una despre cum burghezia expropriază proprietatea feudală, face din statul „burghez” modern unul personal și exercită puterea politică în scopul amplificării procesului acumulării de capital, punând astfel în mișcare, fără să știe, propriul gropar: proletariatul industrial. Și, pe măsură ce proletariatul evoluează, el ajunge la o din ce în ce mai acută conștiință a „misiunii” sale: aceea de a aboli—într-adevăr, de a distruge—nu doar proprietatea privată, ci opresiunea umană însăși.