Vladimir Tismăneanu

Într-o țară în care comunismul a ajuns literalmente odată cu baionetele Armatei Roșii, în 1944, stalinizarea nu avea cum să-i fie altfel decât nemiloasă și chinuitoare. Vreme de decenii, tradițiile naționale au fost negate și calomniate. N-a fost permisă nicio reformă autentică și n-a apărut niciun grup reformist în sânul partidului. După ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în 1965, România a încercat să se distingă de celelalte țări ale Pactului de la Varșovia printr-un soi de anti-sovietism vocal, însă nu foarte eficient.

Destalinizarea a fost evitată în numele de-satelizării. Ceaușescu s-a străduit să promoveze unicitatea experimentului său socialist prin apelul la tot felul de mituri naționaliste. Și nu doar că a pretins a fi geniul național al poporului român, ci și întruchiparea partidul comunist ca o „continuare” a luptei tracice și dacice împotriva opresorilor străini. Minoritățile etnice, în special cele 1.7 milioane de maghiari, trebuiau să devină parte integrantă a „națiunii omogene socialiste românești”. Pe măsură ce cultul personalității lui Ceaușescu a atins proporții grotești, conducerea oligarhică de partid a fost înlocuită de o clică dinastică alcătuită din lider, soția acestuia, mezinul familiei, Nicu, și câteva rude și sicofanți de carieră.

Economia ajunsese în ruine din cauza obsesiei liderului pentru industria grea și o dorință compulsivă de a obține independența financiară și energetică. Până la finalul perioadei ceaușiste, România își achitase întreaga datorie externă. Rezultatul s-a tradus în penurie alimentară, apartamente neîncălzite, nesfârșite cozi la produse de bază și un infinit sentiment de deznădejde. Socialismul dinastic a dus la una din cele mai grave crize trăite vreodată de vreun regim leninist. Nu e de mirare că efectul Gorbaciov l-a paranoizat pe Ceaușescu și i-a însuflețit pe mulți români.

Unii din rândurile birocrației de stat erau pregătiți să folosească o explozie de revoltă populară pentru a se descotorosi de Ceaușești. Acesta a fost sensul rebeliunii din decembrie 1989: o izbucnire spontană de furie antidictatorială l-a alungat pe Ceaușescu de la putere, dar a eșuat în a genera o revoluție sistemică. În schimb, un grup de versați aparatcici comuniști și-a croit drum spre cârma țării, a declanșat un război al nervilor și a inventat un „pericol terorist”, justificându-și lovitura prin invocarea vidului de putere.

Așa se face că, încă de la începutul înstăpânirii sale, primul președinte post-Ceaușescu al României, Ion Iliescu, a simțit că ar fi singura persoană capabilă să garanteze stabilitatea și ordinea țării. În majoritatea celorlalte țări ale fostului Pact de la Varșovia, revoltele din 1989 au dus la eliminarea de la putere a vechilor elite comuniste. Într-unele, foștii comuniști s-au întors mai târziu la guvernare, însă într-un sistem fundamental diferit și doar după ce-și abandonaseră fără echivoc toate iluziile leniniste.

În țări precum Polonia și Ungaria, consolidarea instituțiilor și procedurilor democratice a permis o alternanță normală la guvernare, între foști comuniști (rebotezați socialiști) și adversarii lor politici. Indiferent de ce ar fi putut crede lumea despre recomandările democratice ale unor Aleksander Kwaśniewski sau Gyula Horn, n-a existat niciun dubiu asupra faptului că aceștia nu intenționează să reinstaureze o ordine autoritară și ideologic monolitică. În tot acest timp, în România, singura țară în care prăbușirea vechiului regim a fost acompaniată de violență în masă și de eliminarea fizică a dictatorului și soției sale, prima președinție și jumătate (1990–1996) a lui Ion Iliescu a oferit cea mai palidă ruptură instituțională cu trecutul comunist.

În 1961, Dej dobândise puterea deplină în partid și lansa marele pariu al desovietizării. Sursa neliniștii sale era riscul mobilizării agenturii sovietice din aparat (inclusiv din Armată și Securitate) și o posibilă tentativă de debarcare.

Tocmai de aceea a scontat pe foștii emigranți moscoviți Borilă, Coliu, Răutu, Gheorghe Stoica în atacurile împotriva tradiției prosovietice din partid. Intervențiile orale ale lui Dej la Plenara din 1961 (nepublicate în epocă) sunt mult mai interesante decât limba de lemn a discursurilor oficiale. Să luăm, de pildă, momentul când liderul suprem ataca legendele propagandei de partid și se întreba de ce s-a făcut din Vasile Roaită un fel de Marx, ori din Donca Simo (o „fetișcană” care nu-și făcuse decât datoria), o eroină al cărei nume îl purtau sute de străzi, cinematografe, grădinițe și creșe. Pentru istoricul comunismului, este interesant schimbul de replici între Dej și Ceaușescu. Atunci când, cu spume la gură, secretarul CC cu cadrele îl critica pe Luca, „cu poziția lui de mare financiar”, Dej puncta sarcastic „Mare finanțist”, iar disciplinatul Ceaușescu scrâșnea din dinți și repeta ca un școlar sârguincios: „Da, finanțist, bine...”

Apropo de agentura sovietică, e interesantă referirea lui Dej (secondat de Dumitru Coliu) la generalul Boris Holban, ilegalist originar din Basarabia, cândva activist al secției militare a CC. Coliu, el însuși fost general politic, venit cu divizia „Tudor Vladimirescu”, îi confirma lui Dej bănuielile legate de Holban, recrutat de NKVD în perioada emigrației în Franța. L-am cunoscut pe Holban relativ bine. I-am citit memoriile apărute după ce-a rămas în Franța la începutul anilor ’80. Împreună cu Sever Voinescu, l-am văzut la New York într-un documentar francez (Terorioti la pensie) pe tema unei influente rețele de rezistență în anii celui de-Al Doilea Război Mondial și ne-a frapat tonul său omniscient și insinuant. Spunea Gheorghiu-Dej: „Nu știu unde se mai găsește acum, el cunoaște foarte multe lucruri și sigur el, sub acoperirea că nu am dreptul să spun, pentru că el a luat un angajament de altfel, pentru că se știe cum se iau angajamentele astea, însă el este în formă, este acoperit, nu așa...”.

În privința lui Coliu: activist de origine bulgară, iezuitic, insidios și suspicios, a condus mai întâi Ministerul Controlului de Stat, apoi a domnit peste Comisia Controlului de Partid. A fost, ca inchizitor-șef al partidului, unul dintre stâlpii stalinismului românesc. Mulți dintre acești cominterniști fuseseră devotați Anei Pauker, dar trecuseră de partea lui Dej cu arme și bagaje după distrugerea politică a „neînfricatei luptătoare”.

Ceea ce contează mai mult decât orice în aceste secte este „unitatea monolitică” a partidului. Cuvântarea lui Valter Roman (pe atunci director al Editurii Politice) și schimbul de replici cu Dej sunt grăitoare pentru universul de intrigi și răzbunări din partid. Roman se jură că își datora viața intervenției lui Dej împotriva planurilor urzite de „deviatorii de dreapta” pentru lichidarea fizică a foștilor voluntari din Spania. Apropiat de Dej, cu care a colaborat direct în timpul zdrobirii Revoluției Maghiare din 1956, Roman susținea teza că în România, grație primului secretar, nu era nevoie de reabilitări politice. Deviatorii și fracționiștii își binemeritaseră pedepsele. Cât despre Pătrășcanu, ucis în 1954, el era calomniat de diverși vorbitori, inclusiv de Maurer. Dej mergea până acolo încât îl acuza că nu și-a scris cărțile, volumul Sub trei dictaturi fiind de fapt opera lui Bellu Zilber, „agent al Intelligence Service”.

Ghiță Ionescu, autorul lucrării clasice Comunismul în România, scria despre conclavul din noiembrie–decembrie 1961 că a fost o imensă diversiune. Nu neg acest lucru, însă, așa cum am arătat în repetate rânduri, ce se petrecea atunci sugera existența unei ispite titoiste în rândul conducerii PMR. Nu întâmplător, Dej revine mereu la chestiunea excomunicării Iugoslaviei din Biroul Informativ al partidelor comuniste (al cărui sediu s-a aflat inițial la Belgrad, apoi la București). Despre acest Birou, cunoscut și sub numele de Cominform, am mai scris și în alte ocazii. La Plenară, Dej insista că Rezoluția din 1948 fusese corectă, dar regreta atacurile isterice din 1949. Problema sa, pe care a lămurit-o personal cu Tito, ținea de faptul că, la ordinul lui Stalin, el prezentase raportul despre „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”. Un lucru apare clar din miile de pagini de arhivă pe care le-am citit pentru scrierea cărții mele Stalinism pentru eternitate: în 1961, Dej paria pe un titoism moderat. Pentru el, ca și pentru Tito, „fracționismul” și „liberalismul” rămâneau însă păcate mortale.