În 1948, a fost naționalismul cel care l-a ajutat pe Tito să construiască consensul anti-stalinist în Iugoslavia și ideologia „comunismului național”. Idealurile naționale democratice i-au inspirat pe revoluționarii polonezi și unguri în luptele lor anti-staliniste din 1956. Naționalismul a fost forța corozivă care a dus la destrămarea ultimului imperiu colonial, Uniunea Sovietică. Nu mai puțin relevant, naționalismul a servit și ca o formă de legitimare pentru acei autointitulați salvatori din Lumea a Treia care pozau în „mântuitori naționali”.
Anumiți dictatori comuniști au înțeles că puterea poate fi menținută dacă apelează la retorica naționalistă. Nicolae Ceaușescu sau Enver Hoxha știau cum să înfățișeze regimurile lor autarhice drept reîncarnări ale visurilor milenare de independență. Până și mai puțin excentricul lider bulgar Todor Jivkov a inițiat campanii naționaliste menite să glorifice moștenirea tracică. Întregul sistem propagandistic al lui Ceaușescu a fost clădit spre a-l prezenta pe lider ca pe încarnarea căpeteniilor tribale dacice și tracice care rezistaseră, pasămite, invaziilor romane.
Dacă toți acești lideri credeau realmente în miturile naționaliste cu care operau sau nu este mai puțin relevant: ceea ce contează este că asemenea discursuri oferă individului sentimente de mândrie, securitate și unitate, atât de râvnite mai ales în vremuri de traumatice dislocări. Într-adevăr, crezul utopic leninist s-a evaporat, iar discursurile naționaliste au reintrat în arenă, gata să umple aparentul vid ideologic. Celebrarea comunității ca rezervor suprem al demnității umane și minimalizarea drepturilor individului sunt de obicei asociate cu exaltarea virtuților militare, cu un anumit cult etatist și cu persecutarea gândirii independente. Istoria mitologizată devine un alibi pentru discriminările și violența organizate de către stat.
Această ciudată sinteză dintre ambiția națională și monismul ideologic explică intensitatea pasiunilor naționaliste în lumea post-comunistă: exclusivismul etnic este o continuare a hybrisului leninist, a adversității sale față de orice „miroase” a diferență, unicitate și alteritate. Antiliberalismul, colectivismul și anti-intelectualismul ferm se amestecă împreună în noile discursuri de auto-glorificare națională. În același timp, amintirea timpurilor de opresiune sub regimurile comuniste este folosită pentru a susține un anumit sens al unicității. Suferința este adesea exploatată spre a justifica o bizară competiție pentru ceea ce eu numesc statutul de cea mai victimizată națiune.
Nu mai puțin important, și mai ales pentru că regimul comunist a fost văzut de mulți ca o impunere din exterior, deci o dictatură a „străinilor”, zeloții naționaliști sunt adesea foști comuniști pentru care pojghița internaționalistă a vechii ideologii a reprezentat mereu un ritual rușinos și superficial. Partidul Comunist al lui Ghennadi Ziuganov combină leninismul nostalgic, admirația pentru cârmuirea lui Stalin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și xenofobia. Din acest punct de vedere, nu a mai fost nicio surpriză faptul că Ziuganov și alți neo-leniniști s-au opus vehement propunerii venite în octombrie 2005 din partea unui apropiat al lui Putin privind mutarea rămășițelor lui Lenin din Mausoleul aflat în Piața Roșie.
Minoritățile, în special cele etnice, devin astfel candidații perfecți pentru figura-țintă a dușmanului. Națiunile sunt prezentate aproape universal ca victime ale străinilor, iar regimurile comuniste sunt considerate a fi fost construite din exterior pentru a servi intereselor străine. Naționaliștii ruși, incluzându-i pe unii din cei mai înzestrați scriitori de ficțiune ai „Școlii siberiene”, nu au obosit în a-i condamna pe evrei pentru distrugerea bolșevică a valorilor și structurilor tradiționale. De la sine înțeles, unii din cei mai înflăcărați propagandiști ai acestor viziuni întunecate sunt foști comuniști ei înșiși, inclusiv intelectuali comuniști.
Scriind despre evenimentele tragice din Iugoslavia natală, poetul american Charles Simic (82 de ani) atingea o notă deprimantă, dar, vai, atât de adevărată, atunci când observa: „Lucrul cel mai înspăimântător legat de intelectualii moderni de pretutindeni este că își schimbă permanent idolii. Cel puțin fanaticii religioși rămân atașați de ceea ce cred. Toți naționaliștii turbați ai Europei de Est erau marxiști ieri și staliniști săptămâna trecută” (vezi „The Spider’s Web” în The New Republic, 1993).
De altfel, cu câțiva ani înaintea prăbușirii comunismului în Europa, Joseph Rothschild spunea că „etno-naționalismul, sau etnicitatea politizată, rămâne în lume cel mai mare legitimator ideologic și delegitimator al statelor, regimurilor și guvernelor”. De vreme ce naționalismul furnizează unul din cele mai energizante mituri identitare ale modernității, unul cu mult mai puternic și viu decât socialismul marxist, universalismul liberal și patriotismul constituțional, trebuie să-i studiem permanent și cu atenție principalele încarnări în lumea post-comunistă...
